Taxele lui Trump. Ce protejează, de fapt?

Taxele vamale sunt un instrument esențial al protecționismului economic, care la rândul lui e doctrina de căpătâi a naționalismului. Descoperirea lor de către Donald Trump e ca spectacolul oferit de un urangutan, care folosește tastatura unui calculator pe post de bâtă. Nici nu neagă potențialul calculatorului, nici nu transformă urangutanul în informatician, dar e o scenă de la care nu-ți poți lua ochii.

Protecționismul a fost teoretizat de economiști geniali, de la germanul Friedrich List la românul Mihail Manoilescu, fiecare în contextul epocii lor. E o politică rațională, care a dovedit că funcționează și în practică, nu doar la nivel teoretic, lucru escamotat de propaganda liberală și socialistă ulterioară. Funcționarea lor a fost motivul pentru care a treia cale economică a fost ștearsă din memoria colectivă, diabolizată și cenzurată. Cum atât Trump, cât și Putin, Ursula sau organele locale de represiune sunt puse pe stârpirea „racilelor” naționalismului interbelic, în fapt, pe dizolvarea fundamentelor culturale ale statului național, nu e exclus ca opera lui Manoilescu să fie și arsă ca incorectă politic, nu doar trecută sub tăcere, ca în prezent. O ironie amară.

Ca să faci protecționism ai nevoie, ca la omletă, de câteva ingrediente. Ai nevoie de un stat național suveran (sau de un imperiu), cu teritoriu definit și granițe controlabile. Ai nevoie de o economie funcțională, care să producă lucruri pe teritoriul acelui stat, la concurență cu importurile. Ai nevoie de voința politică a unor conducători, care să aibă autonomie față de forțele din afara statului în a lua decizii și capacitatea de a rezista presiunilor unor măsuri punitive, venite în contra-partidă. Acea economie locală are în spate o întreagă cultură distinctă, care a produs respectiva expresie materială. Care la rândul ei e rodul unei națiuni, care ar trebui să fie preocuparea incomparabil mai mare a unui naționalist decât economia. Dar care în termeni materialiști se cheamă piață de desfacere, un alt ingredient indispensabil în rețeta de care vorbim.

Protecționismul e o idee de dezvoltare în interes național, care implică neplăceri pe termen scurt, pentru obiective mai înalte și realizări pe termen lung. De aceea, ai nevoie ca factorul demografic să înțeleagă și să susțină astfel de sacrificii. Pentru că „piața” devine periodic și „electorat”, și trebuie să se lase convinsă să accepte un stil de viață mai auster (cel puțin în primă fază, dacă nu în general), foarte diferit de consumerism. Iar astfel să ofere mandat politicienilor să susțină suficient de mult măsuri protecționiste.

Trump împinge la deal o sfoară, la capătul căreia e legat un cărucior fără o roată, sperând să obțină efectul invers al trasului căruțului la vale cu viteza care l-a făcut să-și piardă roata. Dar nu e deloc nebun, doar folosește protecționismul în alte scopuri decât a fost creat. Încă are armata cea mai puternică de pe glob, măcar pe hârtie economia cea mai mare, moneda preferată a comerțului global, consumatori cu mare putere de cumpărare, un imperiu inter-continental cu influență mediatică și ocultă asupra multor state. Suntem pe un teritoriu necartografiat, pentru că situația din prezent diferă în multe privințe de epocile în care a fost teoretizat protecționismul.

perspectiva istorică

Între economia reală și sistemul monetar e o relație de reciprocă dependență, legată de o întreagă istorie, pe care am încercat să o prezint în vastul serial Schimbarea banilor. Serialul abia a ajuns la sfârșitul primului război mondial, dar conține multe aspecte indispensabile înțelegerii prezentului.

Pe scurt, activitatea bancară s-a transformat dintr-un serviciu, care să faciliteze bunul mers al economiei productive, într-un parazit care a preluat controlul asupra politicului și economiei. Statul național și-a pierdut unul din principalele atribute ale suveranității prin externalizarea controlului asupra propriei monede către carteluri de bănci private. Statul a continuat să acționeze ca asigurator de ultimă instanță pentru activitatea frauduloasă de producție monetară a băncilor comerciale și altor instituții private de credit.

Acest aranjament neoficial a creat o economie financiară supra-națională, care depășește în magnitudine și influență capacitățile oricărui stat, fie el și lider mondial. Am numit această structură neoficială și difuză Imperiul Offshore. Pe timp de pace, sistemul bancar folosește privilegiul unic de a produce valoare bănească din nimic și a absorbi o parte însemnată a efortului muncii celor care produc și consumă bunuri și servicii. Pe timp de război, activitatea de creditare e continuată prin îndatorarea statelor, care iau locul pieței de consum prin producția de armament și distrugerea de bunuri și vieți.

Este motivul pentru care nici măcar Donald Trump nu mai are la dispoziție propriu-zis un stat suveran, ci un stat supra-îndatorat, cu cele peste 36,5 trilioane de dolari ca datorie publică. Iar el ca politician nu e foarte interesat de recuperarea nici măcar simbolică a suveranității americane sau de reformarea sistemului bancar. Lucruri cvasi-imposibile, dar oricum mai aproape de un conducător al Americii, decât al altei țări.

privilegiul american

În urma câștigării celui de-al doilea război mondial, Statele Unite au impus restului lumii un sistem monetar fără precedent, care leagă restul monedelor de dolar. Iar după decuplarea oficială de aur a dolarului, acesta a devenit o monedă care se sprijină pe sine însuși, de fapt pe încrederea consumatorilor interni și internaționali pe forța economiei americane. În termeni reali, acest avantaj înseamnă că Statele Unite pot tipări hârtii colorate cu pozele unor foști președinți, pe care să le dea la schimb altor țări contra produse tangibile. Nici tipărirea de dolari nu mai e necesară, pentru că sunt doar notații în calculatoarele băncilor, cifre ce pot fi, teoretic, infinite, date contra unor resurse finite ale pământului.

Sistemul impus a fost numit de economiști și ca un „privilegiu exorbitant”, pentru că vine cu un revers neașteptat. Dolarul e moneda în care se realizează comerțul internațional și se țin rezervele (economiile) unor bănci centrale și ale particularilor de aiurea. Ca să îndeplinească această funcție, moneda trebuie să fie produsă și disponibilă în cantități mult mai mari decât cele necesare funcționării economiei interne a SUA. În plus, din anii 60, dolarul trebuie să susțină și eurodolarul, moneda neoficială a Imperiului Offshore. Altfel spus, notația pentru împrumuturile pe care le acordă în dolari acele bănci, situate fictiv în paradisuri fiscale, dar acționând în realitate la nivel global în țări zise suverane.

Ca să producă acești dolari, America trebuie să aibă deficit comercial, altfel spus să consume mai mult decât produce. Să exporte dolari, ca să importe bunuri pentru Walmart și Amazon. Dacă nu oferă acei dolari, economia globului se sufocă în deflație, lovind în ordine mai întâi cele mai slabe verigi, țările cele mai îndatorate, cu datorie denominată în dolari. Pe care nu-i pot găsi, pentru că au puține bunuri pe care să le exporte, de interes pentru restul lumii.

Așa se face că economia planetei a devenit o anexă a economiei financiare speculative. Iar economia Americii anexa cea mai mare, dar tot o anexă. Care trebuie să își extindă sau restrângă funcționarea în ritmul sistemului bancar fără granițe, după cum acela are oportunități să acorde mai multe credite sau intră în pericolul de a nu-și recupera investițiile. Deci intervenționismul politicienilor nu e în favoarea unor interese industriale, ca pe vremuri. Sau nu în primul rând, cât în favoarea industriei financiare, care a absorbit ca importanță și influență celelalte activități.

De fapt, tot sistemul monetar mondial a suferit un crah în 2007, de pe urma căruia nu s-a mai recuperat, pentru că partea speculativă depășește cu mult capacitățile economiei reale, care nu poate crește în ritmurile dobânzilor la credite și prin instrumente speculative derivate. Soluția temporară a clasei politico-oligarhice a fost să salveze sistemul bancar privat prin intervenții de stat și supra-îndatorare. (S-au întâmplat pe vremea lui George Bush junior, dar el era tot o interfață de lucru cu publicul, la fel ca Trump. Nici unul nici altul nu pot fi suspectați că ar fi creierul unor asemenea acțiuni.)

Donald Trump a intervenit în favoarea sistemului bancar supra-național prin „Warp Speed” în 2020, sub pretextul unei epidemii de gripă nemaivăzute, din cauza căreia a deversat trilioane de dolari în sistemul bancar american și ca „stimulente” pentru consumatorii carantinați, care nu produceau dar consumau comandând online. Semnalul acelei operațiuni pandemice a fost dat în toamna lui 2019, când creditarea interbancară a trecut printr-un episod de panică. 

Parte din privilegiul exorbitant al Americii e că nu doar consumă pe credit, dar își poate exporta inflația. Lucru pe care îl putem constata foarte simplu, prin felul în care leul a stat legat artificial de euro și euro de dolar (cu unele fluctuații) în ultimii cinci ani, când prețurile au explodat. Leul s-a devalorizat în raport cu toate mărfurile de pe piață, nu și față de moneda euro. Dacă țările împrumutate în dolari și-ar returna creditele și dolarii s-ar întoarce acasă de pe tot globul, hiperinflația pe care ar declanșa-o pentru cetățenii americani ar fi de proporții epice.

ce vrea Trump să obțină

Prin taxele vamale punitive la adresa întregii lumi, Trump încearcă aparent să corecteze unele deficite comerciale. Adică să corecteze direct niște efecte, pentru a trece peste cauze și să prelungească actuala stare de fapt. A prezentat niște tabele cu taxe la import pe care le va impune fiecărei țări în parte. Iar în altă coloană, alte cifre, despre care pretinde că sunt taxele prin care restul țărilor abuzează de omenia americanilor. Prezentarea situației hegemonului cu sute de baze militare pe toate continentele a fost patetică:

„De decenii, țara noastră a fost prădată, jefuită, violată și tâlhărită de națiuni apropiate și îndepărtate, prietene sau dușmane deopotrivă.”

De parcă s-ar fi inventat imperiul de care profită țările cucerite… Cifrele din tabele au nedumerit din mai multe motive. Taxele pretinse a fi colectate de alte țări nu corespund realității, ci sunt niște cifre scoase din burtă, atribuite unor taxe propriu-zise și „manipulării monedei prin devalorizare”. Noțiune foarte abstractă și imposibil de tradus într-un procent, pentru că ar trebui să ai un etalon al corectei evaluări a unei monede, dincolo de care să poți spune că e supra-evaluată sau sub-evaluată. Iar apoi să ai o metodă de a calcula ce impact are presupusa manipulare monetară în procente din importuri.

Economistul James Surowiecki a lansat ipoteza că administrația Trump a folosit o bizară metodă de calcul, pentru a ajunge la procentele despre care susține că sunt taxele „reale” impuse de alte țări. Concret, a luat deficitul comercial pe care îl are țara respectivă cu SUA și l-a împărțit la exporturile aceleia către America.

Astfel s-a ajuns la ciudățenii, ca Iranul să beneficieze de taxa „minimă” de 10%, pentru că nu exportă nimic în America, din cauza sancțiunilor. Iar același „noroc” îl au și alte țări liliputane din insule pacifice, care nu exportă mai nimic acolo. În timp ce altele sunt lovite cu taxe mai mari pentru că au nerușinarea să fie atât de eficiente încât exportă cu succes mai mult decât importă din America.

Așadar, economia care exportă hârtii colorate contra produse e supărată pe restul omenirii că ar practica manipularea monetară. Adică o monedă devalorizată, care să creeze un avantaj competitiv pentru exporturi (și un dezavantaj la importuri). Dar dolarul nu e devalorizat, oare? Dacă ar fi vrut să aibă un dolar puternic, nedevalorizat, președinții SUA ar fi putut să nu-l decupleze de gramul de aur. Iar, teoretic, Donald Trump n-are decât să încheie suspendarea „temporară” făcută de Nixon în 71 și să aducă dolarul înapoi la valoarea de 35 de dolari uncia, convenită la Bretton Woods, nu la 3.100 de dolari, cât a ajuns în prezent, de când America tot practică „devalorizarea competitivă”. (E o glumă, firește, pentru că un astfel de scenariu nu mai e posibil și nici nu-i poate pretinde nimeni lui Trump să refacă secole de evoluție istorică, de care e probabil ignorant.)

unde-i industria?

Dar Trump se comportă ca și cum ar mai exista acele realități intacte ale statelor naționale, pe care le ajustează din condei în favoarea sistemului bancar global, pe care îl ignoră cu grație. Practic, vrea să facă și export de austeritate, după exportul de inflație, să pună alte țări să plătească niște costuri politice impopulare ale austerității, pentru echilibrarea bugetului federal.

Ca să culegi roadele protecționismului, trebuie să mai ai și economie națională productivă. Adică o industrie, care să preia rolul pe care îl joacă astăzi China și restul Asiei. Trebuie să ai nu doar capital și tehnologie, dar și muncitorimea instruită să lucreze în fabricile respective, la prețuri relativ competitive cu ale muncitorilor asiatici. Salariul mediu în America a ajuns la 36 de dolari pe oră, desigur, o medie distorsionată de câștigurile din domeniile cele mai bine plătite. Vor acei salariați să ia locul celor din Vietnam, plătiți cu mai puțin de 1 dolar pe oră, ca să facă adidași sau tricouri? Acceptă costurile unor produse făcute măcar cu salariul minim american de 7 dolari pe oră?

Țările euro-atlantice au fost dezindustrializate în interesul capitalului financiar supra-național, care a mutat industriile în țări cu salarii mici și a specializat America în exportul de „produse financiare” sau servicii de uz intern. Acel capital supra-național, pentru care Donald Trump e doar o marionetă cu succes la public a creat economia globalizată de azi și a dizolvat statele naționale.

Sistemul respectiv neo-liberal l-a creat și pe speculatorul imobiliar Donald Trump, căci câștigurile rezultate din eficiența specializării Vestului în speculația financiară au mers în umflarea bulei imobiliare și de pe bursă, năruind pe parcurs clasa de mijloc. Pentru că occidentalul de rând nu își mai poate permite o casă în proprietate, pentru a-și întemeia o familie, ci e dependent de ratele către bănci și dezvoltatori imobiliari sau investitori ca Trump. Iar ultima etapă a experimentului capitalist e nu doar circulația nestingherită a capitalurilor, ci marea migrație a circulației forței de muncă dinspre periferie spre centru.

Presupunând că Trump ar vrea și ar putea să întoarcă America la un tip tradițional de societate din era industrială, averea lui de mogul imobiliar ar fi o victimă colaterală. Pentru că nu știe nimeni de vreun produs pe care firmele sale să îl fi exportat vreodată, în afara show-ului de divertisment, difuzat și de televiziuni străine. Altfel, afacerile lui n-ar fi tocmai avantajate de stimulentul protecționist. Ci s-ar prăbuși în irelevanța pe care o aveau imobiliarele pe vremea când nu erau importate milioane de chiriași din alte zări. Nici măcar Elon Musk nu e vreun Henry Ford contemporan, cu mașinile lui făcute preponderent în China și restul promisiuni fanteziste crescute pe burse de inundația de dolari.

lumea e alta

Mult mai probabil, Trump încearcă să cârpească bugetul pentru a prelungi statutul privilegiat al dolarului, pentru siguranța finanței globale, nu pentru a construi o industrie autonomă americană. Pentru că aici e o altă problemă a „privilegiului exorbitant”. Statutul special al dolarului a putut dura mult și bine câtă vreme economia SUA era de departe cea mai mare de pe planetă. Pentru că era natural o mare exportatoare, pentru că avea piețe pe care le putea cuceri, pe care să se extindă și unde să creeze investiții industriale.

La sfârșitul ultimului război mondial, economia Statelor Unite era jumătate din economia mondială după cele mai optimiste aprecieri (35-50%, după diverse surse). În prezent, ea mai e doar un sfert. Tot e o reușită impresionantă, dacă ne gândim că americanii sunt doar puțin peste 4% din populația Terrei de azi. Dar o problemă, dacă ne gândim că PIB-ul e un instrument foarte înșelător și în acel bilanț sunt multe servicii financiare sau de altă natură decât cele de strictă necesitate, dacă nu contrare dezvoltării. (De exemplu, dacă cineva e nevoit să apeleze la serviciile unui avocat sau să achite servicii medicale exorbitante, să ia împrumuturi și să își facă asigurări costisitoare, toate contează pozitiv în creșterea PIB-ului, deși productivitatea lui sau bunăstarea nu e neapărat mai bună.) Ponderea economiei americane în PIB-ul global nu se regăsește în oferta comercială pe care o face lumii în același fel ca la mijlocul secolului trecut.

Nu există ieșiri nedureroase din situația în care ne aflăm cu toții în prezent, pentru că sistemul monetar nu e un mecanism separat de cum trăim. Și nu doar politicienii au fost corupți de cămătarii internaționali, dar și societățile au fost corupte să trăiască în stil consumerist. În cazul Americii, abuzul de statutul aparte al dolarului ne-a adus în punctul în care încrederea în dolar a fost zdruncinată, dar încă nu există o alternativă funcțională la el. Economia globală nu are resurse pentru a crește în ritmul cerut de partea ei speculativă, pentru că emisfera ei apuseană stagnează, fiind în declin demografic.

Datoria americană și a altor țări e nesustenabilă, iar perpetuarea deficitelor amenință însuși dolarul, pentru că nu există investiții profitabile în lumea a treia către care să verși acel surplus de îndatorare. Africa, Asia „indiană” și lumea arabă cresc ca populație, dar nu repetă poveștile de succes ale mișcărilor de capital occidental, pe care le-au reprezentat Europa după planul Marshall, Japonia, Coreea și după anii 70 China. Aducerea acelui surplus de populație în Europa și America e o soluție pe termen scurt de simulare a creșterii, dar catastrofală pe termen lung.

doar o amânare contabilă

Războiul tarifar al lui Donald Trump ține dolarul funcțional pe aparate pentru capitalul transnațional, care îl folosește ca monedă proprie. E doar retoric o formă de patriotism economic. Prin el, se evită trecerea direct la măsuri de austeritate pentru americani, prin tăierea cheltuielilor bugetare, inclusiv a celor militare, care susțin imperiul global, și de asistență socială. Speranța e că măcar o parte din nota de plată va fi preluată de țările partenere, care vor accepta să exporte la aceleași prețuri dar cu marje mai mici de profit.

Și, cum vedem din acest colaj scurt, țările din zona BRICS, ca Brazilia, au răspuns direct cu anunțul că pregătesc riposta cu taxe în contra-partidă. În timp ce țările vasale din Uniunea Europeană, Australia, Marea Britanie, adică nucleul Imperiului American, au răspuns deocamdată doar la nivel retoric și probabil își vor limita riposta doar la câteva domenii strategice, cum ar fi suferinda industrie auto.

Altminteri, efectele acestor „tarife” sunt încă greu de prevăzut, pentru că economia are o multitudine de variabile. După cum reiese din acest articol al lui Ray Dalio (conducătorul unuia din cele mai mari fonduri de investiții din lume), impunerea de taxe vamale e în principiu aducătoare de stagflație, adică o combinație de inflație și stagnare. Cu atât mai mult cu cât se generalizează taxarea reciprocă. În țara care impune taxele la import, efectul e inflaționist, prin cota respectivă adăugată prețurilor. Iar în țara penalizată cu taxe pe export, are efect deflaționist, prin reducerea veniturilor potențiale.