Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

Manualele de Istorie pentru primele 12 clase. Ce mai învață azi copiii și de ce contează

Campania de semnături pentru ora de istorie națională în liceu m-a făcut să mă interesez totuși ce învață elevii la momentul actual. Și curiozitatea a meritat. Așadar:

în școala generală

Până la clasa a IV-a, elevul nu se întâlnește cu această disciplină, deși are anterior materii noi ca protecția mediului.
În clasa a IV-a, Boom! Toată istoria milenară a țării și a planetei se revarsă peste el într-un singur an, probabil într-un galop gândit să rivalizeze cu succesiunea clipurilor de pe TikTok.

Până la vârsta de 9 ani ar cam fi familiarizat cu nebunia „manualelor alternative”, căci pentru această materie sunt disponibile 9 manuale diferite. Schema pare gândită pentru a garanta că nu se va crea o unitate de cunoștințe minimale și de conștiință.

Dacă unele manuale se axează mai mult pe istoria românilor, altele sunt enciclopedii pentru micuți, cu capitole despre Grecia antică, Roma, celți. Cel al Editurii Litera e mai divers decât magazinul Benetton, cu secțiuni și despre gali, slavi, ruși, sârbi, germani, unguri, turci. (Exact în această ordine!)

De altfel toate au între primele pagini capitol despre Minoritățile de pe teritoriul României, mult înainte de a fi aflat copilul de Herodot sau Burebista. Toate au și alt capitol intitulat Transilvania multiculturală. (Pare să fi fost cerință impusă de programă.) Dacă densitatea materiei concentrată nu era suficientă, primul fascicol e dedicat unei teorii metodologice a istoriei.

Cum spuneam, „diversitatea e temelia noastră”. În funcție de manualul ales de profesor, unii vor învăța de Marco Polo, alții de ceramica de la Horezu, alții de NATO. Dar în mare, pare un manual de istorie națională (a tuturor timpurilor) în context universal.

La clasa a V-a, au 8 manuale disponibile. Pare a fi un manual de istorie universală, din antichitate, până în Evul Mediu, cu inserții despre spațiul românesc. Același stil de galop ca anul precedent. Adică: babilonienii, Grecia antică (pac, insert Histria, Calatis), Roma antică, dacii, urmată de entogeneza noastră, civilizația islamică, feudalismul.

Iarăși, suntem strecurați printre Charlemagne și bizantini (ordinea aleasă de autori). Efectul e din nou de relativizare, cât să prevină nașterea vreunui sentiment special de mândrie națională, apartenență. Mesajul e: am fost și noi pe acolo, printre cei mari, vai de capul nostru, bine că ne-au primit în UE să putem pleca după ce terminăm școala.

De pildă, după un capitol intitulat „Catedrale și universități” intră „Studiu de caz, diversitatea în lumea românească: Brașov și Cluj”. (Ar fi mers și un subcapitol despre piața imobiliară tot de acolo.)

Clasa a VI-a (opt manuale) continuă ghiveciul de unde a rămas: exploratorii lumii noi (un manual are capul statuii Libertății pe copertă, să se știe că suntem aliat de nădejde), Renașterea, Iluminismul, Revoluția Franceză, Napoleon, formarea statelor naționale în sec XIX.

Aici apărem strecurați mai rar, doar „când e cazul”. Respectiv: imediat după Revoluțiile de la 1848, subcapitol: „Românii și modernitatea”. Restul e mai puțin despre noi, dar cu pașoptiștii ne calificăm, că păreau progresiști.

Clasa a VII-a, (doar trei manuale) termină șirul ghiveciului global cu cele două războaie mondiale până la ceva despre ONU, care presupun că e ultimul răcnet.

Spațiul alocat e egalitarist: 2 pagini capitol Nazismul și comunismul, 2 pagini Mișcarea DADA, 2 pagini Holocaustul, 2 pagini Femeia în viața publică, 2 pagini Terorismul, 2 pagini Protestul tinerilor, 2 pagini Migranții în lumea contemporană. Dar: 4 pagini Uniunea Europeană, principii de organizare, 4 pagini Globalizarea, 4 pagini Agresiunea statelor totalitare.

Clasa a VIII-a (doar 3 manuale) oferă o surpriză. E o istorie națională ceva mai detaliată, totuși comprimată toată într-un singur an, de la Cucuteni la Integrarea Euroatlantică. Nu lipsesc 2 pagini despre Holocaust, 2 despre minoritățile naționale, Rromii, de la robie la emancipare.

Avem și poză cu Iohannis aproape de coperta 4, punctul culminant al unei istorii milenare. Președintele nostru falnic ține mâinile încrucișate peste prohab, lângă Junker de la UE, care pare (iar) beat.

