Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

33. Friedrich List, teoreticianul naționalismului economic. Germania construită de Bismarck

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Drumul spre primul război mondial ne obligă la un pas în spate, pentru a explica apariția unei noi forțe majore pe continent. Rădăcinile națiunii germane coborau, desigur, foarte adânc în preistoria Europei. Dar ciudățenia de organizare a Imperiului Carolingian o lăsase cu moștenirea a circa 400 de entități politice, reunite cu greu în „doar” 39 de state, după zdrobirea lui Napoleon la Waterloo, în 1815.

Poetul Fichte lansase în 1808 un apel la unitatea națiunii germane, dar impedimentul nu era doar complicata autonomie locală, cu prinți, regi și orașe – stat. Spațiul de limbă germană era divizat, între altele și de protestantism (două treimi, preponderent în nord) și catolicism (o treime, preponderent în sud, incluzând Austria). Schisma era similar oglindită și de cele două mari case domnitoare, care emiteau pretenții la o posibilă unificare: Hohenzollern (în Berlin) și Habsburg (la Viena). În plus, Germania era încă o țară agrară, care pierduse startul revoluției industriale față de Anglia. Era înglodată în datorii după războaiele napoleoniene. Iar politic, rămânea cu o organizare feudală, devansată de schimbările revoluționare din Franța.

Franța căutase să imite modelul capitalist al Angliei, să o rivalizeze cultural prin iluminiști ca Rousseau sau Voltaire, iar în final să i se opună pe cale militară. Din spațiul de limbă germană, răspunsul venea mai târziu, dar mai temeinic. Kant contestase presupozițiile empiriștilor britanici; Marx criticase capitalismul ca imoral prin prisma internaționalismului proletar. Iar Friedrich List ataca parțial concepțiile liberale ale lui John Stewart Mill și Adam Smith de pe poziții naționale.

doctrina List

Observațiile lui List, lansate în 1819, au luat inițial forma unor critici la adresa înapoierii confederației germane. Cu acea ocazie, el propune ideea eliminării taxelor de tranzit între cele 39 de state germane. A fost ales în fruntea unei uniuni a comercianților și a bătut orașele pentru a le convinge să o adopte. Dar administrația politică nu era pregătită să asculte asemenea propuneri, iar patriotul List e băgat la închisoare pentru agitație revoluționară.

Ideea lui se va aplica peste două decenii, sub denumirea de Zollverein din 1834, cu efecte decisive pentru viitoarea unificare. O putem considera și o precursoare a pieței comune europene și a spațiului Schengen.

Această idee, cât se poate de liberală, e completată de List cu propunerea cea mai importantă a sistemului său economic, aceea a taxelor vamale protecționiste. (Deci fără taxe între statele membre, dar taxe pe importuri.) Trebuie subliniat că Friedrich List nu era un anti-liberal. El considera validă concepția generală a lui Adam Smith, dar propunea aceste taxe ca măsură temporară de încurajare a unor industrii „în stadiu infantil”. Le vedea ca o investiție în viitor, după care lucrurile să revină la piața liberă. Dacă acea protecție de stat ar fi prelungită pe termen nelimitat, ar duce la decadență și lipsă de vigoare. (În acest sens, dădea exemplul declinului Veneției.)

Alt avantaj subliniat e „independența industriei în timp de război”. „Națiunea trebuie să sacrifice și să știe să renunțe la unele bunuri materiale, pentru a dobândi forțe spirituale sau sociale. Ea trebuie să sacrifice avantaje prezente, pentru a și le asigura pe cele viitoare.” (…) „Forța de a crea bogății e infinit mai importantă decât bogăția însăși.”

Scopul pentru care List propune idealul progresului național e mai înalt. „Acesta nu e un ideal egoist sau fals, ci un ideal înțelept și în deplin acord cu interesele reale ale întregii omeniri. Căci până la urmă duce la asociația națiunilor pe baza ordinii de drept, la uniunea universală, care poate fi în folosul prosperității speciei umane. Numai atunci când mai multe națiuni ating aceeași treaptă de cultură și de putere, asociația universală se realizează pe calea confederației.”

