21. Mercantilismul, doctrina economică a imperiilor și statelor naționale

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Succesul fulminant al Olandei, o țară atât de mică, a atras atenția Franței, care a căutat să îi imite modelul prin vastul program de reforme al lui Jean Baptiste Colbert. Economistul autodidact venea după alte două mari eminențe cenușii faimoase: cardinalii Richelieu și Mazarin, care izbutiseră să impună principiul unei națiuni centralizate simbolizată de monarhia absolutistă. Dar Colbert va fi cel care va lăsa amprenta dezvoltării pe epoca „Regelui Soare”, Ludovic al XIV-lea (cea mai lungă domnie consemnată vreodată, 72 de ani).

În doar două decenii, între 1661 și 1683, a reușit să pună Franța pe traiectoria unei mari puteri, să îi reformeze sistemul fiscal, să-i echilibreze bugetul, să-i construiască o flotă, să-i extindă imperiul colonial. Și să lase urme de neșters ca Palatul Versailles, la care englezii și tot restul Europei priveau cu umilită invidie; sau canalul de 240 km, care leagă Mediterana de Oceanul Atlantic, cea mai ambițioasă construcție a secolului XVII. 

Nedreptatea posterității face ca mercantilismul, curentul ilustrat și de Colbert, să fie cunoscut preponderent prin criticile unui ilustru adversar: scoțianul Adam Smith, reluat de toți istoricii de după. (Ar fi ca și cum am ști despre capitalism doar din Capitalul lui Marx.) Așa se face că mercantiliștii au ajuns până la noi doar sub forma caricaturală a unor naivi harpagoni, a căror obsesie consta în acumularea prostească de cât mai mult aur în țară. Contrar acestei păreri larg răspândite, mercantiliștii nu insistau să aibă balanțe comerciale pozitive cu alte țări doar de dragul unor tezaure pline. Ci doreau acel aur cu un scop: pentru a-l folosi ca investiție să creeze o industrie națională.

Concepția mercantilistă spunea că există resurse limitate ale planetei, pe care țările și le dispută împreună cu piețele de desfacere. Câștigul uneia e pierderea alteia, la fel cum încasarea unui vânzător e cheltuiala unui cumpărător. Ca să prevină acapararea piețelor de către producători străini, statele trebuiau să contribuie la apariția unor industrii naționale, să-și protejeze interese strategice prin taxe prohibitive la import și prin apărarea de rute comerciale.

Liberalii insistă că această viziune e depășită, arătând că mereu apar tehnologii și profesii noi, neimaginate înainte. Cel mai mare producător de căruțe e făcut irelevant de producția auto. Sunt observații reale, fără să infirme deplin ideea că resursele sunt totuși finite, la fel și cotele de piață. E foarte puțin probabil că o țară care pierde cursa într-o tehnologie veche să facă saltul peste epoci prin inovație, dacă n-a apucat să-și creeze o bază de producție și o resursă umană bine școlită. În plus, țările mai avansate, care au și controlul unor materii prime, ar fi mereu în avantaj față de altele, care n-ar putea să le reziste nici prin tehnologie, nici prin capital. Acele țări ar rămâne să exporte doar materii neprelucrate (lemn, petrol, cărbune) și să nu mai producă nimic cu valoare adăugată mare, adică să devină de facto colonii ale celor dezvoltați.

Scriind cu un secol după Colbert, Adam Smith oferea prima explicație coerentă pentru diferențele de dezvoltare dintre țări, în faimoasa „Bogăția națiunilor” (1776). Între altele, el identifica și avantajul competitiv al specializării, care face mai profitabil atât pentru o persoană să persevereze în meseria pentru care are talent sau mijloace; cât și pentru țări să se concentreze pe acele ramuri în care locuitorii ei sunt mai buni. Pentru celelalte, devenea mai ieftin să cumpere (respectiv să importe), decât să producă.

Doar că deloc întâmplător, când își scria pledoaria în favoarea comerțului liber, Anglia era deja un exportator fără rival al unor mărfuri importante. Deci era avantajată să răspândească astfel de idei liberale, și nu pe cele la fel de mercantiliste pe care își construise baza imperiului. În secolul 18 și următorul, englezii erau mult mai buni decât concurența în multe industrii cheie și propovăduiau avantajele piețelor deschise unor țări care abia de dezmeticeau să se pună pe picioare.

Încă din 1651, Cromwell impusese în Anglia Legea Navigației, care prevedea că mărfurile „se pot importa doar cu nave de producție engleză, deținute de englezi, conduse de comandanți englezi, cu trei pătrimi din echipaj englezi”. De altfel, firmele de genul „Compania Indiilor de Est” funcționau sub o cartă regală, cu monopoluri precise pentru anume teritorii și mărfuri, însoțite de armata proprie sau a statului, ferite de pirații care prădau concurența cu acceptul reginei.

Astfel de prevederi vor fi menținute și impuse coloniilor până când cele din America de Nord se vor revolta și vor impune secesiunea. A fost nevoie deci de europeni educați care au atins repede un nivel de conștiință suficient încât să sesizeze nedreptatea raporturilor coloniale, când s-au trezit ei înșiși în postura celor dezavantajați. Un nivel de conștiință civică la care popoarele mai dezorganizate din America Latină, Asia și Africa vor ajunge la distanță de circa un secol, purtând pe rând propriile războaie de independență.

Disputa a rămas la fel de vie până azi și însoțită de aceeași ipocrizie. Marile puteri vând visele concurenței neîngrădite celor prea slabi să concureze cu ele, pe teritoriul cărora vor să se instaleze mai ferm. Dar își apără cu strășnicie interesele, chiar cu forță armată sau prin măsuri vamale și intervenții „stimulatoare”. În teorie, Smith și liberalismul au cucerit „mințile și inimile” majorități, deci se pot declara victorioși. Dar din când în când, mai ales unde se ciocnesc sferele de influență ale unor mari puteri, vedem ieșind la suprafață mercantilismul pur și dur. Cum a fost cazul disputelor dintre SUA și China sau Europa privind așa numitele „tarife” (taxe vamale), excluderea unor companii ca Huawei de pe unele piețe sau scandalurile manipulărilor monetare.

Liberalismul și „dreptul internațional” sunt predicate mai ales țărilor mici și profesate atâta cât e convenabil de cele mari. Dar Realpolitik și echivalentul său economic, mercantilismul, rămân reguli de fier de la care nu se abat în practică, deși le declară de domeniul trecutului în discursuri. Vedem suficiente exemple și în zilele noastre, când forme subtile de protecționism fac ca teritorii oficial independente, dar neoficial colonizate să primească în plină „piață liberă” impuneri foarte precise cu cine șă-și construiască autostrăzile, centralele nucleare, de unde să-și cumpere armamentul și din ce țări să nu accepte participanți la licitații.

reformele lui Colbert

Cu doar trei ani înainte de preluarea finanțelor de către Colbert, Franța învinsese militar Spania, de la care prelua supremația europeană. (Redusă la o dispută de familie, bourbonii își luau revanșa contra habsburgilor.) Franța avusese de câștigat neașteptat când aurul din Lumea Nouă revărsat în Spania adusese inflație și producția franceză devenise brusc mai competitivă la export.

Primul merit al lui Colbert a fost că a reformat sistemul fiscal. Nobilimea era scutită de taxe, dar se strecurau pe lângă ea și alți evazioniști. În plus, se practica externalizarea colectării, mai facilă. Așa se face că jumătate din taxe ajungeau la colectori, nu la bugetul central. Corupția era un fenomen de amploare, păcat de care nu a fost străin nici Colbert, care s-a îmbogățit și și-a asigurat o sumedenie de rude în funcții. Dar nu în stilul unor predecesori, care lăsaseră în urmă averi considerabile, la a căror confiscare a participat. Sunt riscuri inerente ale oricărui sistem dirijist, care are nevoie de executanți incoruptibili, greu de găsit.

Altă latură a variantei lui originale de mercantilism era instituirea unui sistem generalizat de control, spionaj și anchetă. Erau germenii unui adevărat stat polițienesc, care a dus la execuția mai multor bancheri, recuperări de prejudicii, dar și urmărire a populației. Aceste laturi încercau să fie prevenite de unele prevederi ale Constituției Americane, cu accentul ei pe apărarea libertăților individuale în fața unor potențiale abuzuri ale statului.

În loc să importe produse, a preferat să racoleze specialiști din Olanda pentru construcția unei flote și a unei industrii siderurgice incipiente. A standardizat organizarea fabricilor, mergând până la proceduri de detaliu, imitate pe tot teritoriul țării. A combătut emigrația muncitorilor francezi spre țări care aveau un avans industrial. Uneori mergea până la detalii absurde pentru un ministru în reglementarea producției unui obiect anume. Dar această standardizare a permis dezvoltarea unei clase de muncitori apți și creșteri în productivitate. La începutul secolului XX, antreprenorul Henry Ford va perfecționa ideea prin folosirea benzii de lucru cu operații precise pentru fiecare lucrător.

Flota a fost înțeleasă ca element esențial în susținerea comerțului. Când a început el construcția unei flote naționale, Franța avea doar 500 de nave, în timp ce micuța Olandă avea 16.000 din cele 20.000 de corăbii de marfă ale Europei. La sfârșitul secolul 17, deja flota franceză concura cu cea a englezilor, care va rămâne dominantă după aceea.

Ca să limiteze ieșirile de aur din țară, Colbert analiza unul câte unul domeniile pentru care se făceau importuri și căuta să stimuleze producția internă. În acest scop, folosea supra-taxarea importurilor țintită pe diverse mărfuri. Pentru unele bloca total concurența străină, până când francezii ajungeau să exceleze în varii domenii, cum ar fi producția de dantelărie. Prin reglementarea felului de producție, contribuia și la impunerea unui brand național, ca garanție a calității – o idee folosită peste secole și de alte țări care s-au ridicat printr-un efort colectiv național, ca Germania, Japonia sau Coreea de Sud.

Încă de pe vremea lui Colbert s-a văzut și un pericol al sistemului protecționist. Taxele impuse au dus la un război comercial cu Olanda, care a degenerat în război propriu-zis. De multe ori în istorie, instituirea de taxe punitive, blocadele, embargourile și sancțiunile economice au fost anticamera războiului. Dar cei care susțin că schimburile capitaliste garantează pacea propun uneori o predare fără luptă într-un război dus cu arme economice, soldat cu o cucerire pașnică.

Colbert s-a concentrat cu precădere asupra finanțelor regelui (care întruchipa statul). A renegociat unele credite, ale căror dobânzi ajunseseră și la 18% pe an, iar pe altele a refuzat să le plătească. Ar fi vrut să aplice o taxare fără privilegii, dar nu stătea în puterea lui să elimine o întreagă ordine socială veche de sute de ani.

A încurajat artele prin stipendierea unor valori naționale ca Moliere, Racine și prin invitarea altor talente străine ca sculptorul arhitect Bernini. A înființat o sumedenie de academii pentru artă, muzică, arhitectură, știință. 

Cum Compania Franceză a Indiilor de Est a dat destul de rapid faliment, a extins colonizarea prin alte companii, în Senegal, Martinica, Guadelupa. A reglementat legal sclavia negrilor și a alungat deținătorii evrei de plantații, care veneau pe filiera portugheză și olandeză.

Sub „Regele Soare” Franța a ajuns puterea dominantă în lume, dar războaiele pe care le-a dus și opulența unei dinastii mereu datoare au condus-o la faliment. Nici măcar politicile cumpătate ale lui Colbert nu au putut stăvili această risipă, fără a i se putea imputa lui deznodământul.

ecourile sistemului mercantil

Idei mercantiliste fuseseră expuse cu mai multe decenii înainte de a fi testate empiric de Colbert, chiar din partea unor englezi ca Thomas Mun sau francezi ca Jean Bodin, care semnalase efectul de devalorizare pe care îl are acumularea monetară și Antoine de Montchretien. În special după războiul franco-englez, mercantilismul se impune ca soluție pentru acoperirea datoriilor prin stoarcerea coloniilor și acumularea aurului la centru. Deși a fost discreditat de obsesia pentru aur, nu trebuie uitat că nou sistem trecea economia de la orânduirea feudală la una modernă, în care calculele sunt exprimate în bani, cum au rămas până în ziua de azi.

Mercantilismul a adus și un exces de reglementare; în unele părți (cum ar fi Franța lui Colbert) chiar control până în cele mai mici amănunte. Replica a fost apariția curentului laissez faire, al fiziocraților de pe continent și a școlii din Manchester, izvoare ale liberalismului economic.

Mercantilismul a fost unul din primele răspunsuri laice la problemele societății după criza creștinismului apusean, semnalată de Reformă. După el aveau să urmeze multe alte ideologii, de la naționalism, liberalism, socialism, comunism, unele luând forma unor „religii secularizate”. Acest prim răspuns descoperea forța colectivă a națiunii, dar era eronat în mai multe privințe. Punea un accent exagerat pe comerț, care e doar consecința unei productivități competitive. În mod similar, libertarianismul de azi e absorbit până la obsesie de taxe și de existența statului, fără să mai observe că până la a ajunge să fie impozitate, afacerile trebuie să supraviețuiască monopolurilor marilor corporații cvasi-imposibil de concurat.

Mercantilismul era absorbit de problema bănească în sens contabil, fără a mai observa relațiile de muncă din societate. Simplismul său a permis adversarilor să respingă teoria ca naivă, deși de fapt era realistă, dar insuficientă. Observațiile lor empirice pertinente despre forța națională ce poate fi mobilizată au avut replica individualismului liberal.

O idee fundamentală pentru mercantilism e balanța comercială pozitivă: Să vinzi mai mult decât cumperi, respectiv să exporți mai mult decât imporți. Obiectivul „jocului” e fixat în câștigul bănesc (la acea dată, cântărit în aur). Alt obiectiv e independența alimentară, prin necesitatea de a produce în țară hrană suficientă pentru populație. Industria locală e protejată prin taxe vamale la import.

Doctrina dominantă a secolelor 16-17, el vede în comerț sursa bogăției, în timp ce secolul 19 va muta accentul către capacitatea de producție și piețe de desfacere. Ulterior, s-a putut vedea că banii pot fi separați de metalul prețios și că există pârghii de generare a creditului, care schimbă datele problemei. Dar ar fi nedrept să acuzăm practicienii de acum trei secole că n-au anticipat unele descoperiri ulterioare ale domeniului economic abia în formare. Naționalismul economic va da ulterior forme mult mai mature și mai robuste.

O balanță comercială dezechilibrată ducea la acumularea aurului în țara mai competitivă, care exporta mai mult. Dar asta crea inflație și creștea salariile, făcând-o să piardă din avantajul competitiv. Mai târziu, pe marginea acestui paradox, s-a născut ideea creării unui sistem monetar supra-național sau de dominație monetară, care să oprească acest flux și reflux în avantajul unui centru hegemonic. Așa vor apărea piețele dominate succesiv de monede ca francul francez, lira sterlină, marca germană sau dolarul american.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)