în liceu

În liceu, cursurile de istorie au fost tăiate drastic la o singură oră pe săptămână, de parcă timpul s-ar fi comprimat să facă loc materiilor de actualitate.

Clasa a IX-a vine cu un manual de istorie universală, din antichitate în evul mediu. Sumerienii, egiptenii, Elada, dacii, Roma, creștinismul, Renașterea… Din nou, apar și Țările Române strecurate într-un tablou amplu.

Clasa a X-a continuă șirul cu Epoca Luminilor, constituirea Statelor Unite… Apărem iar în rol secundar: „Țările Române și problema orientală”. (Observați că pe toată durata școlarizării obligatorii epopeea națională, voievozii și marile lor bătălii au fost epurați drastic. Dacă nu ești atent, s-ar putea să îi pierzi.)

Revoluția industrială. „Statele naționale și multinaționale” – unde suntem norocoși să primim spațiu egal cu Germania și Austro-Ungaria (separat, adică o treime).

Cele trei regimuri totalitare – fascismul, comunismul și nazismul – primesc împreună 4 pagini. Tot 4 pagini și Holocaustul, materie în care promitem să avem experți și olimpici internaționali.

O interesantă metodă de a relativiza și jumătatea de secol de sub comunism, cu multiplele ei perioade și nuanțe. Nu am găsit în cuprinsul acestor manuale (din toți anii) o tratare aparte a represiunii anti-românești din perioada comunismului internaționalist. (Corecție, am găsit între timp în manualul de a 8-a, revin la final despre cum e.) Deci apărem mai des ca agresori și persecutori, decât ca victime.

Într-adevăr, există un manual separat, opțional, de Istorie a comunismului în România, cu Adrian Muraru între coautori. Din 2025, și acela va intra în grila obligatorie, cum e cel introdus anul acesta, intitulat „Istoria evreilor. Holocaustul.”, pentru care au pledat de asemenea frații Muraru de la PNL. (Acesta din urmă e încă indisponibil pe internet, dar discutarea lui te pune sub riscul unei condamnări cu executare.)

După lecția despre integrarea euro-atlantică, un capitol neașteptat: Ecumenism, libertate religioasă și prozelitism în lumea contemporană. Final apoteotic, capitol: Globalizarea și terorismul. (Pare că după nu urmează decât Apocalipsa.)

Clasa a XI-a vine cu un manual surprinzător, greu de clasat ca obiect. Propune o serie de meditații pe marginea istoriei contemporane, în 5 secțiuni mari. Prima e despre Europa și noi. Între lecții: Grigore Gafencu și unitatea Europei; Imaginea Românei în presa internațională după 1989. (Genul programului, dramă.)

Secțiunea a doua despre economie și societate. Lecție: Migranții în lumea contemporană. Altă lecție: Diaspora și exilul românesc. Și ceva de bine: Contribuții românești la dezvoltarea științei și tehnicii.

Secțiunea trei: Statul și politica. Lecție: Dezbateri parlamentare după 1990. (Genul programului: comedie.)
După secțiunea de Relații Internaționale, ultima: Viața religioasă. Lecție: Diversitatea religioasă în România.

Clasa a XII-a încheie liceul cu același stil caleidoscopic, care înlocuiește cronologia cu teme de dezbatere. Prima secțiune, intitulată Popoare și spații istorice, s-ar putea numi la fel de bine Vacanțe și călătorii. Lecție: Călători străini în Țările Române. Altă lecție: Călători români, acasă și în lume.

Secțiunea a doua are iar lecție: „Românii din afara granițelor”. (În caz că adolescenții ajunși la majorat n-au înțeles apropoul.) Titluri (ne)comuniste în limba de plastic: Construcția democrației, Instituții și drepturi cetățenești. (Nimic despre vreo datorie.)

Secțiunea despre stat: „Autonomii locale în spațiul românesc, sec 8-19”. (O fi scrisă de Laszlo Tokeș.) Lecție: Redefinirea statului, planul Schumann. (constituirea UE, adică adio statul)

Ultimele secțiuni par clonate după manualul din anul precedent: Relații Internaționale și Viața religioasă. Studiu de caz: Toleranța religioasă în România.

Cu acestea, liceul nostru a luat sfârșit. Urmează bacul, după care vă așteptăm în secțiile de votare sau pe aeroport. Cum spuneau strămoșii: „Vae victis!”

câteva comentarii: de ce contează?

