Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

23. Eșecul primei bănci a Franței, opera unui escroc cu sclipiri de geniu

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

După înființarea Băncii Angliei, felul în care insularii își finanțau războaiele, flota și expansiunea colonială se cerea imitat de rivalii de peste Canalul Mânecii. Banii de hârtie păreau o cloșcă cu pui de aur, așa că și alte țări luau serios în considerare aplicarea rețetei. Eroul episodului de azi a venit cu o asemenea propunere mai întâi în țara natală, Scoția. Schema propusă era ingenioasă: emiterea unor bani care să aibă acoperire în pământ, valoare durabilă și bază a producției agrare. Proiectul a ajuns să fie dezbătut în Parlamentul de la Edinburgh și puțin a lipsit să treacă, dacă n-ar fi câștigat scepticismul politicienilor.

Viața lui John Law bate imaginația scenariștilor filmelor de aventuri. A trăit o bună parte din ea din câștiguri la jocurile de cărți, a fost ucigaș, spion, guvernator, colecționar de artă și fugar. Cu toate astea, economiștii de azi nu pot să nu-i recunoască geniul și spun că, deși proiectele lui au sfârșit în dezastru, conțineau idei viabile, care sunt aplicate până azi de instituții din cele mai onorabile. Ba chiar, că actualul sistem financiar nu poate fi rupt de contribuțiile acestui scoțian autodidact.

Provenea dintr-o familie de negustori de aur transformați în bancheri, care-l trimiseseră să-și facă ucenicia pe lângă bancherii italieni. De la aceștia i-a atras atenția practica de a emite hârtii în schimbul monedelor de aur deteriorate. Toată viața s-a mutat dintr-un loc în altul, iar călătoriile l-au adus și la Amsterdam, unde de asemenea funcționa demult o bancă centrală.

Când s-a înființat Banca Angliei (1694) era acolo, dar în închisoare pentru uciderea cuiva într-un duel. A beneficiat de o comutare a pedepsei din partea reginei, iar apoi e ajutat să evadeze spectaculos și să fugă peste graniță, ceea ce ridică suspiciuni în privința conexiunilor înalte pe care le avea. Mult mai târziu a spionat pentru Anglia, dar e neclar dacă a avut acest statut de la bun început și a pregătit dezastrul bancar din Franța ca pe un act de sabotaj. Biografii înclină să răspundă negativ și să creadă că eșecul a fost nepremeditat și nedorit.

Pasiunea pentru jocurile de noroc i-a dat ghes să studieze matematica și o știință de avangardă pentru epoca lui (sfârșitul secolului XVII): calculul probabilităților. Pe scurt, cartoforul Law încerca să găsească o metodă „științifică” de a trișa la poker. Greu de spus dacă a și găsit-o, dar cert e că „metoda” sau norocul îi permiteau să aibă câștiguri, nu datorii din patima care pe alții îi ruinează. Industria asigurărilor vehiculează azi miliarde bazându-se pe calcularea probabilităților, alt domeniu unde intuiția i s-a dovedit înaintea timpului. Șansele de câștig erau cu atât mai mari cu cât John Law juca rolul organizatorului, cam ce ar fi azi un patron de cazinou sau de sală de jocuri. El găzduia astfel de partide de cărți, deci juca rolul „băncii” care derulează pariurile celor prezenți. Activitate pe care o mai completa și cu cea de cămătar, din când în când.

Ambiția lui John Law era să mute „alchimia” sistemului bancar fracționar de la privat la stat. Cu alte cuvinte, promitea să ajute țările să își rezolve criza datoriilor prin producție monetară, la fel cum bancherii particulari deja obișnuiau să acorde credite din bani pe care nu îi aveau. Cum reușea un cartofor evadat să se miște în cercuri înalte, care includeau regi, duci și miniștri, rămâne parte din rețeta lui secretă.

În principiu, el nu greșea atunci când descoperea practic „expansiunea creditului” printr-o mecanică monetară. Mai direct spus, chiar e posibil să impulsionezi crearea bogăției reale folosind iluzia banilor generați anterior economisirii. Doar că această „magie” nu se poate separa mult de datele fundamentale ale economiei, respectiv de producția bazată pe muncă eficientă, bine organizată și un consum care să nu depășească mult timp ceea ce produci.

Alt aspect important pe care îl înțelegea intuitiv și îl aplica era legătura dintre banii aflați la dispoziție și activitățile lucrative. Adică: o economie unde există disponibilitate pentru muncă poate lâncezi în sărăcie pentru că nu există capitalul necesar investițiilor, iar alta poate fi relansată cu astfel de injecții de capital. Observația (pe care putem presupune că John Law o avusese în vedere când a propus Scoției și Franței o bancă de tip modern) avea să fie detaliată două secole mai târziu de lordul John Maynard Keynes, devenind chiar esența „keynesianismului”. E teoria rolului statului în economie prin investiții făcute prin creație monetară, care acum e sistemul general acceptat. În aceste privințe, era cu adevărat un vizionar.

