28. Nașterea dolarului. Disputa dintre părinții fondatori pentru prima bancă a Statelor Unite

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

America a avut avantajul unic de a porni „de la zero”, dar cu moștenirea culturală a Europei, cu o populație deja familiarizată cu capitalismul, având la dispoziție un teritoriu uriaș, plin de resurse. A fost prima care a înțeles costul subordonării de tip colonial, pe care s-a grăbit să o răstoarne. După cucerirea independenței (1776), orice formă de organizare politică și economică era deschisă pentru a fi încercată. A urmat un secol și jumătate de frământări, războaie interne și experimente, care vor culmina cu înființarea Rezervei Federale (1913). Instituție ce se va dovedi esențială în transformarea Americii însăși într-un imperiu financiar și o super putere mondială fără rival, la un moment dat.

Văzut dinspre cei care debarcau pe tărâmul american al făgăduinței, continentul abia descoperit era un nou început: aspru, plin de pericole și speranțe. Dar văzut dinspre Anglia maternă, trebuia să rămână o vacă de muls. Aurul și argintul, mai ales, erau extrase pentru a fi acumulate în metropolă, în acord cu filosofia mercantilistă. (Era interzisă scoaterea aurului din Anglia altfel decât pentru plățile pe care le aproba.) Acolo serveau ca acoperire pentru bancnotele emise de Banca Angliei și indirect a Franței. Acest export unidirecțional de metale lăsa colonia americană fără varianta monetară clasică. Monedele fizice nu acopereau creșterea mare demografică și economică. (Populația Statelor a crescut în sec XVII, de la puțin peste 2.300 de persoane, la 250.000, iar în secolul următor la 5,3 milioane.)

O masă monetară fixă s-ar fi dovedit rapid neviabilă în atare condiții. Dar întrucât ea oricum lipsea, în secolul XVII, s-au folosit substitute ca: plata în tutun, blănuri și banițe de porumb. Oricât de straniu ar suna, universitatea Harvard e clădită de oameni care lucrau cu astfel de mijloace de plată. În Virginia, patria tutunului, existau depozite organizate de stat, care dădeau chitanțe pentru frunzele depuse, hârtii ce puteau fi schimbate ca niște bani.

În 1652, colonia din Massachusetts începe să bată o monedă la Boston, nu departe de faimoasa universitate amintită mai sus. În 1690, același stat ia o decizie istorică: trece direct la emiterea de bani fiduciari, emiși de stat, nu de o bancă privată. (Băncile Angliei și Franței emiteau bancnote cu o acoperire fie și parțială în aur.) Acești bani „fiat” erau o formă de credit. Cu ei se putea stinge datoria viitoare a cetățenilor când își achitau taxele, fapt care le dădea valoare de utilizare. Apariția bancnotelor de acest timp a fost un accident. Colonia ridicase o armată pentru un război cu canadienii, de pe urma căruia spera să adune chiar o pradă de război. Dar cum bătălia a fost pierdută, a trebuit să inventeze ceva să plătească soldații.

Inspirate de John Law, apar și „băncile agrare”. Ele emiteau bancnote în contul unei suprafețe de pământ, practic un bilet de ipotecare. Aceste bănci scoteau din ecuație activitatea cămătărească, pentru că rezolvau „preferința de timp”, pe care o deservește un credit. Deponentul pune gaj pământul fără a-l vinde și primește lichidități să investească în cultivarea lui, pentru a cumpăra o casă sau consum până la timpul recoltei. Băncile agrare au fost inițial de stat, apoi au apărut și variante private.

Ambele tipuri de hârtii circulau în paralel servind ca bani în viața de zi cu zi, indiferent de mecanismul prin care fuseseră emise. Banii fiduciari, mai ales aveau neajunsurile tipice: puteau fi falsificați și, mai grav, abuzați prin supra-tipărire. Dar aveau încă de la început partizani ca Benjamin Franklin, în elita politică.

independența

În aceste emisii monetare timpurii, Anglia a văzut un pericol dublu, atât pentru casta bancherilor cu acumulări de aur și ca semn al unei evidente independențe. La 1741 a interzis explicit înființarea de bănci agrare private. Iar la 1764, interzice statutul de mijloace de plată pentru bancnotele create în coloniile americane.

La mijlocul secolului XVIII, confruntarea tradițională dintre francezi și englezi s-a mutat pe tărâm american. Războiul a fost costisitor pentru Marea Britanie, căreia i-a dublat datoria publică. Pentru a mai recupera din cheltuieli, englezii au impus o „taxă de timbru” pe mai multe tipărituri (inclusiv presă, bilete de loterie și acte), din care coloniile americane plăteau ce s-ar numi astăzi „bazele militare” care să-i apere de francezi și indieni. La acea dată, coloniștii se considerau supuși loiali ai regelui Angliei, dar au perceput „taxarea fără reprezentare” ca o nedreptate, dat fiind că nu votau în alegerile din vechiul continent. De aici a apărut ideea unui parlament local și a unei mișcări revoluționare ce va constitui fermentul Declarației de Independență.

Alt contencios era ajutorul de stat pe care englezii îl dădeau Companiei Indiilor de Est, ajunsă în criză de lichidități dar cu o mare cantitate de ceai pe stoc. Londra a impus ca firma să poată să-și vândă ceaiul în America fără taxe, lucru care a stârnit mișcarea protestatară Tea Party.

Emiterea de bancnote ca mijloace de plată a fost încă înainte de Războiul de Independență un contencios cu Imperiul Britanic, pentru că baterea de monedă e semnul distinctiv al suveranității. Tot rivalitățile din Europa au făcut ca Franța să susțină financiar și pe alocuri militar independența.

Bancnotele Continentale au fost emise pentru a plăti costul Războiului de Independență. În mai puțin de un deceniu de război, hiperinflația s-a dezlănțuit din cauza tipăririi nesăbuite, devenind total lipsite de valoare. Devalorizarea galopantă a acestor bancnote a impus înscrierea în primul articol din noua Constituție, că statele pot emite doar bani din aur sau argint, nu și bancnote, nu pot acorda titluri nobiliare și nu pot avea armată proprie. (A nu se confunda cu primul dintre amendamentele ulterioare.)

Hiperinflația bancnotelor continentale era accentuată, pe lângă starea de război, de faptul că atât statul federal cât și statele componente emiteau în paralel bani fiduciari. Ar fi ca și cum ai încerca să stabilizezi leul cu BNR și județele tipărind în paralel.

După Revoluția Americană, banii au început să fie iarăși legați de aur și argint (din 1792). Banii tipăriți anterior de state erau denominați în pound (lire sterline). În timpul războiului, încep să aibă înscrisă valoarea (fictivă) a unui taler spaniol. Din această pretenție înșelătoare și o eroare de pronunție se năștea însuși „dolarul” (încă înainte ca SUA să își fi cucerit independența).

marea dezbatere

Mai mulți speculanți cumpăraseră obligațiuni la preț devalorizat în timpul războiului, inclusiv de la soldați și văduve, și au presat apoi să li se achite în aur valoarea integrală, găsind în gruparea federaliștilor (conduși de Hamilton) un vehicul de presiune în acest sens. În 1786-87, Daniel Shays, un fost soldat, conduce o rebeliune populară cerând anularea datoriilor acumulate pe timpul războiului. Fermierii simțeau că luptaseră în zadar, dacă odată întorși acasă își vedeau pământul și casa executate silit de cămătari.

Odată ce societatea era împărțită în datornici și creditori, perspectiva unui „stat neutru”, minimal și neimplicat în relațiile economice între indivizi, se dovedea utopică. Statul trebuia să aleagă dacă se situează de partea creditorilor, puțini la număr, printr-o monedă solidă, sau de partea îndatoraților, mai numeroși, printr-o monedă devalorizată, mai accesibilă. Dar exista și presiunea externă, pentru plata datoriei de stat acumulată în război, care venea în aceeași direcție cu a creditorilor interni.

Omul ales de George Washington să se ocupe de finanțele noii țări, Alexander Hamilton, a fost un adept al naționalismului economic. Lui îi aparține ideea înființării unei bănci naționale, dar pe model englez, cu proprietari privați și etalon aur. Banca înființată de el a avut o cartă de funcționare limitată la 20 de ani, între 1791 și 1811. Era diferită totuși de prototip prin aceea că avea și atribuțiile unei bănci comerciale – primea depozite și dădea credite. Nu avea puteri directe asupra celorlalte bănci comerciale, ca o bancă centrală de azi. Dar era de departe cea mai mare și dădea tonul creditării.

Hamilton s-a ciocnit de opoziția altor personalități, ca Thomas Jefferson și James Madison, care acuzau că noua instituție nu se regăsește în Constituție, deci e ilegală. Jefferson vedea în bancă un instrument al corupției și promotoarea unui stil de viață englezesc viciat. El era în asentimentul unor secte protestante, care își doreau ca noul tărâm să nu mai repete păcatele bătrânului continent.

Jefferson era împotriva sistemului bancar cu rezerve fracționare, dar și împotriva industriei, căreia îi opunea un stil de viață semănătorist, bazat pe natură, producție auto-suficientă și datorii cât mai mici. Jefferson nu era de acord nici cu ideea unei monede naționale, dorind ca băncile comerciale locale să emită bancnote fără amestecul statului. Deci considera că Banca nu e necesară.

„Băncile sunt mai periculoase decât armatele. Principiul de a cheltui bani pe care să îi achite posteritatea, sub numele de finanțare, e o escrocherie pe scară mare.” (Thomas Jefferson)

Alexander Hamilton, de cealaltă parte, aproba creșterea datoriei publice și a taxelor, dar nu pentru consum ci în vederea dezvoltării unor capacități industriale proprii, cu care noua țară să poată concura în lume. Federalismul lui viza omogenizarea unei națiuni unitare din statele componente. Ca șef al Trezoreriei, a preluat la bugetul central datoriile statelor.

„Tendința unei bănci naționale e să crească creditul public și privat. Primul dă putere statului, pentru a-i proteja drepturile și interesele. Al doilea facilitează extinderea și comerțul între indivizi. Industria crește, mărfurile sunt multiplicate, agricultura și manufactura înfloresc. Iar în aceasta constă adevărat bogăție și prosperitate a statului.” (Alexander Hamilton)

În opinia lui Hamilton, un guvern care nu ar avea dreptul să creeze această bancă, să colecteze taxe, să reglementeze comerțul între state și să deruleze credite, nu ar mai fi o guvernare propriu-zisă.

Viziunea economică a lui Hamilton, care va sta la baza lansării Americii ca putere, era opusă sistemului liberal englez. Avea în vedere sprijinirea apariției unei industrii și investiții în proiecte de infrastructură (canale și căi ferate care să lege terenurile arabile fertile de râuri și oceane). Erau metode intervenționiste pe care le aplicaseră și englezii (înainte de a deveni apostoli ai comerțului liber pe glob) și Colbert în Franța. Metodele prin care s-a lansat „visul american” ar fi numite azi „socialiste” de libertarieni.

Disputa dintre Hamilton și Jackson era totuși indiferentă la problemele celor mai săraci. Bumbacul era principalul export (către „țara mamă”) și era cules cu sclavi, iar de prelucrarea lui se ocupau preponderent copiii și femeile. Hamilton saluta și avantajul imigrației care scădea salariile încât „în curând nu va mai fi nevoie de sclavi”. Că în noul sistem „eficient” linia de demarcație între salariați și sclavi devenea tot mai estompată, nu îl izbea ca o anomalie îngrijorătoare, ci mai curând ca un avantaj. În această privință, era cât se poate de „libertarian”.

Ciocnirea de interese între nordul – capitalizat, ceva mai industrializat și cu o clasă financiară influentă – și sudul, cu vaste latifundii și populație agrară, începea să se facă simțit și în această dispută. Nordul era cel care dorea centralizarea și unificarea, în timp ce sudul prefera independența.

Un nou război cu Marea Britanie izbucnește în 1812. Între motive era și tentativa englezilor de a impune cu ajutorul flotei limitarea comerțului cu Franța. Dar și coloniile proaspăt independente arătau din start o ambiție expansionistă. (Tocmai își dublaseră teritoriul în 1803, sub Thomas Jefferson, prin cumpărarea unui vast ținut de la Napoleon.)

Pentru a finanța această nouă aventură, Statele Unite au început să emită „bonurile de trezorerie” – obligațiuni ale statului, care sunt și azi o piesă esențială în sistemul monetar american. La data apariției, ele circulau ca niște bancnote aducătoare de dobândă.

În timpul războiului din 1812, Statele Unite sunt salvate de la faliment de Stephen Girard, cel mai bogat om din America, proprietar de plantații cu sclavi și primul multimilionar de pe continent. Fieful acestui francez era la Philadelphia, locul unde s-a scris și Declarația de Independență și unde s-a înființat prima bancă națională. După expirarea cartei acestei bănci, Girard a cumpărat banca „pe persoană fizică” și i-a continuat activitatea. Când s-a înființat a doua bancă a Statelor Unite (1816), Girard a fost de asemenea între principalii acționari și directori.

Bibliografie: Jonathan Barth – Istoria Banilor

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)