Cele două postări despre cuprinsul manualelor de istorie din clasele 1-12, mi-au adus pe Facebook comentarii diverse. Preponderent, erau cele firești, de uimire, revoltă și dezolare că există acest străveziu program de estompare a identității naționale, a sentimentului apartenenței. În fond, o ștergere orwelliană a memoriei colective.

Acest program nu e de ieri de azi, de când am aflat și noi că există „progresiști”, „neo-marxiști” sau useriști. Ci a demarat încă din finalul lui 1989, când a avut loc o revoluție anti-comunistă. Atunci, populația a răsturnat o dictatură care devenise sub Ceaușescu mai predominant naționalistă, decât comunistă. Convingerea mulțimilor era că fac la rândul lor un act patriotic, o revoluție națională, care să recâștige libertatea firească, să restaureze credința creștină cenzurată și să ne readucă în familia națiunilor europene, de care ne despărțea Zidul Berlinului. Acea revoluție a fost rapid confiscată de conspiratori de nuanțe diverse, mulți din tagma comuniștilor internaționaliști fără atașament față de popor, revopsiți în social-democrați, susținuți de forțe oculte externe. Programul acestor auto-impuse elite, cu Brucan, Iliescu, Roman, Măgureanu, era diferit de cel popular.

Programul se prezenta inițial ca servind interesul național, chiar cu sloganul înșelător demagogic „Nu ne vindem țara”. Dar a urmat cu metodă sensul contrar: a demolat mai întâi baza materială a suveranității (prin distrugerea și înstrăinarea industriei și agriculturii). Apoi a realizat înfeudare politică, sub pretextul „integrării” în NATO și UE. Iar, într-un final, prin cele două etape ale distrugerii bazei biologice a existenței națiunii: exodul forței de muncă active și apoi colonizarea alertă cu populații din afara Europei, în desfășurare acum.

Aparent în opoziție cu puterea politică (preluată în primii ani de foștii comuniști convertiți la democrație) s-a derulat programul complementar al elitelor culturale. Acestea beneficiau de și mai mare sprijin occidental, pentru că se și afirmau ca susținători și din convingere, nu doar din interes, ai programului unei țări „ca afară”. O adevărată diviziune a muncii a apărut, cu cei care destructurau vechiul stat la nivel material și ca organizare; respectiv, cei care se ocupau de reconfigurarea lui la nivel simbolic. Bizareria acestor direcții false și luptele dintre facțiuni îi țin și azi în confuzie pe mulți, în ciuda rezultatelor de necontestat.

La mijlocul anilor 90, aceste elite culturale au demarat programul de demitizare a istoriei naționale, prin comentatori de istorie, mai mult sau mai puțin specializați, ca: Lucian Boia, Horia Roman Patapievici, Sorin Antohi, Daniel Barbu, Zoe Petre, Sabin Gherman. Treptat, linia lor și-a făcut loc în manualele de istorie, trecând de la o simplă polemică de ziar la narațiunea normativă a statului, reprezentat de Ministerul Educației. În ciuda alternanțelor la guvernare, linia nu a mai fost schimbată, dimpotrivă, s-a radicalizat de la an la an în manuale, care au devenit de nerecunoscut pentru vechile generații.

Au existat și 1-2 comentarii încântate de schimbare, care au spus ceva de genul: și care-i problema? E chiar bine să știe copiii că nu suntem cu nimic speciali, avem o țară mică, realizări modeste, n-am fost noi buricul pământului. Era și cazul să terminăm cu minciunile patriotarde din manualele „comuniste” ale lui Ceaușescu. Și să le înlocuim cu alte minciuni, pardon, cu „istoria obiectivă” de acum.

Ei fac aceeași confuzie între „demitizare” și „demistificare”. Este firesc și benefic să înlături informațiile eronate, eventualele falsuri sau exagerări. Dar „miturile” sunt departe de a fi niște minciuni, cum greșit se spune în limbajul superficial. Ci sunt construcții mult mai complexe ale imaginarului colectiv, fără de care o comunitate nu poate supraviețui. Așa cum nici individul nu poate supraviețui demn doar ca animal biologic, redus la nevoile alimentare și de adăpost. Nu poate vedea în celălalt din familie doar alt animal cu care își satisface poftele sexuale, nici în părinți doar alte ființe bipede oarecare, de la care primește hrană…. De toți va trebui să fie legat și prin sentimente inefabile de iubire, respect, se va simți atașat de ei prin toate amintirile pe care le-au trăit, de momentele când au râs sau au plâns împreună. Va ține la ei incomparabil mai mult ca la un trecător de pe stradă, deși „obiectiv” va înțelege că nu sunt nici cele mai frumoase femei, nici cei mai puternici ori de succes bărbați, nici cei mai deștepți copii.

Omul nu poate supraviețui nici din sentimentalism pe burta goală, dar nici ca un stomac ambulant, sceptic – rece, fără o părere despre ce-a trăit și ce-o să fie, indiferent la toți și la toate. Inima și mintea nu rămân niciodată neocupate de iubire sau ură. La fel și colectivitățile. Dacă nu se mai simt unite de o istorie comună și de un interes reciproc pentru viitor, se vor defini după alte criterii – de pildă, „comunitățile” de minorități sexuale.

Nicio mitologie nu rămâne neînlocuită cu o alta. Ideea de bine și de rău nu poate dispărea cu tot relativismul. Prin schimbarea manualelor, nu dispare sentimentul de apartenență sau de mândrie. Doar că el e atribuit altora. E înlocuit cu mândria de a fi tolerant, de a aparține Federației Europene, ești mândru că ești aliat cu America, ești mândru că o să fii primit în Schengen. De altfel, Uniunea Europeană a insistat prin directive să se mute accentul de la istoria cu bătălii, războaie și acte de vitejie, la o istorie a multiculturalismului. La fel, nu va dispărea sentimentul compasiunii, revolta în fața nedreptății trecutului. Doar că ele vor fi direcționate spre alții decât ai tăi.

Dar cum arată „datele obiective”, în baza cărora cei mici ar trebui să tragă concluzii chipurile singuri, neîndoctrinați și neinfluențați. De pildă, în manualul de Istorie pentru clasa a VIII-a al editurii CD Press, avem o pagină despre „Holocaustul în România”. Din care aflăm că: „în timpul Holocaustului din România au murit între 100.000 și 380.000 de evrei și peste 11.000 de romi.” (Trecem peste „detaliul” că Holocaustul total are o cifră absolut precisă, fixată prin lege, care nu se poate modifica dacă pentru țara noastră se extrag aproape două sute de mii doar din marja de eroare a estimării de mai sus.)

După care avem tot o pagină despre Rezistența anticomunistă. De unde aflăm mai multe cifre, presărate în text:
a) 80.000 de țărani au fost arestați, dintre care 30.000 au fost trimiși în judecată;
b) un raport din 1959 nota că peste 12.000 de persoane se aflau în închisoare pentru susținerea organizațiilor din rezistență;
c) autoritățile au arestat peste 100.000 de persoane acuzate că s-ar fi opus regimului;
d) mii de oameni au fost deportați în Bărăgan;
e) la Canal au fost încarcerați 32.000 de oameni, din care 1.300 au murit de foame, epuizare și boli.

Observați că acești 1.300 sunt singura cifră avansată de manual pentru morți în rândul românilor în comunism! Restul, arestați, „trimiși în judecată” pot crea impresia unor simple citații în mintea elevului de azi. Dar la o populație generală incomparabil mai mare, suntem surclasați de departe de două minorități cărora li se atribuie un număr de decese în doar patru ani de guvernare antonesciană de 8 ori mai mari (romii) și de până la de 292 de ori mai numeroase (pentru evrei). Dacă le-am multiplica și ca să obținem o rată a victimelor la mia de locuitori, ar rezulta o diferență înspăimântătoare. Pe drept cuvânt, am crește rușinați, chiar scârbiți cu așa palmares odios.

Dar cel mai interesant comentariu primit îmi semnala altă postare, a unui anume preot Constantin Butnar. Pun link pentru că merită citită. Pe scurt, povestea cum a vorbit la un liceu de elită din Brașov, în fața a 200 de tineri, care se pregăteau să plece la mari universități occidentale. Și i-a întrebat ce vor spune acolo despre România. A constatat cu dezamăgire, că la finele liceului nu știau mai nimic despre cine sunt și de unde vin. Așa că le-a ținut o scurtă trecere în revistă, cum au fost trași răsculații moților pe roată, cum generalul Bukow, trimis de împărăteasa Austro-Ungariei, Maria Tereza, a pus tunurile pe sute de biserici și mănăstiri ortodoxe, uneori cu credincioși înăuntru, pentru refuzul de a trece la catolicism.

A constatat că erau lucruri inedite pentru adolescenți, care i-au lăsat cu gura căscată. După care s-au întrebat cum de nu li s-a spus de lucrurile astea în 12 ani de școală!? Întăresc și eu întrebarea: cine și cu ce intenție a decis că nu trebuie să afle lucruri de acest gen, ci doar despre dramele altora și despre binefacerile făcute de eroii civilizatori ai altor imperii?

Victor Grigore

evadare.ro
November 6th, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact