Inventarea lui Trump și șansele irosite

La începutul anilor 90, statul profund conducea fără intermediar Statele Unite, prin fostul șef al CIA, George Bush. În primul lui mandat, superputerea a rămas fără rival, prin prăbușirea și dezintegrarea URSS. Dar asta n-a fost destul să îi asigure realegerea anul următor, în 1992. Cum „cultura anulării” nu se inventase, la alegerile interne din Partidul Republican în acel an a fost lăsat să concureze pentru nominalizare chiar și radicalul David Duke. Vorbea despre teme tabu, ca reprezentarea intereselor albilor și influența evreiască în mass media. Păreau subiecte din vremuri îndepărtate ale trecutului, sau pentru care încă nu venise timpul.

Tot atunci a încercat să obțină nominalizarea și istoricul Pat Buchanan, un gânditor conservator de calibru, care punea într-o formă mult mai moderată problema destinului american în modernitate. Dreapta căuta să se reinventeze, să își regăsească filonul conservator, după ce actorul carismatic Ronald Reagan o deviase în anii 80 în direcția neo-liberalismului economic. Om decent, fără extravaganțe de limbaj. A luat 23% din voturile partidului, dar insuficient.

Bush a fost desemnat să candideze, de pe poziția aripii neocon. Noua direcție imperialistă, războinică, patriotică de fațadă, dar indiferentă la dramele sociale, abia își arătase colții în primul război purtat în Irak. Americanilor nu le-a plăcut oferta. Au urmat opt ani cu democratul Bill Clinton: tânăr, șarmant, adept al unei globalizări accelerate. A guvernat într-o perioadă de liberalizare, de o prosperitate fără egal, lăsând impresia că îi pasă de nevoiași, dar dând frâu liber corporațiilor, care acaparau piețe globale și influență.

Mutarea industriilor peste granițe, începută sub Reagan, s-a accelerat. Vechea muncitorime a scăzut ca pondere pentru o altă economie, bazată pe servicii, consum, finanțe și internet. Feminismul și „acțiunile afirmative” pentru promovarea minorităților de culoare, asimilarea unei imigrații tot mai mari au înlocuit problemele sociale tradiționale. Totuși, încă se trăia bine și relaxat în America, unde clasa de mijloc se mândrea cu excepționalismul unei puteri fără rival.

În 92, Francis Fukuyama scrisese celebra carte „Sfârșitul istoriei”, în care prezicea o plictiseală generalizată după ce întreaga planetă va fi îmbrățișat ideologia democrației liberale. În același an, în campania electorală, Pat Buchanan a folosit și formula „America first”. Ceea ce sugera o renaștere a naționalismului.

În 96, Buchanan încearcă din nou, și obține tot cam atât în preselecția republicană. Oricum era imposibilă de oprit realegerea popularului Clinton. Care a lăsat o zestre electorală atât de mare, încât și soția sa a putut candida cu sorți de izbândă. Între timp, bătrânul comentator devenea tot mai rafinat și mai acut în predicții. În 98, scrie cartea: „Marea trădare. Cum suveranitatea și justiția socială a Americii sunt trădate pentru zeii economiei globale”. Conceptele de suveranitate și nedreptate păreau ale unor intelectuali care se alintă. Consensul liberal avea critici, dar încă nu și votanți. 

După opt ani cu democrații globaliști, devenea previzibil că e rândul republicanilor. Iar Buchanan demonstra că era omul, care înțelege problemele majore în profunzime. Cel care pune diagnosticul cu luciditate putea să aibă și tratamentul necesar. Cum America a devenit exportatoare a tuturor experimentelor socio-ideologice, putea fi un moment de cumpănă. Nu doar războaie cu milioane de morți, dar și multe transformări puse acum senin pe seama unei implacabile globalizări, poate ar fi avut alt curs. Urmau alegeri decisive în fatidicul an 2000.

Trump, scos din joben

Până atunci, Trump fusese un personaj monden, băiat de bani gata și vedetă ușurică de televiziune. Era prieten cu soții Clinton, vota cu democrații. Organiza concursuri de miss, unde se hlizea la manechine cu alt prieten, Jeffrey Epstein. Defila cu neveste trofeu, care pozau aproape goale prin reviste. Era orice numai conservator nu. Avea alte frământări decât americanul de jos.

Tot în jurul anilor 2000 se împrietenește cu Charles Kushner, care avea relații mai mari decât el în sectorul imobiliar din New York. Cu un deceniu înainte, Trump dăduse grav faliment cu investițiile în clădiri, moștenite de la tatăl lui. Dar marile bănci au hotărât să îl salveze, în loc să-l execute. Ulterior, a mai suferit căderi ale afacerilor în domeniul cazinourilor, branșă în care era eclipsat de Sheldon Adelson, viitorul său sponsor principal. Prietenia cu familia Kushner avea să devină și mai strânsă prin căsătoria fiului Jared Kushner cu fiica Ivanka Trump, și convertirea ei la religia soțului. Dar să revenim la momentul electoral.

În 1999, Trump iese pentru prima dată cu un anunț serios: vrea să candideze la președinția SUA anul următor. Dar nu ca să pună cap guvernării democrate a lui Clinton. Nu. Ținta lui era un posibil candidat al opoziției. Trump face anunțul simbolic chiar din fața Centrului Simon Wiesenthal, viitorul Muzeu al Holocaustului din New York. Și spune că va candida doar pentru a-l opri pe Pat Buchanan, pe care îl compara cu Hitler, nici mai mult nici mai puțin. Chipurile, fusese înfuriat de părerile revizioniste despre al doilea război mondial, exprimate în cartea „O republică, nu un imperiu”. (E greu să ți-l imaginezi pe Trump citind o carte, darămite lucruri atât de abstracte.)

CNN și Fox îl iau imediat în brațe pe Trump, care promite că o va avea vice-președinte pe Oprah Winfrey. Vedetele de la Hollywood sunt încântate. Se vorbește de el, pe jumătate în glumă, dar cu simpatie. Pe atunci, se arăta îngrijorat mai ales de creșterea datoriei publice. Cei doi rivali încearcă să spargă duopolul prin înființarea Partidului Reformist.

La preselecția internă, Trump a luat mai mult decât Buchanan, dar a decis să se retragă, pentru că sondajele îi dădeau puține șanse în competiția cu cele două partide mari. Finala se dă între ecologistul Al Gore și Bush junior, care avea să devină pentru opt ani președinte, până în 2008. (Discret, Pat renunță și el în favoarea lui Bush, pe care îl credea răul mai mic.)

Abia ales, au loc atacurile de la 11 septembrie 2001, începutul lungilor războaie contra terorismului. Dezbaterea de idei e curmată de acest act șocant, care pune politica americană ferm pe traiectoria belicoasă, dorită de neoconi.

cartea și ecranul

Evoluția celor doi nu se încheie aici. Pat Buchanan devine tot mai sumbru în predicții și mai preocupat de apusul demografic și civilizațional. Furnizează ideile ce vor fi vulgarizate două decenii mai târziu de curentul suveranist.

Continuă să publice cărți importante:

• 2002, „Moartea Vestului. Despre cum pun în pericol țara și civilizația noastră îmbătrânirea populației și invazia imigrației.”
• 2004, „Unde a greșit dreapta? Cum neo-conservatorii au infiltrat Revoluția lui Reagan și au deturnat administrația Bush.”
• 2006: „Stare de urgență. Invazia lumii a treia și cucerirea Americii”
• 2008: „Churchill, Hitler și războiul care nu era necesar. Cum și-a pierdut Marea Britanie Imperiul și cum a pierdut Vestul lumea.”
• 2011: „Sinuciderea unei superputeri. Va mai supraviețui America până în 2025?”.

În același interval, Trump e propulsat ca megastar prin concursul televizat „Ucenicul”. Apare inclusiv în show-uri regizate de wrestling, spectacol kitsch dar de mare audiență. Inutil să spunem că micul ecran a spulberat cărțile în această competiție.

revoluțiile woke

Ineptul Bush junior își încheie cele două mandate sângeroase, lăsând Partidul Republican la cote de avarie ca popularitate. Economia speculativă, care luase locul celei productive, cu bule imobiliare și de creditare, face implozie pe final de mandat, la criza din 2007-2008. Sistemul monetar mondial nu și-a mai revenit de atunci complet, ci a rostogolit problemele, ca un bulgăre tot mai înspăimântător. Statul e chemat să intervină pentru salvarea băncilor, care transformaseră finanțele într-un cazinou, în care se bucuraseră de anii norocoși. Concurența fără opreliști din teoria liberală era doar pentru cei mici, evacuați din case de bănci. Frustrarea populară dă naștere mișcării de protest Occupy Wall Street.

Dar acea tendință avea să fie abil deturnată prin deschiderea unui alt registru: marile dispute pentru noile identități sexuale LGBT și bătălia neo-marxistă a minorităților contra „privilegiilor albilor”.

