Grandioasa catedrală a românilor. Partea 1: exteriorul și coada la intrare. Galerie foto

Când m-am așezat la coadă era înainte de prânz, când am ieșit era întuneric. Iar coada era considerabil mai mare la plecare decât la venire. Întreaga experiență a durat 8 ore și 20 de minute. Puteți să-mi ziceți Hagi pentru îndeplinirea acestui hagialâc. Dar cele peste șapte ore de stat la coadă au meritat pe deplin. Catedrala e într-adevăr magnifică și încântătoare. O să-mi fie mai dragă de acum înainte că am și această amintire și imaginile luminoase în minte. Am să v-o prezint pe îndelete, cum se vede în momentul de față. Pentru jandarmi, am și idei de fluidizare a fluxului.

Vă încurajez să mergeți să o vedeți de aproape. Doar înarmați-vă cu multă răbdare, apă, eventual un sendviș, ceva de citit sau de ascultat în căști… Deși, probabil că răbdarea e o virtute creștină, pe care o puteți exersa. Pont: se spune că dimineața foarte devreme (cu noaptea în cap) ar fi mai puțină lume. Dacă n-ar fi și admirabilii voluntari, care nu pot fi solicitați în plus, poate o soluție ar fi prelungirea cu încă o săptămână a deschiderii.

• Cuprins:
  1. Exteriorul 
  2. Partea nepictată din catedrală, POS-urile și discuția despre bani
  3. Cadrele cele mai spectaculoase de la interior – privire de ansamblu și tavanul
  4. Scenele biblice și sinaxarul – sfinți români și voievozi
  5. Catapeteasma și altarul cu menoră
         pe aceeași temă:
  – Foto-reportaj de la slujba de sfințire a picturii catedralei
  – Editorial: Catedrala dăinuirii neamului

coada îngroșată de jandarmi

Lucrurile ar fi putut fi mai simple, dacă lăsau coada să înconjoare Casa Poporului. Ar fi rezultat și o imagine impresionantă, cu o coadă de kilometri. Dar din motive misterioase, jandarmeria a preferat să înghesuie lumea în marea curte a catedralei. Rândul oricum iese și afară pe o latură a curții, preț de câteva sute de metri, până la (sau dincolo de) intrarea în Muzeul de Artă Contemporană, în funcție de oră.

Justificarea oficială e că altfel s-ar bloca trotuarul sau intrările. O tâmpenie, pentru că acel trotuar e aproape total necirculat de obicei. Iar coada se întrerupe fără probleme pentru porțile către Parlament. Până la poarta catedralei, coada s-a mișcat decent, cu o grosime de 4-5 persoane și un ritm care ne dădea optimism. Foarte puțini se băgau în față, se mai vânturau cerșetori. Dar vasta majoritate se comportau frumos și îți țineai rândul după aceleași persoane, cu care începeai să te împrietenești, ca la cozile Epocii de Aur.

În circa o oră, o oră-jumate erm deja trecuți de prima poartă, cu bisericuța-paraclis și iată-ne la marea poartă de intrare. De-aici lucrurile au luat-o razna. Pentru că poarta respectivă are o lățime mare, 10, 20 de metri, poate și mai mult. Iar coada se lățea treptat de la 4 la 10, la 20 de inși…

Soluția jandarmeriei, de dragul eliberării unui trotuar pustiu, a fost să facă un fel de serpentine în curte. Stilul de zig-zag-uri de la aeroport. Din niște garduri mobile, pe care le tot mutau și rearanjau. Până nu ajungeai să urci pe trepte (seara), nu vedeai imaginea de ansamblu a labirintului în care intrai. Și nu îți era clar nici pe ce traseu se fac serpentinele. Cum deja toți se pierduseră de persoanele cu care porniseră, apărea ideea că trebuie să te grăbești că ai rămas în urmă.

După un timp, conștient sau nu, unii realizau avantajul traseului mai scurt pe care îl au atleții de pe culoarul interior, pe pistele de atletism. Iar curbele, în loc să arate ca un V, deveneau un triunghi, care se bloca. Așa se face că, la un moment dat, ne-am pomenit că nu mai e nicio coadă, ci o mulțime compactă, sau o coadă lată de peste 100 de persoane. Apăreau certurile, pentru că era falsa senzație (sau reală) că partea pe care ești stă pe loc, în timp ce pe lângă tine o parte din coadă avansează.

Jandarmii au blocat acel meleu, ca să nu strice și restul cozii, dar fără să blocheze și intrarea pe poartă, ca să elimine „gâlma”. Inițial, se făcuseră nevăzuți, în timp ce strigam după ei să își cheme un șef, ca să le explicăm cum trebuie rezolvat balamucul. Au apărut brusc, ca la o intervenție împotriva unor turbulenți și au făcut ce știu ei mai bine: cordoane cu care blocau masele. Ideea era bună doar pe jumătate, pentru că așa puteau regulariza restul cozii. Dar inutilă fără oprirea fluxului la intrare. Degeaba scoteau regulat persoane din fața blocajului, dacă altele se adăugau în „capcană”.

În acel blocaj înfiorător am stat neclintiți, fără să mai avansăm două ore. În timp ce coada șerpuia înainte urcând pe trepte. Culmea, câteva ore mai târziu, la ieșire, situația era identică: coadă normală până undeva prin mijlocul curții… meleu cu scandal și îmbulzeală… apoi iar coadă normală. Acolo a fost cel mai rău pentru că nu te mai puteai mișca în nicio parte și stăteai drepți, ceea ce e mai obositor. Mulți aveau senzația că sunt împinși și începeau să se certe, dar era mișcarea involuntară a unei mulțimi strivite. Cei mai scunzi nu puteau respira bine.

La câțiva li s-a făcut rău, alții au renunțat după o oră, două, trei de stat, de oboseală sau pentru alte treburi. Intratul și ieșitul unora din coadă pentru toaletele ecologice era altă problemă. Pe lângă foiala neplăcută, apărea și suspiciunea că unii revin mai în față decât au fost. În fine, bine că n-au fost și televiziunile, că ar fi savurat să filmeze, ca de obicei „îmbulzeala la moaște”. Dar nu era din răutatea oamenilor, ci dintr-o prostie organizatorică foarte ușor de evitat, dacă nu se mai făceau acele serpentine, lăsând coada pe trotuar, sau dacă se făceau cu un culoar foarte subțire de garduri așezate peste tot.

În presă apăruse că în prima zi au fost 20.000 de vizitatori. Ceea ce e și mult și puțin, față de populația de 2 milioane a Bucureștiului. Iar la coadă era multă lume din toate colțurile țării, din Bucovina, Ardeal, până în Tulcea. Iar mi-am amintit de mitingurile din pandemie, când prea puțin bucureșteni se deranjau și veneau bieții moldoveni cu autocarele ore în șir.

aspectul

Dar să lăsăm aceste detalii absolut trecătoare. Important e că avem o catedrală foarte frumoasă și reprezentativă. Am și un cadru în care apare alături de mausoleul din Parcul Carol, acolo unde fusese propunerea inițială de amplasament. Din acel unghi, par de o seamă. Dacă nu mă înșel, atunci s-au opus ONG-iștii ca Nicușor Dan, care și ca primar a tăiat fondurile catedralei. Tot e bine că i-a venit mintea la cap și a onorat evenimentul, și-a adus și familia. Să nu negăm nimănui dreptul de a se se întoarce pe „drumul Damascului”. Nici bănuiala că politicienii ar fi doar farisei nu ar trebui să ne bântuie. Măcar să se prefacă, tot înseamnă că au rușine, decât să fie direct demolatori ai creștinismului.

Tot răul spre bine, pentru că, după părerea mea, mausoleul acela nici nu e inestetic și n-are însemne comuniste. Iar actuala amplasare, în centru, alături de Casa Poporului, care e un magnet pentru turiști, e foarte nimerită. Cândva, va avea și un parc, care se va uni cu vasta curte a Parlamentului. Și, poate, va avea niște alei și spre Parcul Izvor și spre esplanada fântânilor.

N-am fost fan al poleirii cu acel galben-auriu, dar am început să mă obișnuiesc cu el și dă bine pe fundalul unui cer albastru. (Tehnic, e un cupru, numit tecu-gold. Sunt curios dacă în timp devine mai închis la culoare, verde sau se menține.) Ar fi fost grozavă o cruce mult mai mare și mai lată, pentru proporția turlei. Pentru că se vede tare mică de jos. Dar are deja șapte metri și înțeleg că ar fi fost tehnic dificil să fie instalat ceva mai mare.

Mai e foarte mult de placat la porticurile cu coloane și de pavat curtea. Sper să văd cândva acea esplanadă plină ochi de Înviere. Arhitecții susțin că s-au inspirat din pridvoarele brâncovenești, dar toți au amintiri cu Vaticanul, mai curând. Deocamdată arată arid acea piață, dar va mai fi șantier poate mulți ani de acum înainte. Mai sunt de făcut parcări subterane, chiar spații de cazare.

Mi-ar fi plăcut să aibă mult mai multe decorațiuni pe fațadă. Dar, dacă încerca să semene cu Trei Ierarhi din Iași sau Curtea de Argeș, probabil nu mai era gata nici peste un secol. Așa, arată solemn în simplitatea ei și doar coloanele turlelor sugerează de afară un obiect de artă.

Vitraliile nu sunt o marcă a ortodoxiei și nici acest lăcaș nu are suprafețe prea mari pentru ferestrele pictate. Cele de deasupra intrării arată foarte frumos pe seară, cu iluminatul pornit. Vitraliul principal, al Înălțării, are 15 m înălțime și 5,5 m lățime. Este realizat de artistul Lucian Butucariu. Totuși, pe fațadă, sunt și niște firide, care e posibil să fie cândva umplute cu mozaicuri.

Cele 27 de uși masive din bronz sunt opere de artă și ar fi meritat studiate fiecare în parte. Dar, desigur, după șapte ore de așteptare, fluxul cozii și curiozitatea te grăbeau spre interior. Din pliantele primite la final, am aflat că pe uși sunt basoreliefuri cu Mântuitorul, Fecioara Maria, cei 12 Apostoli și peste 50 de sfinți, dintre care 20 români și 7 daco-romani. Însă organizarea traseului prin cordoane nu permite înconjurarea bisericii, deci doar mică parte din uși sunt vizibile de aproape.

(va urma)