Într-adevăr, secolele următoare au determinat toate țările să renunțe la constrângerile etalonului aur și să folosească bani fiduciari, din hârtie, acoperiți doar în promisiunea statului emitent. Superioritatea practică a unei mase monetare flexibile și a bancnotelor asupra gologanilor nu înseamnă însă că totul devine permis într-o lume virtuală, fără contact cu cea reală.

Tot John Law e cel care enunță, cu aproape un secol înainte de Adam Smith, celebrul paradox al valorii. Apa e indispensabilă vieții, dar prețul ei e neglijabil, în timp ce diamantele sunt un moft, dar prețul e exorbitant pentru că sunt rare, nu din necesitate. La sugestia lui Law, ducele de Orleans a cumpărat pentru regele Franței (de la un alt nobil) cel mai mare diamant cunoscut până atunci, expus în prezent la Muzeul Louvre. O bună investiție, având în vedere că piatra e evaluată acum la peste 50 de milioane de euro.

Aventura franceză. Primii „milionari” din istorie

Cum a ajuns un fost deținut să aibă pe mână finanțele Franței e iar o coincidență atât de suspectă, încât ori Law era din cale afară de norocos, ori susținut din umbră. În decurs de câțiva ani, regele moare, apoi piere și urmașul la tron și e instalată o regență pentru un domnitor în vârstă de 5 ani. Care regență e condusă tocmai de protectorul lui John Law, ducele de Orleans, care încercase să îi facă intrarea la curte anterior.

Ducele era mare maestru al Ordinului Templierilor și urmașii lui au susținut ideile progresiste ce vor culmina în Revoluția de la 1789. Nepotul ducelui era atât de revoluționar, încât și-a schimbat numele în Philippe Egalite, chiar dacă era unul din cei mai bogați oameni din țară. Susținerea revoluției și noul nume nu l-a salvat de la ghilotină. În fine, strănepotul protectorului lui Law ajunge rege în Franța pe vremea restaurație, între Napoleon și cealaltă revoluție, de la 1848. Dar să revenim la începutul se secol XVIII.

Regele Soare lăsase la moartea lui o Franță glorioasă, opulentă, dar falită din cauza războaielor, risipei și corupției. Veniturile bugetare erau amanetate pe câțiva ani înainte de a fi colectate și, culmea, datoria era preponderent către 40 de oligarhi care, întâmplător, cumpăraseră și privilegiile de colectori de taxe. Chiar reformele mercantiliste ale lui Colbert nu putuseră decât să întârzie dezastrul, pentru că nici el nu avusese putere asupra marii oligarhii. 

La începutul secolului XVIII, care se va sfârși prin spectaculoasa revoluție, Franța era în impas. Aurul era absorbit de plata dobânzilor și devenea prea scump pentru a mai ajunge la comercianți și țărani. Era, așadar, cercul vicios al unei depresiuni economice, care pune frână activității de producție. Iar aceasta la rândul ei produce sărăcie și deci șomeri fără putere de cumpărare. Situația era atât de disperată, încât conducătorii francezi au fost convinși să încerce leacul miraculos propus de scoțian.

Schema ingenioasă propusă de John Law era o imitație a celor două povești de succes ale colonialismului de până atunci: Olanda (care avusese Banca Amsterdamului și Compania Olandeză a Indiilor de Est), respectiv Anglia (care avea Banca Angliei și prospera Companie a Indiilor de Est). Tot ce aveau de făcut, era să creeze și ei o bancă centrală dimpreună cu o companie peste mări și țări. Ce-ar fi putut să nu meargă!?

În fapt, schema era mult mai întortocheată, în așa măsură încât și când proiectul s-a dus de râpă, conducerea țării apela tot la scoțian să-l repare, pentru că era singurul care îl putea înțelege. Dar, în esență, despre asta era vorba. John Law înființa în 1716 o bancă, unde se emiteau bancnote contra aurului deponenților. În paralel, se deschidea o mega-investiție pe tărâm nord-american: Compania Mississippi. Firma trebuia să vină alături de aur în sprijinul valorilor reale pe care se baza emisia monetară.

Privite altfel, acțiunile firmei erau direct pompate prin emisie monetară. (Fără să vrea, aici John Law e chiar cu trei secole înaintea timpului său, pentru că anticipează operațiunile de „relaxare cantitativă”, prin care băncile centrale de azi aruncă direct bani în piață, absorbind active „toxice” și obligațiuni.) Un an mai târziu, bancnotele emise de cea numită „Banque General Privee” (deci o afacere privată) erau acceptate ca mijloace de plată pe teritoriul Franței, ceea ce o transforma de facto în banca națională a țării. Vânzarea de acțiuni la companie a fost disponibilă abia după ce banca câștigat acest statut. Peste încă un an, i se schimba numele în Banca Regală, pentru a sublinia asocierea cu șeful statului.

Campania publicitară a funcționat bine la început. Ducele s-a deplasat demonstrativ cu trăsura la noua bancă, pentru a-și depune aurul în schimbul banilor de hârtie. Gloatele l-au urmat și ele cu micile sau marile lor economii, până când afacerea s-a transformat într-o mare bulă speculativă, similară cu mania bulbilor de lalea sau cu un Caritas. Cei care nu aveau ce depune, se împrumutau ca să ia acțiuni la firma în vogă punând ca gaj chiar acțiunile. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie a fost consemnat și termenul de „milionar”.

Trebuie precizat că, spre deosebire de un Caritas simplu, proiectul nu era o escrocherie cap-coadă. Ar fi avut toate șansele să reușească, dacă ar fi fost altfel administrat. Proiectul „Mississippi”, numit Compania Occidentului, apoi Compania Indiilor avea în administrare o vastă parte din imperiul colonial francez, însemnând o bucată importantă din America de Nord (inclusiv Canada) și Indiile de Vest. Primise monopol pentru comerțul cu sclavi și cu tutun. Mai mult, Law, care ajunsese echivalentul unui ministru de Finanțe, contopise în conglomeratul bancar-comercial și funcțiile de colectare a taxelor interne, batere de monedă în colonii și ceea ce era practic comerțul extern al țării. Acest cumul de funcții era o concentrare fără precedent în istorie a ce s-ar numi acum un „parteneriat public-privat”, care avea acoperite toate aspectele rulajului, gestionând venituri private, fiscalitate de stat în conjuncție cu datoria suverană.

Deci nu erau simple promisiuni fără acoperire pentru naivi. Să ne gândim doar că ulterior acel teritoriu a constituit centrul Statelor Unite, cu marea rețea de râuri și pământuri fertile, care au permis Americii să devină exportatoare de hrană și o super-putere mondială. Sigur că noua țară s-a rupt și de sub tutela Angliei, dar ne putem întreba cum s-ar fi scris istoria lumii dacă afacerea lui John Law funcționa și Franța ar fi avut și azi (sau măcar pentru încă un secol) în componență respectivele teritorii, care abia erau explorate?

Aspectul crucial care a făcut diferența între proiectele olandeze, englezești, chiar portugheze, spaniole și acest eșec al francezilor a fost organizarea muncii. (Sau dezorganizarea ei.) Ibericii au dat fără mare efort peste comori uriașe, din aurul acumulat de imperii străvechi. Olandezii și englezii au organizat munca sclavilor pe plantații și au monopolizat rute de comerț maritim pentru materii prime și export de produse finite; iar ulterior englezii au găsit și aur în California. Ei bine, francezii au dovedit un romantism hilar în abordarea acestei afaceri.

Inventiv cu schemele economice acasă, John Law a fost un organizator lamentabil al exploatării coloniei de peste ocean. Azi știe orice întreprinzător că orice afacere, de care nu te ocupi personal, se duce de râpă. Francezii nu au găsit aurul sperat în Louisiana (numită după regele Ludovic al XIV-lea), dar nu au avut nici răbdarea să o colonizeze metodic și să îi exploateze resursele naturale, care erau abundente. În disperare de cauză, la un moment dat, Law a adunat de prin toate pușcăriile infractori dispuși să înceapă o viață nouă în America, pe care i-a însurat cu sau fără voie cu prostituate, împreună cu care spera că vor crea urmași și plătitori de taxe. A reușit doar să creeze o epidemie de boli venerice și o adunătură de coloniști care se luptau să nu moară de foame în sălbăticia noii țări. Trei sferturi din ei au murit la câțiva ani de la trecerea oceanului de inaniție și boli. În acest timp, frenezia investitorilor era menținută cu povești despre cum se va revărsa aurul american spre casă dinspre colonie și cum acțiunile vor continua să crească de la an la an.

prăbușirea și lecțiile pentru viitor

Banca, fuzionată cu compania colonială, emitea tot mai multe bancnote, care la rândul lor umflau prețul acțiunilor și dezlănțuiau inflația în țară, prin creșterea generalizată a prețurilor. Spre deosebire de ideea inițială, pe care o propusese Scoției, a unor bancnote cu acoperire în pământ arabil, afacerea franceză ajunsese într-o etapă în care o iluzie se sprijinea pe altă iluzie: bancnotele de hârtie erau legate de succesul afacerii, care era umflată de alte bancnote. În mai puțin de un an, masa monetară a Franței a fost dublată.