Democrații cuceresc pentru opt ani Casa Albă prin alt star fabricat, care promite vag „schimbarea”. Între 2009 și 2017, Barack Obama devine primul președinte mulatru al Americii. Pentru asta, primește imediat Premiul Nobel ca încurajare sau felicitare pentru cea mai scumpă campanie electorală de până atunci. Prima care a trecut borna de 1 miliard de dolari aruncați pe reclamă.

Obama e un radical progresist, care vorbește captivant de revoluții sociale, însă lasă să curgă războaiele imperiale. Datoriile cresc pentru a le susține și a pompa noi bule pe bursă în folosul oligarhiei. Promite asistență medicală și pensii sociale pentru toți. Numărul celor care primesc tichete alimentare gratuite sare de 50 de milioane. Pacea socială costă, dar economia dă semne că prosperă din nou. Președintele se preocupă de dreptul bărbaților travestiți la folosirea toaletei pentru femei.

Stângismul lui are o ripostă în sânul republicanilor prin mișcarea libertariană. Partidul e parțial cucerit de mișcarea Tea Party. Un alt lider strălucit candidează de mai multe ori contra lui, dar nu izbutește să obțină nominalizarea. Ron Paul a fost o altă șansă ratată pentru America. Un om profund cinstit, ale cărui convingeri despre o economie de piață cu stat minimal, o monedă solidă acoperită în aur și neimplicarea în aventuri imperiale pe glob, nu s-au schimbat decenii la rând.

Chiar dacă nu se adresa marilor probleme identitare, Ron Paul a demonstrat un atașament sincer pentru protejarea libertăților individuale. Spre deosebire de alte părți a-morale ale curentului republican, Paul avea și caracterul unui creștin, care i-a permis să se situeze de partea bună a istoriei în crize majore: contra restricțiilor din pandemie, contra genocidului din Gaza, contra înarmării Ucrainei în scopul prelungirii războiului, contra cenzurii, contra risipei bugetare. Valori pe care liberalul Trump le-a fluturat doar în campanii, dar le-a trădat sistematic cu fiecare ocazie.

paroxismul

Sărim peste surpriza primului mandat Trump, început în 2017, la care ne vom referi în partea a doua. Punem în prelungirea moștenirii lui Obama și cei patru ani ai fostului său vice-președinte, Joe Biden. Intercalați între cele două mandate ale lui Trump, au fost o etapă sumbră, începută în plină operațiune pandemică. Cu un Biden tot mai incapacitat de senilitate, au fost un moment de paroxism al demenței woke. Câștigaseră niște „democrați”, care susținuseră cele mai dure restricții pandemice și încurajaseră revoltele BLM, care incendiau orașe cerând răzbunare pe „opresiunea” albilor rasiști, personificați fictiv în persoana lui Trump.

Drapelul în curcubeu flutura pe ambasadele Statelor Unite din mai multe țări, cu excepția celor musulmane sau autoritariste. Cenzura ideologică devenea necruțătoare. YouTube, Facebook, Twitter erau epurate de păreri medicale și politice „neconforme”, clasate de conspiraționiste sau „discursul urii”. Între mulți alții, bătrânul David Duke nu mai avea voie nici pe internet, nici vorbă pe televiziuni sau în alegerile Partidului Republican. Reprimarea a culminat simbolic cu blocarea conturilor de socializare ale președintelui în funcție, Donald Trump, pe final de mandat. Semăna cu un monarh închis de pretorieni într-un turn al palatului.

După închiderea în case din 2020, pe care chiar Trump o încuviințase, inflația a scăpat de sub control. Pandemia a dispărut doar prin declanșarea războiului din Ucraina. A urmat isterizarea elitelor euro-atlantiste în războiul prin intermediar contra Rusiei. În teritoriile palestiniene începea genocidul acestui început de secol, cu armele livrate de umaniștii democrați.

Sub Biden, granițele Americii erau deliberat deschise pentru șuvoaie de milioane de imigranți, care treceau râul mexican cu pasul, nestingheriți, în timp ce ni se cereau sacrificii pentru granițele Ucrainei. Politica de la Washington ajunsese în zona clinică. Asistenta Kamala Harris, mărginită, dezagreabilă și bănuită a fi chiar mai radicală decât Biden a jucat rolul unui sparing partner comod. Calea lui Trump înapoi la Casa Albă era larg deschisă acum un an și așteptată cu promisiuni de pace.

(va urma)

Partea a doua: „A doua revoluție americană ne-a găsit dormind”.