Scott Bessent, eminența economică a lui Soros și Trump

Războiul tarifar dintre America și restul lumii a dat ultimul brânci planetei spre recesiunea, care avea oricum și alte cauze, deja palpabile. Spuneam în ziua anunțului șoc că Donald Trump folosește într-un mod primitiv și haotic arma fundamentală a protecționismului, în alte scopuri și în alt context decât cel în care a fost inventat. Iar lucrul se confirmă, pentru că încă lumea e buimacă și nu știe dacă e o decizie finală, sau (mai curând) schema lui tipică de negociere – șoc. Tabelele buclucașe, care au produs căderi ale burselor, urmează să fie ajustate prin negocieri îndelungate cu multe țări în parte, cel mai probabil și pentru clase de produse luate separat.

Dar, în spatele haosului e și o gândire. Iar acea gândire îi aparține șefului Trezoreriei, echivalentul ministrului de Finanțe din guvernele europene. Dacă ascultăm mai atent interviurile lui mai vechi, vom vedea și care sunt motivațiile raționale din spatele schemei cu taxele vamale. Nu înseamnă că aplicarea e mai puțin haotică, dar e legată măcar ca intenție de o viziune, care nu e departe de cea pe care i-am atribuit-o și lui Trump ca deziderat în articolul anterior: Anume salvarea statutului privilegiat al dolarului și exportul austerității către alte țări.

Scott Bessent e un finanțist cu o experiență vastă pe piețele financiare, mai ales în speculațiile monetare. E un homosexual foarte inteligent și cultivat, conectat în multe cercuri ale puterii oculte, cum e Consiliul pentru Relații Externe (CFR). I-a condus fondul de investiții lui George Soros, în timp ce bătrânul se ocupa mai mult de politică. Faimosul atac împotriva lirei sterline a fost dat împreună de trioul George Soros, Scott Bessent și Stanley Druckenmiller (strategul operațiunii). Iar ulterior a fost repetat cu atacuri asupra altor monede ca yenul și lira italiană. Deci Scott știe foarte bine vulnerabilitățile unei monede, motiv pentru care recurge acum la „nucleara” tarifelor, în încercarea disperată ca dolarul să nu ajungă în viitorul apropiat într-o poziție similară.

În noiembrie anul trecut, deci cu vreo patru luni în urmă, am prezentat fiecare membru pe care Donald Trump îl selecta pentru guvernul lui, inclusiv pe ministrul de Finanțe. Lucru care m-a ferit de iluzii și așteptări, la o dată când mulți naivi numărau zilele până când Trump „ne va elibera de soroșiști…”. Ca să glumesc, că dacă Elena Lasconi ar fi citit articolul, n-ar mai fi trimis scrisoarea aia penibilă, în care îl asigura pe Trump că nu e „candidata lui Soros”. Dar, evident, nu-mi citește blogul. Pentru ceilalți, revin cu câteva spicuiri din ce spunea Scott Bessent cu mult înainte să fie pus în funcție, chiar pe vremea când Biden nu se retrăsese…

ultima șansă

Într-un interviu din iunie 2024, când era doar om de afaceri, Scott Bessent îi critica politica economică a lui Joe Biden (încă neînlocuit de Kamala Harris în cursa prezidențială). Ce îl îngrijora cel mai tare era deficitul foarte mare al Americii, de 7% pe an, despre care dădea de înțeles că trebuie să fie o armă de avarie, la care s-a apelat cu succes în situații ca: al doilea război mondial, cel din Vietnam sau criza financiară din 2008.

Viitorul politician dădea și o interpretare originală valului migrator încurajat de Joe Biden. El considera că prin importul al 10-20 de milioane de migranți ilegali doar în mandatul democratului, se reușea mascarea inflației printr-un efect deflaționist. Adică forța de muncă legală sau ilegală din lumea a treia ajuta corporațiile să țină salariile minime cât mai jos prin această pârghie de negociere contra masei salariale autohtone. (minutul 11)

Dar pericolul pe termen lung, la care expunea America politica nesăbuită de îndatorare era pierderea statutului dolarului, ca monedă de rezervă. Bessent nota că au exista vreo 6 țări, care au avut acest statut dominant al monedei lor, pe care l-au pierdut când n-au mai putut să funcționeze ca „zone de securitate”. Sintagma e un eufemism pentru un imperiu intercontinental, ceva ce avuseseră în era colonială: Portugalia, Spania, Olanda, Franța și Anglia.