Când panica s-a răspândit în populație, alături de zvonuri că în colonia de peste ocean se moare de foame, John Law a luat una din cele mai proaste măsuri cu putință. A anunțat cu surle și trâmbițe un eveniment public în care un maldăr de bancnote au fost arse în curtea băncii. Tehnic, era măsura corectă economic; e exact ce fac și azi băncile centrale când fac contracția masei monetare. Retragerea din circulație a unei părți din bani e opusul tipăririi de bancnote, deci ar trebui să aibă ca efect domolirea inflației.

Dacă țăranii și târgoveții francezi ar fi fost la nivelul lui de înțelegere a mecanismelor monetare, poate că evenimentul ar fi produs liniștirea mulțimilor. În schimb, a avut exact efectul pe care îl putea bănui: a spulberat definitiv încrederea primei generații care renunțase la moneda de aur pentru banii de hârtie. Pe care scamatoria publicitară a unui foc de tabără în curtea băncii îi arăta în trista lor ipostază de hârtii bune de aruncat la gunoi, care se transformă în scrum în câteva secunde. Pentru cei care își amanetaseră munca pentru acele hârtii, pe care le aveau acum acasă în locul întregii agoniseli, trebuie să fi fost un șoc psihologic, care a grăbit precipitarea prăbușirii întregului sistem.

Într-un mod care ridică și mai multe suspiciuni, investitorii englezi au apucat să își retragă aurul înainte de prăbușirea finală. La scurtă vreme după, gloatele furioase luau cu asalt sediul băncii și palatele cerând banii și capul scoțianului. Evident, aurul deținut în seifuri de bancă nu putea satisface pretențiile tuturor deținătorilor de bancnote și acțiuni la companie. John Law devenea încă o dată fugar, iar la trecerea frontierei vameșul i-a confiscat aurul. Aplica cu satisfacție un decret pe care chiar Law îl dăduse anterior pentru a preveni scurgerile de aur din țară.

A trăit și de atunci încolo o viață boemă, alături de femeia pe care i-o răpise altui bărbat cu un scandal monstru, când o convinsese să-și părăsească soțul. A continuat să fie în anturajul unor duci și potentați din mai multe țări, cărora le expunea când și când noile lui planuri de relansare a sistemului bancar. Aceștia erau fascinați să-l asculte, dar nu mai îndrăzneau să testeze propunerile. Totuși, se pare că a continuat să aibă noroc la cărți sau bani puși deoparte, pentru că a lăsat moștenire o vastă colecție de aproape 500 de tablouri, care include opere de Leonardo da Vinci, Michelangelo și Rafael Sanzio, pentru care i se apreciază și azi gustul rafinat.

Ideea lui de a acoperi banii cu alte datorii e, în fond, ceea ce fac băncile în sistemul fracționar. Dar, cum am explicat în episodul despre cum funcționează așa ceva, și ele depind în ultimă instanță de soliditatea afacerilor pe care le creditează. Investiția și creditarea pot funcționa în paralel, susținându-se una pe alta. Dar e periculos să combini cele două activități, după cum bancherii știu deja și nu își axează afacerea pe împrumuturi acordate lor înșiși.

Deși povestea lui John Law e folosită până azi de libertarieni ca pledoarie pentru etalonul aur și pentru a combate ideea unor bănci naționale, nu acolo erau punctele nevralgice ale inovației lui. Ar fi la fel de greșit să concluzionăm că spargerea bulei Mississippi e o dovadă că ar trebui renunțat la bursă, la societăți pe acțiuni sau la investițiile în afaceri în general, pentru că aceea nu a mers sau a fost combinată cu o înșelăciune. Afacerea era rău condusă și folosită prematur ca vacă de muls, adică banii generați în speranța reușitei ei treceau și la acoperirea deficitelor bugetare. Deci schema acoperea și împrumuturi mascate ale statului, care aveau ulterior să devină parte din normalitatea curentă prin emisia de titluri de stat.

Luate separat, fiecare din componentele scamatoriei lui ar fi putut funcționa: atât finanțarea statului de către populație prin vânzarea de obligațiuni, și finanțarea unei afaceri prin contribuția colectivă a unor acționari, și existența unei bănci, care să împrumute mai mult decât deținerile de aur, și relansarea unei economii prin infuzie de capital. Pentru toate există exemple abundente de reușită. Dar toate simultan, cu același trișor pe post de jucător și patron de cazinou, aveau tot atâtea șanse să sfârșească bine ca un alcoolic devenit cârciumar.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
September 10th, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact