Catedrala dăinuirii neamului
Duminică (peste câteva ore) are loc inaugurarea marii Catedrale Naționale din București. Mi-aș dori să fie o prezență cât mai numeroasă, care să contrazică toată adversitatea nemeritată și înverșunată îndreptată împotriva acestei clădiri. O mulțime adunată în jurul ei ar dovedi încă o dată că n-a fost o ambiție deșartă, ci un loc necesar de manifestare a unei credințe încă vii în popor.
E un moment istoric cu care suntem în mod norocos contemporani, pentru că au fost oameni, în frunte cu patriarhul, care s-au zbătut ca proiectul să fie dus la bun sfârșit, în ciuda greutăților. Când noi vom fi demult uitați, cu toate preocupările noastre zilnice, egoiste, meschine, pe alocuri păcătoase sau frivole, ea va fi măcar ca o mărturie că am existat vreodată.
Când a apărut ideea ei, catedrala noastră trebuia să fie un semn al triumfului. Să marcheze ieșirea de sub dominația îndelungată a altor neamuri, inclusiv a musulmanilor otomani, prin Mica Unire și Războiul de Independență. Apoi ridicarea Mitropoliei la rang de Patriarhie, trecerea cu multe jertfe a Primului Război Mondial și împlinirea visului Marii Uniri. Dar au venit peste noi Marea Depresiune, al doilea război, o jumătate de veac de comunism și o tranziție care ne-a vlăguit.
Când am reușit să o ridicăm suntem sub spectrul dispariției prin declin demografic, înlocuirea prin colonizare, depersonalizare și lepădare de credință. Suntem amenințați și cu spectrul unui nou război. Nu știu câți sunt conștienți cât de real e pericolul acestei dispariții a românității. Văzută în această perspectivă, catedrala nu e doar un simbol material al credinței ortodoxe, ci și o ancoră identitară: un semn că această țară încă n-a devenit o simplă zonă de comerț, de tranzit și de instalare pentru toți negustorii și salariații lor.
detalii organizatorice
Programul va începe cu o liturghie specifică unei zile de duminică, oficiată de un sobor gigantic de la zeci de parohii. În acest fel, Patriarhia oferă șansa simbolică și cateogoriei preoților de mir, după ce (acum câțiva ani), slujba de sfințire a altarului a fost oficiată de patriarh însoțit de toți mitropoliții. Tot în această idee au fost invitați pentru a participa în piața cu coloane câteva mii de delegați de la sute de parohii. Apoi se va face slujba de sfințire a picturii catedralei, condusă de Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol.
La aceste două momente, care ar trebui să dureze undeva între orele 7 și 12, în interiorul catedralei vor fi peste 2000 de invitați speciali, oficialități și ctitori. Din această cauză, până la ora 20 vor putea trece prin biserică (inclusiv altar) doar aceste două mari grupuri de invitați, cei din clădire și cei din piață. Ceea ce face exagerată așteptarea de 12 ore, poate și mai mult, pentru restul credincioșilor, care vor avea instalate ecrane și boxe în afara curții parlamentului, în zona hotelului Marriott.
E un inconvenient peste care putem trece, admițând că au fost donatori neștiuți, care au contribuit sume importante și merită acest gest de politețe. După cum există enoriași râvnitori în fiecare parohie, care e bine să fie lăsați în fața altora, care și-ar fi făcut loc cu coatele. Oricum, va mai fi deschisă deplin și zilele următoare, de Sf Dumitru, deci va putea fi văzută în tihnă. Nu are rost să stricăm sărbătoarea cu astfel de nemulțumiri.
deja funcționează
Catedrala deja dovedește o forță spirituală specială prin aceea că scoate toate duhurile necurate din cei ce urăsc deopotrivă credința creștină și orice e românesc. Cele două se împletesc firesc în mințile lor și îi fac să spumege de ciudă. E o ură irațională, care nu se regăsește față de nicio altă clădire laică, oricât de urâtă ar fi, față de orice mall, stadion sau cheltuială publică. Îi vedem împreună cu argumente împrumutate unii de la alții pe adepții progresului contra naturii, ai ateismului științific, pe sectarii care au colonizat cu metodă multe sate sărace, partide și instituții publice, cot la cot cu masonii și cu cei care au altă patrie în suflet.
Îi arde existența acestui monument, care ne pune tardiv în rândul tuturor națiunilor creștine ale Europei. Îi irită că există acest ultim bastion, care e Biserica Ortodoxă Română, pentru că nu poate fi scoasă la mezat și dată altora spre administrare mai iscusită, cum s-a întâmplat cu monopolurile energetice sau bancare. E ultima instituție condusă de români, supusă și ea unor atacuri grele și de la diavoli și de la slujitorii lor lumești. Și ea e sub pericolul subversiunii, al capturării ierarhiei pentru a servi un program ocult. Dar deocamdată e măcar păstrătoare curată a dogmei ortodoxe, alt punct care irită ereticii din sectele de dată recentă la scara istoriei. E departe de a fi o biserică luptătoare și formatoare, dar mai arătați-mi o instituție care ar rezista atacurilor Institutului Wiesel, cum a făcut ea când și-a ales cea mai recentă listă de drepți trecuți în rândul sfinților.
bani bine cheltuiți
Înverșunarea inamicilor credinței contra acestui proiect e fără noimă. Chiar un necredincios onest ar putea recunoaște că patriarhul s-a dovedit mai cinstit și mai bun chivernisitor al fondurilor decât orice alt ministru sau primar. Pe ce s-au dus cele două sute de miliarde de euro, acumulate ca datorie publică, nu poate arăta nimeni. Dar cele două sute de milioane de euro, din donații private și de la buget, se văd în clădirea inaugurată. Chiar și necredincioșii pot recunoaște că monumentul va atrage un număr uriaș de turiști de-a lungul secolelor următoare. N-am auzit să se plângă cineva că el n-are mașină, când se mai inaugurează câțiva kilometri de autostradă, sau că nu e microbist, când se fac stadioane scumpe.
În schimb, neo-fățarnicii au rămas blocați în obsesia spitalelor. De zeci de ani sunt la putere, Ministerul Sănătății are bugete și de câte 7 miliarde de euro pe an și spitalele tot cele rămase de pe timpul lui Ceaușescu sunt. Ei repetă falsa preocupare a lui Iuda, care se plângea de ce femeia păcătoasă a cheltuit o mică avere pe mir, în loc să se dea banii săracilor. Unii poate pur și simplu nu au habar de disproporția cifrelor comparate. Dar între vedetele presei sunt sigur destui care se fac că nu pricep, doar ca să otrăvească mințile și să instige împotriva „medievalilor”.
Se fac că nu știu că inclusiv așa zișii bani europeni se întorc preponderent tot la firme europene. Și chiar când sunt absorbiți, intră metodic în mofturi și în extinderea birocrației, nu în industrializare. Mai grav decât toate, în ultimii ani, fără a fi fost întrebați, românii au susținut cu miliarde de euro două războaie foarte sângeroase, din care nu câștigă nimic, ascultând de directive oculte. Hegemonul american ne cere să creștem tributul la 5%, ceea ce ar însemna 17,5 miliarde de euro în fiecare an, la un PIB de 350 de miliarde de euro.
Cât or fi dat Ucrainei ultimele guverne nu știm și n-a făcut nimeni niciun bilanț. Doar ținem minte cum a fost semnat contractul pentru rachete Patriot de 1,9 miliarde de dolari, încă nelivrate integral. Iar apoi am fost informați că donăm o parte din ele Ucrainei, pentru prelungirea războiului. La fel aflasem și că pentru două loturi de avioane F16 la mâna a doua (sau în pragul casării) achitasem aproape 1 miliard de euro. Fără crâcneli de la pacifiști.
Recent, a apărut un raport al ONU intitulat: „Genocidul din Gaza, o crimă colectivă”. În el, e menționată și România ca furnizoare de armament și muniție, inclusiv pentru avioanele mult mai avansate, F35, la care armata noastră încă visează.
Nici în acest caz, ipocriții „societății civile” nu s-au plâns că s-ar fi putut face școli și spitale pentru arși cu banii dați pe armele care ucid copii în Palestina.
aspectul potrivit
Cei care spun că nu e o capodoperă, comparând-o cu catedrale faimoase de pe glob, uită că noi n-am avut imperiile și coloniile lor, de pe vremea când le ridicau. Ar trebui să o compare cu posibilitățile și starea actuală a arhitecturii și artei românești. Vă asigur că nu iese prost din comparația cu opera niciunei vedete ale artei moderne de azi de la noi, care e flatată cu toate onorurile. Nici cu priveliștea oferită de cartierele comuniste din jur sau de noile cartiere de vile stil sorcovă ale pricopsiților tranziției.
Când a fost prima dată dezvăluit proiectul, l-am considerat cam de mântuială. Mă gândeam la ceva care să ne lege de specificul bizantin și dădeam ca exemplu bulgarii și sârbii, care au optat pentru replici ale Aghiei Sophia de la Constantinopol. Și îmi imaginam ceva interesant ca aspect și colorit, cum e biserica făcută în acest fel undeva prin Drumul Taberei, București (foto). Acum cred că patriarhia a ales bine o formă mai apropiată specificului nostru, ca punte între latinitate și Orientul creștin, ceva care e mai aproape de stilul brâncovenesc.
Mi-a plăcut cum arăta catedrala și pe durata construcției, când cărămida era aparentă, și ar fi fost frumos să se păstreze acel joc de alb și cărămiziu. Dar arată solemn și așa albă, de sus până jos. N-aș fi optat pentru poleirea turlelor în auriu (care e doar un strat industrial, nu aur solid, cum își închipuie detractorii). Ar fi arătat mai cald cu țiglă roșie sau chiar negru, pentru contrast. Dar e deja vizibilă din multe părți ale orașului, devenind o priveliște bucureșteană din cele mai neașteptate unghiuri.
În schimb, pictura în mozaic arată spectaculos în filmări și abia aștept să o văd la fața locului, poate de luni încolo. Piațeta cu coloane ca la Vatican e o alegere ciudată, dar presupun că altă idee de spațiu monumental n-au avut. Cum spuneam, sunt deja detalii pe care n-o să insist. Pentru că suntem într-un adevărat război dat împotriva existenței noastre, prin atacul la orice rădăcini spirituale sau istorice, care ne-ar putea ține.
chestiunea dogmatică
Între atacatori se află și falșii adepți ai hiper-corectitudinii creștine – ortodocși sau neo-protestanți – care fac front comun cu ateii militanți. Și acuză de „erezie filetistă” orice apropiere între credință și patriotism. Ei ar dori ca toate națiunile să dispară cât mai repede, chipurile pentru a lăsa loc națiunii creștine fără granițe. În realitate, „încurcarea limbilor” a fost ce a zădărnicit proiectul răzvrătit al Turnului Babel. În același fel, națiunile actuale sunt o piedică în fața babiloniei globaliste, care are și o dimensiune religioasă, în ghiveciul de credințe New Age. Un amalgam care, în interpretarea Apocalipsei, pregătește împărăția lui Antihrist.
Versetul preferat al celor care susțin anularea națiunilor într-un internaționalism creștin e cel din apostolul Pavel:
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.
Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” (Epistola către Galateni, cap. 3, vs 28-29)
Dar pasajul e interpretat tendențios. Pavel face în tot capitolul o pledoarie pentru puterea harului și a credinței, care înlocuiesc legământul vechii legi mozaice și făgăduința făcută anterior lui Avraam. Biserica devine noul și adevăratul Israel, botezul ia locul tăierii împrejur și descendenței din patriarhii Vechiului Testament. Chemarea universală la credință e explicită încă din versetul 9 al aceluiași capitol:
„Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam: “Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile”.”