Deci actualul șef al Trezoreriei insista explicit că America are nevoie să își mențină superioritatea militară pe glob. Și să mențină credibilitatea dolarului, ca să poată susține o armată fără egal. Cum se va vedea, e o viziune în acord cu mentalitatea neocon a mai multor membri din noul guvern Trump. Ei văd o prioritate în investiția în armată (pe care o impun și statelor vasale, prin cota de 5% din PIB pentru funcționarea NATO), în timp ce preferă tăieri de la bugetele sociale. La acea dată, Bessent se pronunța și pentru sancțiuni economice contra Rusiei, punct în care Trump e dispus să facă o piruetă sau să negocieze. (Și Donald Trump a revenit cu amenințarea unor sancțiuni și mai mari, dacă nu reușește să ajungă la un acord cu Putin.)

Motivele lui Scott Bessent pot suna patriotice, și poate sunt într-o anumită măsură. Dar nu trebuie să uităm că el a funcționat toată cariera și ca un om al „Imperiului Offshore”, adică al oligarhiei financiare, care funcționează juridic în paradisuri fiscale, dar fizic în granițele unor țări. Că doar așa se derulau afacerile fondului de risc Soros. Iar interesele acelei clase țin de o economie globală, care doar se folosește de dolar ca monedă de lucru și de paza asigurată de armata americană, de influența diplomatică a unor state.

Programul lor e unul imun la ideologie, pot sponsoriza și stânga și dreapta (cum a făcut-o chiar personajul nostru). Dar acționează peste granițele naționale și produc inevitabil o cultură globalistă. Cum am explicat într-un alt articol, există o ideologie soroșistă, nu e o teorie a conspirației. Dar noțiunea e folosită superficial la noi în ultima vreme, ba chiar fără niciun conținut, uneori ca un sinonim pentru „comunism”. Când e destul de evident că economic acești speculatori sunt neo-liberali și America însăși s-a folosit de liberalizarea comerțului pentru a cuceri piețe și state întregi.

Partea interesantă e când începe să explice motivele pentru care a decis să părăsească lumea afacerilor pentru implicarea politică și ce ar face. La minutul 17:30:

„Văd 2024 ca ultima noastră șansă să ieșim din această situație prin creștere economică. Dacă mai lăsăm să treacă încă patru ani de acumulare a acestei datorii, intrăm într-un impas permanent de tip european. Și poate va trebui să ajungi la un regim de impozite mai mari, doar ca să menții lucrurile stabile, ca în Franța.”

Apoi a comparat al doilea mandat al lui Trump cu situația lui Ronald Reagan, care a venit pe fundalul unei mari inflații și a reușit în confruntarea cu Uniunea Sovietică, pe care a sufocat-o prin cheltuielile în cursa înarmărilor din programul „Războiul Stelelor”. O soluție, la care America nu mai poate recurge acum în competiția cu China. Obiectivele pe care le-ar avea Trump în mandatul II ar fi: să facă o „dereglementare (de tip liberal a economiei n.t.), să închidă granița și să proiecteze forță”.

La minutul 24, a explicat de ce e în favoarea tarifelor vamale, făcând apel la președintele Alexander Hamilton (care a condus Trezoreria Americană pe vremea Revoluției Franceze de la 1789). Ele aveau două roluri: să genereze venituri și să protejeze industria incipientă a țării abia independente. (Am discutat în articolul anterior de ce America s-a dezindustrializat la inițiativa marelui capital și cum nu are perspective să revină la industriile cu salarii mici ale Asiei sau la ale tuturor țărilor de pe glob, cărora le-a impus acum tarife.)