Dacă lumea ar fi ajuns în acel stadiu, de armonie universală, spunea List, nu ar mai exista războaie și interese divergente. Dar cum realitatea era departe de acel punct utopic, el îi reproșa lui Adam Smith că în faimoasa lui carte „Bogăția națiunilor” uitase tocmai de existența acestor interese contrare ale națiunilor.

List nu dorea demolarea economiei liberale, doar rețete personalizate pentru fiecare țară în loc de principii universale. Se pronunța împotriva protejării agriculturii. Gânditorul german constată că interesul individual poate intra în conflict uneori cu interesul public și un stat poate limita acele interese pentru binele general. O națiune care ar lăsa întru totul și în orice context doar alegerea individuală să primeze (principiul laissez faire) „ar comite sinucidere națională”.

Spre deosebire de cei mai cunoscuți economiști, Friedrich List nu s-a mărginit la teorie, ci a încercat cu oarecare succes să activeze în afaceri. Timp de cinci ani a fost refugiat politic în Statele Unite, unde e protejat de faimosul colonel francez Lafayette. În America a fost un pionier al căilor ferate pe distanțe mici. (Folosea inițial vagoane cu tracțiune animală.) Aici a încercat în anii 20 să influențeze politica locală, fiind la rândul lui interesat de planul lui Alexander Hamilton de construire a tinerei națiuni. A rămas cu aceeași impresie că America e pe cale să devină o mare putere mondială, ca Alexis de Tocqueville, care o vizita în aproximativ aceeași perioadă.

Întors acasă, va fi un avocat al industrializării, construcției de căi ferate și al unei politici economice naționale. Vedea în calea ferată nu doar o oportunitate pentru comerț, dar și o formă de integrare culturală a regiunilor țării și un activ cu potențial militar, prin dislocarea rapidă de trupe. E un alt punct concret care va fi adoptat de statul german după moartea lui.

n-a fost să fie

Istoria lumii poate ar fi fost alta, dacă List nu era forțat de probleme de sănătate să refuze oferta unui important ziar al timpului. Pe postul refuzat de el, se va afirma acolo un alt tânăr promițător, de 24 de ani: Karl Marx. Alt accident de destin e că a murit prematur, la doar patru ani după publicarea în 1841 a capodoperei sale „Sistemul național de politică economică”, pe care nu a mai putut să o popularizeze. Aproape patru decenii mai târziu, ideile protecționiste ale lui List aveau să fie adoptate simultan în mai multe țări.

O parte importantă din carte e polemica la adresa lui Adam Smith, pentru care are și admirație. Unul din reproșuri e că a pus un accent prea mare pe rolul capitalului în crearea bunăstării, nedreptățind meritul indispensabil al forței de muncă. Pentru a proteja această forță de muncă de produsele străine mai ieftine, List insista pentru impunerea de taxe vamale. List vrea să înlocuiască tezele lui Smith, caracterizate ca o „comopolitică”, printr-o politică națională.

List e de părere că Anglia are un progres tehnologic și organizatoric atât de mare, și poate produce la costuri atât de mici, încât restul țărilor Europei și America riscă să îi devină simple furnizoare de hrană și materii prime, dacă nu se protejează prin „tarife” vamale. De subliniat că și în această critică, List includea o notă admirativă pentru modelul englez, al cărui succes îl atribuia cultivării ideii de libertate pentru propriii cetățeni. El dorea să imite strategia ei practică, inclusiv aceea de construire a unei flote comerciale și militare.

În trecere, List a atacat și tezele contemporanului Thomas Malthus privind pericolul creșterii demografice. (Care începeau să fie la modă.) Îl contrazice spunând că planeta are resurse nefolosite, care ar putea susține și o populație de o sută de ori mai mare. Dădea ca exemple adoptarea unor tehnologii și culturi noi precum cartoful, care au sporit și de zece ori hrana disponibilă.

Direct sau indirect, ideile lui Friedrich List, care actualizau politica mercantilistă, au fost sursă de inspirație pentru numeroase țări care s-au ridicat din raporturi de inferioritate de tip colonial. Pentru Germania, au influențat două valuri de avânt economic, înainte de primul război mondial și înainte de cel de al doilea. Nu doar țări mici au aplicat cu succes varianta protecționismului pentru lansarea unei baze industriale, dar și țări mari ca Statele Unite, India sau China după anii 1980.