Acest universalism nu înseamnă însă dispariția neamurilor. Lucru evident din prezența altor categorii în înșiruire. Cea de rob avea să dispară (măcar pentru lumea creștină și mare parte din glob) dar cu peste un mileniu mai târziu. În schimb, cele de bărbat și femeie n-au dispărut și n-au fost desființate de legea creștină. Doar extremiștii transgender ar putea deduce o astfel de interpretare din citatul în cauză. Poate cândva, spre sfârșitul istoriei, în vremuri apocaliptice, vor dispărea și neamurile, în sensul de națiuni (deși noțiunea încă apare și în acel text profetic). Până atunci, națiunile rămân cadrul firesc de dezvoltare a omului, unde își manifestă cultura specifică, la fel cum și familia, întemeiată de bărbat și femeie împreună, e cadrul său formativ și de existență.
clădirile nu mântuiesc
Într-adevăr, mântuirea e individuală, nu se mântuiesc popoare în integralitatea lor. Dar vedem din textele revelate că locuitorii unui loc sau ai unei epoci pot crea o stare propice împăcării lui Dumnezeu, a unei vieți virtuoase. Sau, dimpotrivă, pot întoarce spatele lui Dumnezeu pentru a crea un loc al fărădelegii și desfrânării, ca Sodoma sau ca ținutul acelor crescători de porci, care i-au cerut Mântuitorului să plece de la ei, după alungarea demonilor.
Nici clădirile, nici preoții nu mântuiesc. Dar pot fi puncte de unde să afli dreapta credință, care să te pună pe calea spre mântuire, care vine de la Dumnezeu. Clădirile riscă să rămână ziduri pustii, dacă în ele nu e slujită o credință vie. Nici școlile nu produc de la sine oameni deștepți sau împliniți. Unele chiar au smitit pe unii. Dar, în general, sunt o bună trambulină către viață, cum sunt și bisericile un fel de aerodromuri către ceruri.
Pe lângă fățărnicia celor care cer să se facă economie de la puținul pe care îl alocăm sacrului, a apărut și fandoseala anti-clericală. Chiar forma radicală a celor care vor desființarea religiei organizate în numele unei trăiri intime și exclusiv private a unui vag sentiment mistic. Dacă influenții rinocerizați ne cântă că „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”, anarho-credincioșii ne dau de înțeles că preferă apartamentul sau garsoniera. Și aceștia au un verset la care să apeleze cu abilitate.
Într-adevăr, Hristos a recomandat atât milostenia discretă (să nu știe dreapta ce face stânga) cât și rugăciunea în odaia încuiată. Și a repudiat rugăciunea în răspântiile drumului pentru văzul tuturor. Dar tot El a instituit Biserica și tainele ei, pe mărturisirea lui Petru. Pe atunci religiozitatea era norma, pe care oportuniștii încercau să o mimeze. Pe când acum trăim vremuri ale lepădării de credință, când faci mai lesne carieră declarându-te agnostic sau mason. Iar bășcăliile pe seama credinței fac audiență.
Suntem mai aproape de ceasul înfricoșat când apostolul Petru a fost încolțit de cei care îl țineau minte ca fost ucenic. Și, de teama lor, s-a dezis de Învățătorul căruia îi promisese devotament veșnic. Și pentru care avea să își dea și viața, într-un final.
Da, categoric, credința trebuie trăită în intimitate și discreție. Dacă e doar formă stearpă și doar construcție vizibilă, e de prea puțin folos. Dar trebuie tratată cu toată cinstea cuvenită, inclusiv prin puterile artistice și arhitecturale ale epocii. Iar atunci când e batjocorită și se încearcă alungarea ei din cetate, să o mărturisim fără ezitare. Să mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat acest pământ, că am putut avea acest răgaz de pace și prosperitate, încât să putem ridica acest monument.