„La aceste două motive, aș adăuga un al treilea, tarifele sunt o formă de negociere. (…) Dată fiind credibilitatea lui Donald Trump, s-ar putea să nu ajungem să punem tarife, ci doar amenințarea lor să schimbe o parte din calitatea și echitatea relațiilor…”

Deci elementul de imprevizibil al acestor zile (și pentru anii ce vin) nu sunt doar o caracteristică a personalității lui Trump. Ci erau deliberat în programul de guvernare – un alt punct de diferență față de gândirea protecționistă a secolului XX, care era una naționalistă, de construcție, nu negustorească și de șocuri emoționale sau amenințări.

ce negocieri vrea să reia

Cele trei elemente de care trebuie ținut cont în ecuație, mai spune, sunt: deficitul comercial, deficitul bugetar și nivelul monedei. Deficitul bugetar implică niște tăieri, mereu impopulare, pe care preferă să le lase unei administrații următoare. Deci planul expus de el cu aproape un an în urmă e unul pe opt ani, nu doar o simplă negociere sau sperietură, care trece în câteva săptămâni. În primă fază, își propune să așeze relațiile cu partenerii comerciali, să pună la adăpost moneda și să aducă venituri la buget din tarife. După care, într-un mandat post-Trump, alt guvern ar avea „onoarea” să umble și la programele medicale și de pensii, care au devenit o povară prea mare pentru bugetul american.

În trecere, a invocat două înțelegeri monetare, negociate de Ronald Reagan în anii 80 – Acordul de la Plaza (1985) și Acordul de la Louvre (1987). Fac acum o paranteză istorică, pentru a le explica și a vedea paralela cu prezentul.

După decuplarea de aur din 1971, dolarul a avut inițial mari fluctuații. A fost o mare inflație, care s-a împletit cu criza petrolieră și războaiele din Orientul Mijlociu.

Israelul dusese un război de expansiune contra țărilor vecine în 1967, în războiul de Șase Zile, când și-a triplat teritoriul controlat. Atunci a anexat părțile din Palestina aflate sub control egiptean (Fâșia Gaza) și iordanian (Cisiordania / West Bank), Ierusalimul de Est, Înălțimile Golan de la Siria și Deșertul Sinai de la Egipt. Țările arabe din jurul său au ripostat prin războiul de Yom Kippur din 1973, când au recuperat în principal doar deșertul Sinai. Dar au completat presiunile prin formarea OPEC și instituirea embargoului. Prețul petrolului a sărit de la 3 la 12 dolari, creștere cu 400%.

Un alt șoc a fost Revoluția Islamică din Iran din 1979. Astfel, că între 1973 și 1980 se poate vorbi de o mare criză a petrolului și de inflație. (Ea a avut ca victimă colaterală și economia României, aflată în plină dezvoltare și industrializare după primul deceniu de conducere a lui Nicolae Ceaușescu. Acesta mizase pe petrochimie pentru industrie, pe relații comerciale cu Vestul capitalist, împrumuturi și import de tehnologie. Dar s-a lovit de șocul creșterii dobânzilor și al scumpirii petrolului.)

În 1979, Rezerva Federală a Statelor Unite, condusă de Paul Volker a crescut în mod exploziv dobânda de referință a dolarului până la 20% în vara lui 1981. (În același an, Ceaușescu a decis să nu mai achite ratele unor împrumuturi cu dobândă variabilă, considerându-le dobânzi cămătărești. Ceea ce tehnic a dus România Socialistă în statutul de insolvență. A demarat un program de refinanțare cu Fondul Monetar Internațional, care a intrat în conflict cu politica sa naționalistă, urmând decizia de a plăti integral datoriile externe. Lucru realizat, cu sacrificii sociale uriașe, în aprilie 1989.)

Dolarul protejat de dobânzile mari devenise mult prea puternic după 1980, așa că în 1985, Statele Unite au iniția Acordul Plaza cu alte țări din sfera lor de influență: Germania Federală, Marea Britanie, Japonia și Franța. În acel deceniu, America se simțea amenințată de ascensiunea economiilor Japoniei și Germaniei, care aveau mari companii de tehnologie, mai ales în construcția de mașini și electrocasnice. Ceva care seamănă, la o altă scară, cu exporturile Chinei de azi.

Americanii au considerat atunci că dolarul e dezavantajat pentru că a devenit prea puternic și au forțat țările partenere să accepte creșterea yenului japonez și a mărcii germane, cu scăderea dolarului. Astfel, au reușit să își atenueze deficitele comerciale și să își ajute exportatorii, fără a impune tarife, care să oprească globalizarea de tip neoliberal.

Dar acest reglaj din culise a produs efecte „peste așteptări”. Așa că în 1987, dolarul devenise prea slab. Și a fost nevoie de un nou acord, semnat la Louvre (Franța) cu aceleași țări, plus Canada. A avut loc o prăbușire bursieră, dar dolarul a fost stabilizat prin aceste acorduri.

Să remarcăm că America încheia atunci niște acorduri cu țări din propria sferă geopolitică, pe care le ocupase și le controla militar. (Sau le apăra, în versiunea lor.) Cam cum ar fi azi relația cu Uniunea Europeană. Acum America nu mai e nici acel mare creditor de pe vremuri, ci ea însăși îndatorată periculos de mult. Și are de negociat cu țări din afara sferei de influență, direct rivale, ca Rusia și mai ales China, care a devenit un exportator la o scară mult mai mare și cu alt potențial demografic decât Japonia și Germania din scenariul de acum o jumătate de secol.

Acum, America ar putea să își devoreze parțial imperiul pentru a hrăni dolarul. Ceva ce se întrevede, dacă Uniunea Europeană, Australia, Marea Britanie, Canada, Japonia – vor accepta umile să fie lovite cu taxe punitive fără să riposteze decât anemic și să plătească mai mult pentru înarmare. În schimb, China, a ripostat destul de prompt, anunțând tarife identice.

ținta: China

În interviul de mai sus, Scott Bessent remarcă același gen de probleme comerciale cu China, pe care o acuză că are o monedă devalorizată. Mai mult, îl invocă pe istoricul economic Charles Kindleberger, fost conducător al Băncii Reglementelor Internaționale, implicat în acordul de la Bretton Woods și cel care a conceput Planul Marshall de finanțare a reconstrucției Europei de Vest după al doilea război mondial.

Kindleberger e autor al unei variante a teoriei cunoscute sub numele de „Capcana lui Tucidide”. În ultimii ani, teoria a fost în vogă în discuțiile geopolitice, vorbind de perioada de timp limitată pe care o are un imperiu în declin, să se confrunte cu succes cu o putere emergentă, care îi amenință poziția hegemonică. (Brutal spus, cât timp mai are America să pornească un război contra Chinei sau dacă se poate evita confruntarea prin concesii reciproce.)

Versiunea lui Kindleberger asupra teoriei e ceva mai pașnică, privind partea pozitivă. Astfel, el vorbea de rolul benefic pe care e dator un imperiu dominant să îl joace prin asigurarea unui cadru monetar favorabil comerțului mondial. Teoria susținea că, dacă puterea dominantă nu acționează pentru a asigura acest cadru, lumea devine instabilă și predispusă la crize. Iată o justificare înaltă a războiului tarifar.

Într-un alt interviu, șeful actual al Trezoreriei a făcut o remarcă interesantă: observați că Donald Trump vorbește în fel și chip despre Partidul Comunist Chinez, dar „nu îl insultă niciodată pe Xi Jinping”. Pentru că vrea să păstreze toate porțile de dialog cu el, în vederea unei negocieri.

cele trei ținte și petrodolarul

La minutul 31 e partea cea mai importantă din tot interviul. E vorba de cele trei obiective majore, pe care le vizează actualul șef al Finanțelor Americii:

o creștere economică de 3%
(obținută prin: liberalizare, stăvilirea inflației, creșterea producției de energie, încurajarea investițiilor private în locul sectorului de stat. La acest ultim punct se încadrează și eforturile grupului DOGE, condus de Elon Musk, de reducere a cheltuielilor bugetare și abirocrației).
scăderea deficitului sub 3% până la finele mandatului
creștere cu 3 milioane de barili pe zi a producției de energie a SUA

Aici include și producția echivalentă din surse regenerabile, dar și cele prin fracturare hidraulică, după faimosul dicton al lui Trump: „Drill, baby, drill!” („forează!”).

Punctul trei e cel mai surprinzător și mai intrigant. Pentru că producția actuală a Statelor Unite a atins un vârf de 13,5 milioane de barili pe zi. Producția de petrol a celor 13 țări OPEC e de aproape 29 milioane de barili pe zi. Topul producătorilor în aceeași unitate de mărime ar fi:

Statele Unite 13,5 mil. b/z
Arabia Saudită 11
Rusia
Canada 6
China 5
Irak, Brazilia, Emirate, Iran, 4
Kuweit 3

Observăm că prin adăugarea unui plus de 3 milioane de barili pe zi, America ar deveni nu doar un lider detașat, dar aproape ar compensa contribuția Iranului.

Ei bine, această cifră i-a atras atenți unui analist geopolitic chinez. Profesorul Lu Qiyuan e de părere că America pregătește cel mai costisitor război din istoria ei, contra Iranului. Și că a ales cifra de 3 milioane de barili pe zi, pentru că exact acesta e volumul cu care își reduce OPEC producția de petrol când pune presiune asupra prețului. (Arabia Saudită cu 1 și Rusia cu 1.) În acest scenariu, America ar suplini un șoc petrolier produs de OPEC și ar pune țările vasale să plătească din taxe susținerea acestui război.

Interviul acordat de analistul economic chinez, la începutul lui decembrie anul trecut, deci mult înainte de anunțarea tarifelor, merită ascultat cu luare aminte. Scott Bessent e prezentat (de gazda interviului) ca o inteligență mai periculoasă decât Victoria Nuland, una din instigatoarele revoluției portocalii de la Kiev și a înarmării Ucrainei. Dar consideră că prin expunerea publică a intențiilor, a încălcat preceptele lui Sun Tzu despre Arta războiului. Cuvintele sale sunt mai mult decât elogioase despre personajul nostru:

„Scott Bessent e extrem de inteligent și capabil. (…) George Soros a ajuns faimos datorită lui, nu invers. Capacitățile lui depășesc imaginația multor oameni. Are o înțelegere profundă a filosofiei monetare și a sistemului financiar. Și nu doar atât. Are experiență de război financiar în lumea reală. E un geniu, dar nimeni nu e perfect și toți au defectele lor. (..) E unul din exponenții cei mai puternici ai statului profund. E adevăratul gladiator al mandatului doi al lui Trump, nu Elon Musk.

E între cei mai importanți membri ai cabinetului Trump, pentru că el va fi răspunzător de a ține în viață Imperiul American.”

Pentru ca programul lui Trump să reușească, profesorul Lu e de părere că are nevoie să atingă trei obiective:

să prevină căderea armatei (prin reformarea ei),
a dolarului (prin stabilizarea deficitelor și datoriei)
și să prevină căderea pieței de capital (prin reindustrializare).

Deși răsuflă ușurat la gândul că atenția Pentagonului s-ar concentra pe marea capcană a unui război în Iran, decât contra Chinei, comentatorul chinez e sceptic în privința șanselor de redresare economică. Dacă i se pare realizabilă o creștere de 3% pentru SUA, crede că datoria publică va atinge pragul de 40 de trilioane chiar anul acesta, în trimestrul trei.

Creșterea de producție fără război ar duce la scăderea prețului petrolului sub nivelurile profitabile pentru fracturarea hidraulică. O problemă pe care o au toate țările, în măsuri diferite, în funcție de cât de ieftin sau scump le e să extragă și să transporte petrolul la destinație. Efectul a fost atins deja prin șocul anunțării taxelor vamale, care au dus petrolul la 60 de dolari barilul. Însă predicția comentatorului chinez e că ar ajunge la 150 de dolari, în condițiile unui război, care ar bloca exporturile în Golful Persic.