Germania construită de Otto von Bismarck

La câțiva ani după moartea lui List, în toată Europa izbucnește valul revoluționar de la 1848. Mișcarea pune pe tapet probleme multiple, de la cele sociale, legate de subzistență, la reforme liberale și problema afirmării naționale pentru mai multe popoare, între care italienii, germanii, românii, polonezii și ungurii.

Astfel de idei au avut inițial pentru tânărul Otto von Bismarck efectul contrar, al unui reacționar care se raliază în jurul dinastiei prusace, care conducea în virtutea teoriei dreptului divin. A rămas loial toată viața coroanei, deși a ajuns să o domine pretinzându-i cedarea întregii puteri de decizie. Nu era un patriot sentimental, ci unul pragmatic și e neclar dacă a urmărit mai mult extinderea Prusiei decât unificarea germană. Dar statul pus pe picioare de el s-a dovedit durabil.

În cel mai faimos discurs al său, Bismark a spus că statul nu se va întări, cum s-a crezut la 48, prin proclamații și majorități democratice, ci „cu fier și sânge”. Metafora se putea înțelege în mai multe feluri, ca aluzie la sacrificiile războiului, la legăturile de rudenie ale unui neam sau la sacrificiul de a construi o bază industrială. În secolul următor, formula a avut un ecou în sloganul „sânge și pământ”, opus abstracției națiunii constituționale.

Unirea a două provincii românești sub Cuza în 1859, printr-un artificiu politic, sau a Italiei în 1861, printr-un război fratricid, puteau servi drept model. Mai ales ultimul exemplu, de cooperare între un rege și un personaj energic, se potrivea. Chiar dacă Bismarck era mult diferit de revoluționarul eroic Garibaldi. El se putea mulțumi și să conducă din culise, prin negocieri ca ministru de Externe, înzestrat cu geniu diplomatic. Bornele unificării au fost războiul câștigat de Prusia contra Austriei în 1866 și cel împotriva Franței în 1871, trecând printr-o serie de războaie mai mici.

Reușita lui Bismarck, o combinație de talent politic, diplomatic și militar, rivalizează cu epoca lui Napoleon. Istoricul Jonathan Steinberg o sintetizează astfel:

„A transformat de unul singur odinea internațională a Europei. (..) A făcut asta fără să comande o armată, fără să aibă dreptul să ordone unui singur soldat, fără să controleze un mare partid, fără sprijin popular, confruntat cu ostilitate generală; fără majoritate parlamentară, fără un guvern loial sau o birocrație. Pierduse și susținerea puternicelor grupuri de interese conservatoare, care îl aduseseră la putere. Cei mai mari diplomați îl urau și știa asta. Regina și familia regală îl urau, iar regele, pe care nu se putea baza, împlinise 70 de ani. Cu îndreptățire, în 1866, Bismarck bătea cu pumnul în masă strigând: „i-am bătut pe toți!” ”.

Cel puțin la fel de impresionantă a fost transformarea convingerilor lui Bismarck după unificarea din 1871. Ca să combată priza la mase a socialiștilor (Partidul Social Democrat era, în realitate, de nuanță marxistă) și agitația anarhistă, Otto von Bismarck a făcut treptat concesii de ordin social și de liberalizare, în contrast cu vederile lui reacționare. Astfel, Germania construită de el s-a născut ca statul cel mai de stânga care existase până atunci pe orice continent.

Orientarea politică a lui Bismarck poate fi descrisă drept conservatoare, dar într-o accepțiune foarte diferită decât ce se înțelege azi (ca adept al statului minimal, chiar libertarian). Conducerea lui era autoritară, pe alocuri brutală: a folosit cenzura presei, interdicțiile pentru mitingurile sindicatelor și persecutarea opozanților politici.

economia socială de piață a lui Bismarck

Programul economic aplicat de el s-a dovedit mult mai de stânga și mai centralist decât ce ar fi visat Friedrich List, dacă mai trăia. Dar a fost modelat de restricțiile crizei mondiale, care izbucnește în America în 1873 și se extinde în Europa. (Un faimos aforism al cancelarului definește politica drept „arta posibilului”.) Cu această ocazie, Germania și multe alte țări adoptă măsuri protecționiste (la patru decenii după cartea lui List). La fel ca România Mare în perioada interbelică, și Germania a avut un răgaz prea scurt să se pună pe picioare înainte de o criză mondială majoră.

Din 1873, noul stat bate marca germană, cu acoperire în aur până la izbucnirea primului război mondial. Bancnotele erau emise de Trezoreria Națională, dovedind încă o dată că statul își poate crea banii și în absența unei instituții formal numite bancă națională sau fără ajutor privat.

În 1875, e înființată prima bancă națională a Germaniei (Reichsbank), care începe să funcționeze din anul următor. Era o inițiativă a unor interese private, mari bănci și industriași, dar controlul de stat era mai energic decât în alte parteneriate de acest tip. Bancnotele ei devin singurul mijloc de plată legal acceptat.

În calitate de cancelar al noului Imperiu German, Bismarck e creatorul statului asistențial. A introdus în premieră pensiile de stat, ajutorul de șomaj, asigurările medicale, alocațiile pentru copii, ajutoarele pentru accidente de muncă. Deciziile nu erau din cale afară de generoase – de pildă, se limita programul de lucru la 11 ore pentru femei și 10 ore pentru minorii sub 16 ani. Vârsta pensiei era de 70 de ani, mult peste speranța de viață a epocii, iar facilitatea viza inițial doar armata și birocrația de stat. Sistemul rămânea un capitalism destul de dur. Totuși, erau măsuri neîntâlnite la acea dată, care între timp sunt acceptate ca manifestări banale ale oricărui stat. Simultan cu construcția națională, a încurajat un sistem capitalist și o industrializare alertă, prin care va eclipsa tehnologic restul țărilor.

Cu o tradiție deja seculară, oțelul produs de familia Krupp avea reputația de a fi de cea mai bună calitate. Cu el, tunurile și vapoarele germane căpătau avantaje superioare celor produse în alte țări. Grupul Krupp era una din cele mai mari corporații ale lumii la acel moment.

Inginerul Wilhelm Maybach produce împreună cu Gottlieb Daimler o serie de motoare cu ardere internă. În 1885, ei le folosesc pentru a converti trăsuri în automobile. În același an, Karl Benz patentează primul model de automobil pentru producția de serie. Trecerea de la agricultură la industrie aduce cu ea și o rapidă urbanizare: populația Berlinului și a altor orașe crește de zece ori la finele de secol.

Chiar în măsură mai mare decât reformele lui Cuza de la noi, guvernarea lui Bismarck a avut și dimensiunea secularizării. Chiar în 1870, Vaticanul formulase doctrina infailibilității papale. Iar Bismarck a început să vadă în catolicism, mai ales în mișcarea iezuită, un rival periculos politic și cultural. A trecut la arestări de episcopi și campanii de denunțare a catolicismului. A instituit cununia civilă și a căutat să elimine influența clerului asupra educației.

Bismarck pierde puterea în 1890. Dar efectele „domniei” lui vor persista. În 1871, când învinsese Franța, împăratul Wilhelm I simțise nevoia să o și umilească. S-a proclamat împărat al Germaniei chiar în palatul de la Versailles, unde i-a pus pe învinși să semneze că vor plăti exact despăgubirile pe care Napoleon le ceruse de la prusaci la începutul secolului. Francezii nu vor uita și vor aduce Germania învinsă în aceeași sală pentru despăgubiri incomparabil mai mari la finele primului război mondial.

Bismarck construise nu doar statalitatea unei națiuni, dar și un nou echilibru de putere în Europa, cu alianțe ce se vor dovedi o mare capcană în secolul următor. El fusese acceptat ca omul forte nu doar în țară, dar și pe plan mondial. De acordul lui atârnau tratate internaționale și tranșarea unor probleme din cele mai îndepărtate. (Cum a fost presiunea pusă asupra politicienilor români să accepte încetățenirea evreilor prin tratatul de la Berlin, de la finele războiului ruso-turc, ca o condiție a recunoașterii Independenței din 1877.)

Cu 26 de ani înainte de izbucnirea primului război mondial, Bismarck spusese plictisit că i se tot cere intervenția în tot felul de dispute de pe continent: „Într-o zi, marele război al Europei o să înceapă de la vreo prostie prin Balcani…”

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
December 3rd, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact