Guma de mestecat Soros. Ce e sorosismul?

Omul de afaceri George Soros a depășit demult statutul unui simplu om, pentru a se transforma într-un simbol. Dar problema e ce simbolizează el și ce semnificație îi dau cei care îl invocă. Există cel puțin trei moduri de folosire a acestei noțiuni.

Aproape că îmi vine să îi scot din discuție pe cei care au beneficiat de generozitatea lui, sau doar i-au răspândit gratuit ideile. E limpede că aceia îl consideră un filantrop, cu o operă caritabilă favorabilă societăți, poate chiar un idealist, deci atașează respectivului nume conotații pozitive. Dacă nu au lucrat cu simbrie pentru scopuri corozive, e dreptul lor să creadă în respectiva ideologie „progresistă”. Iar cei foarte puțini, care spun o vorbă bună despre el acum, când i-a apus steaua la Casa Albă, îmi stârnesc chiar un ușor respect.

Mult mai importantă e distincția în zona celor care folosesc numele lui Soros ca pe un simbol al unei influențe dăunătoare. Pentru că aici sunt două categorii foarte clar delimitate, dar confundate de zumzetul celor care și-au pus șapca roșie MAGA, preluând practic ștafeta oportunistă a vechilor soroșiști, înțoliți acum în anti-soroșiști.

Există impostori creați de sistem, sau care au întreținut sistemul prin larma lor, gen: Călin Georgescu, Liviu Dragnea, George Simion, Victor Ponta, Robert Turcescu, Victor Ciutacu, Dana Budeanu, Sorina Matei, Mihail Neamțu, Anca Alexandrescu, Traian Radu Ungureanu și mulți alții. Care în ultima vreme au transformat numele lui George Soros într-o gumă de mestecat, la care molfăie întruna, fără să îi atașeze niciun conținut concret.

Reluată obositor de ei, ideea respectivă nici nu destupă minți, nici nu satură ca informație, nici nu „trezește în conștiințe”, cum le place să zică. Doar mimează gestul masticației, pentru a lăsa nenumărații lor urmăritorii la fel de confuzi și cu stomacul minții gol, cum i-au găsit. Același lucru pentru alte noțiuni pe care le tot ventilează, ca: „soroșiști”, „globaliști”, „reziști”, „neo-marxiști”, „tefeliști”, „hashtagiști”… 

În fine, există și cei care au folosit numele lui Soros ca pe un simbol puternic, care să comprime realitățile geopolitice și ideologice reale, pe care le încarna personajul. Cei care am făcut-o, cred că resimțim acum un fel de lehamite în fața acestui asalt al vidului gălăgios și locvace. Noi l-am folosit ca simbol pentru lucruri la care ne-am referit limpede sau pentru lucruri pe care nu mai avem voie să le spunem direct. Noi am cerut abolirea acelor restricții anormale ale liberei exprimări, ei, nu. Ei îl folosesc ca să nu spună nimic, au monopolizat tribunele fără să fie deranjați de cenzură și fără să ceară abolirea ei.

ce este soroșismul?

„Rețeaua Soros” nu a fost niciodată opera unui singur om. Trebuie să fii total… „naiv” să crezi că bătrânelul nonagenar, sau fiul lui, pune la punct o rețea intercontinentală de politicieni, ziariști și ONG-iști. Că le dictează fiecăruia în parte ce să spună, ce să scrie, cum să voteze în cutare lege, ce sentințe să dea, pe cine să urmărească un serviciu secret, ce să difuzeze fiecare televiziune în nenumărate limbi ale pământului.

(O scamatorie de acest gen făcea cercul lui Iliescu și Brucan în decembrie 89, când reduceau o jumătate de secol comunist la persoana lui Nicolae Ceaușescu și a soției lui.)

George Soros nu a finanțat din buzunarul lui acea vastă rețea și acele programe, pentru că fondurile i s-ar fi terminat foarte rapid, dacă își propunea să schimbe mentalități și clase politice pe mai multe continente. Avem confirmarea că era un simplu intermediar al unor vaste fonduri USAID, de la bugetul statului american, pe care le redistribuia. Oamenii raționali au fost convinși de asta de foarte mulți ani. Iar aceea e doar o părticică din fluxul finanțelor sale dobândite în mod „norocos” prin prăbușiri ale unor monede și plasamente „inspirate”.

George Soros a reprezentat mereu două entități majore ale lumii contemporane: interese evreiești și americane. Nu e o teorie a conspirației, nu e nici fantasmagoric și nici măcar detestabil că națiuni puternice își propagă influența asupra altora, în măsura în care pot, că vorbim de ruși, britanici, chinezi, unguri șamd. Dacă te referi la el fără să te fi referit vreodată la cele două forțe, pe care le reprezintă, sau nu o faci nici măcar după ce ai început să-i pronunți numele, atunci ești doar mestecător de gumă Soros.

E foarte ușor de observat că numele enumerate nu își informează urmăritorii despre conflictul inevitabil dintre interesul românesc și cel al altor forțe geopolitice. Nici din perspectivă istorică, nici în privința prezentului. Ei nu au manifestat niciodată preocuparea ca România să își recupereze suveranitatea în raport cu acele forțe. Dimpotrivă, se afirmă ca mari admiratori ai lor și promotori ai continuității vasalității față de ele.

Ei nu se referă la pierderea autonomiei diplomației românești, a sistemului educațional și mediatic, la pierderea controlului resurselor subsolului, a proprietății imobiliar-agrare, a sectorului bancar și unor piețe cheie. Sau, când o fac, se mărginesc la chestiuni fiscale – absolut lăudabile și ele – fără să explice de ce n-au putut fi aplicate sau ce ambasade au intervenit în mersul justiției și guvernării, ce presiuni au venit atașate cu marile împrumuturi. Se pot certa (perfect legitim) cu cei care ne-au supra-îndatorat, fără să precizeze pe unde se află băncile la care am devenit datori.

E adevărat, între timp, Uniunea Europeană și România au fost îmbibate până la saturație de latura ideologică a soroșismului, pe care o voi explica imediat. Au devenit „mai catolice decât Papa”, adică mai soroșiste decât Imperiul American. Dar actualul leadership al țărilor europene, care manifestă o oarecare adversitate față de noua administrație Trump nu pledează pentru ruptura de acel imperiu, la rândul lui, temeinic stăpânit de lobby-ul israelian.

Dimpotrivă, ei deplâng că ar putea fi „părăsiți” de bazele americane sau ar putea fi opriți să poarte până dincolo de limitele absurdului războiul prin intermediar contra Rusiei, în chiar beneficiul Imperiului American. Care l-a și demarat, printr-o revoluție portocalie, dusă chiar prin rețeaua Soros.

Așadar, rebeliunea europenilor sorosiști contra hegemonului american e la fel de absurdă ca zavera impostorilor trumpiști contra soroșismului. E fără miez, o formă fără fond, dacă se limitează la numele unui singur om, îngrozitor de bătrân. Care, natural, va ieși din scenă la un moment dat, lăsând urmașilor moștenirea și eventual aceleași idealuri.

E dreptul conservatorilor din România sau alte țări ale Europei să fie fani înfocați ai Americii, Israelului sau Rusiei, dacă poftesc, atâta timp cât nu fac ceva dăunător țării lor. Numai că optând pentru tandemul Trump – Netanyahu, devine ușor ridicol pentru ei să mai plescăie în continuare guma Soros cu aromă suveranistă, din care fac doar baloane, pe care le pocnesc zgomotos.

corectitudinea politică

Dar dacă despre americani, ruși, europeni, ai voie să vorbești oricât de critic, să le atribui orice conspirații sau influențe… evreii sunt singura forță respectabilă la nivel mondial, care îți pretinde să te prefaci că nu există. Nu există legi, care să pedepsească adversitatea față de americani sau ruși, nici abaterile de la versiunea favorabilă lor asupra istoriei. Iar politicienii care au servit rețeaua Soros, cu finanțare de la Departamentul de Stat al SUA, nu au susținut interdicția de a critica americanismul. Sau nu au pretins că ungurii ar trebui prezentați exclusiv ca victime în cărțile de istorie, cum ne-am fi imaginat dacă Soros ar fi păstrat atașamentul față de Ungaria natală.

După aceste roade se poate cunoaște pomul Soros: a produs o clasă politică și o elită culturală total obedientă Americii, care respectă cu sfințenie tabu-ul rolului evreiesc în istorie și în actualitate. Unii conservatori de ceasul al 12-lea deplâng scoaterea istoriei naționale de la unele clase de liceu, dar nu îndrăznesc să spună și cu ce a fost înlocuită.

Așa cum spunea avocatul lui Trump, Alan Dershowitz, evreii n-ar trebui să respingă ideea că au putere în societatea americană sau să se scuze pentru acea putere, pentru că au câștigat influența respectivă prin propriile merite. (Prin inteligență și bună organizare.) Nu e ceva anormal în a vrea să își urmeze interesele într-un mod coordonat. Și nu își imaginează nimeni că există unanimitate de opinii între evrei, sau că sunt toți parte dintr-o conspirație ocultă. Anormală e cenzura asupra subiectului pentru restul muritorilor, care e chiar în nucleul corectitudinii politice, o componentă ideologică de bază a soroșismului.

„Oamenii spun: evreii sunt prea puternici. Suntem prea puternici, suntem prea bogați, controlăm media. Avem prea multă de-aia sau de-ailaltă. Și noi, deseori, ne cerem scuze, ne negăm forța și puterea. Nu faceți asta! Noi ne-am câștigat dreptul să influențăm dezbaterea publică. Ne-am câștigat dreptul să fim auziți. Am contribuit în mod disproporționat la succesul acestei țări. Niciodată să nu vă cereți iertare că ne folosim puterea și influența în interesul păcii.

Și dacă vreți o referință biblică, amintiți-vă psalmistul, care spune: Dumnezeu va da poporului evreu putere. Și abia apoi va da pace poporului evreu. Pacea va veni pentru poporul evreu și pentru națiunea evreiască doar prin forță. Niciodată nu vă scuzați că vă folosiți puterea pentru pace.” (Alan Dershowitz)

Cei care doar mestecă guma Soros, nu s-au manifestat împotriva corectitudinii politice, ca anomalie, decât la modul general, niciodată exemplificat. Nu militează pentru abolirea cenzurii asupra istoriei, pentru desființarea instituțiilor de poliție politică a gândirii. Cei care sunt în presă nu au semnalat aceste subiecte de-a lungul anilor, iar cei care au condus partide nu au depus proiecte de lege contrare corectitudinii politice, pentru restaurarea libertății de gândire.

Nu e vorba de nimic extrem, ne referim la restaurarea unei libertăți de exprimare, care a existat în România în primul deceniu după Revoluția din 89, fără să fi prejudiciat pe nimeni, înainte ca ideologia corectitudinii politice să își înceapă „marșul prin instituții” și prin legislația locală. Doar pentru că nu existau legile represive, introduse între timp, nu avea nimeni pornirea de a discrimina un grup etnic, de a incita la violență, iar popularitatea mișcărilor zise extremiste era neglijabilă. Dacă cei ce se pretind acum adversari ai soroșismului sunt autentici, n-au decât să susțină astfel de schimbări de fond, dar nu îi văd să o facă.

O societate liberă, în care se poate vorbi și glumi despre orice subiect, e una armonioasă, fără tensiuni și frustrări. În care apropierea și înțelegerea între oameni diferiți e sinceră, nu prefăcută, spontană, nu impusă prin amenințare.

turnesolul Gaza

De la un faimos articol al lui Winston Churchill, de acum un secol, a fost introdusă și ideea unui presupus război civil între elitele evreiești. De o parte, erau adepții bolșevismului, cu ideologia lor destabilizatoare și anti-patriotică. Iar, de cealaltă, erau adepții mișcării sioniste, pe care Churchill îi vedea ca aliați ai patrioților din celelalte țări. Alții perpetuează această reprezentare, înlocuind azi adepții mișcării stângiste „woke” în prima categorie, ca moștenitoare a unui comunism global.

Într-adevăr, o varietate uriașă de convingeri există în sânul foarte creativelor elite evreiești. Dacă, în anumite momente „sângele apă nu se face” și ei țin mai mult la solidaritatea etnică decât la politică, nu mi se pare de neînțeles și nici condamnabil. Mai greu de scuzat e dacă ne-evreii își trădează convingerile pentru a câștiga bunăvoința sponsorilor, pentru că asta îi duce în tagma celor suspecți de corupție, nu a celor sentimentali.

Dacă vom privi cum s-au comportat politicienii și ziariștii din partidele și țările bănuite a fi fost sub influența rețelei Soros, în raport cu Israelul, vom vedea că n-au fost foarte departe de linia pe care acum o etalează tandemul Netanyahu – Trump. (Scena antologică în care președintele SUA împinge scaunul sub fundul invitatului la Casa Albă elimină orice dubiu asupra raportului ierarhic.)

Timp de 15 luni, pe durata genocidului din Gaza și la auzul propunerii de epurare etnică a palestinienilor pentru a li se lua ce a mai rămas din țară, atât falșii conservatori, cât și progresiștii rețelei pe care o denunță acum, au tăcut deopotrivă, în perfectă complicitate. A fost turnesolul care a arătat că nici pseudo-conservatorii nu cred cu adevărat în „valorile creștine”, de care fac paradă, nici în dreptul popoarelor la pământul lor. După cum nici „progresiștii” de carieră nu cred cu adevărat în teoriile despre „drepturile omului”, ale femeilor, copiilor sau refugiaților. N-au simțit solidaritate nici de breaslă cu jurnaliștii uciși și ignorați. Sau cu voluntarii unor ONG-uri și cu doctorii… tocmai ei, care instauraseră acum cinci ani cultul „eroilor din linia întâi” în halate albe…

Soroșiștii și semi-suveraniștii sunt doar două rețele paralele de oportuniști, care vânează accesul la sinecuri, granturi, posturi de conducere, gudurându-se pe lângă câte o țară sau un protector cu mulți bani, indiferent că îi zice Soros sau îi zice Elon Musk. Și între oameni lipsiți de convingeri reale, contează prea puțin că unii flutură steagul tricolor și alții steagul curcubeu. Când mai auziți pe câte unul că vorbește cu aplomb de Soros, întrebați-l dacă a vorbit și despre Gaza. Iar dacă nu, de ce a tăcut?

ideologia lui Soros

Ideologia pe care a promovat-o George Soros în atâtea decenii e o combinație de stângă neo-marxistă și liberală. M-am referit cât se poate de pe larg la ambele, spre deosebire de cei care doar repetă acum noțiunile în cauză, fără să știe de unde vin, cum au evoluat și ce semnifică. Ambele au și o nuanță globalistă, care decurge, în primul caz, din obiectivul programatic, prezent și la Marx, de abolire a statelor naționale în favoarea unei organizări la nivel mondial. Iar în cazul liberalismului, decurge din natura fluidă, fără granițe, a capitalului, care depășește în expansiunea sa teritoriile naționale în căutare de piețe de desfacere și resurse.

Pe scurt, neo-marxismul transformă lupta de clasă între exploatatori și exploatați, într-o multitudine de alte conflicte interne între privilegiați și victime: majoritate versus minorități, bărbații societăților patriarhale vs. femei care luptă pentru emancipare, familie tradițională opusă LGBT, albi contra negri sau arabi, creștini contra imigranți musulmani și atei, bătrâni conservatori contra tineri rebeli…

Curentul promovează „societatea deschisă”, multiculturală, fără granițe, în locul societăților omogene ale statelor naționale. În ultimii ani, de la cei woke („treziți”) în privința acestor antagonisme și conflicte identitare în societate, a primit și acest nume intraductibil de ideologie woke.

A mai primit și numele de sexo-marxism, pentru insistența pe înlocuirea identităților etnice, religioase sau profesionale, cu cele „de gen” și după orientarea sexuală. Numele de „progresism” derivă parțial tot din concepția lui Marx asupra istoriei, văzută ca o evoluție ascendentă neîntreruptă. Astfel, politicile impuse de stângiști sunt prezentate mereu ca un pas înainte spre societatea viitorului, a egalității și dreptății. Ele nu mai pot fi abrogate după schimbările de guvernare, pentru că orice altceva ar însemna „o întoarcere” în timp – de obicei, prezentat ca „întunecatul ev mediu”, dominat de religie.

Marxismul clasic era axat pe raporturile economice dintre clase, dintre „cei care au și cei care nu au” (la modul general sau, mai aplicat, au sau nu au „mijloacele de producție”). Neo-marxismul se axează pe aspectele culturale ale acelor raporturi de forță, respectiv cei care au și cei care nu au puterea să îi domine pe alții într-o societate. Motiv pentru care se mai numește și „marxism cultural”. Ideologia își propune așadar să schimbe din temelii cultura tradițională a societăților creștine, europene (albe, în limbaj american), coagulate în jurul unității etno-lingvistice specifice lor, a unei origini comune.

Acestui obiectiv major îi e subordonat și programul de demitizare a istoriei naționale, și cel de secularizare (fenomen început anterior, cel puțin de pe vremea iluminismului).

#soroșismul

La noi în țară, am putut observa capturarea curentului legitim al combaterii corupției într-o mișcare ideologică, de tipul revoluțiilor colorate sau al mișcărilor galvanizate online prin „hashtaguri”.

S-a ajuns astfel la mișcări ca #rezist, care nu cere doar respectarea statului de drept și guvernanți cinstiți. (Lucruri de care uită complet în pandemii sau când sunt favoriții la guvernare.) Ci devine virulent anti-bisericească, ostilă generațiilor vârstnice, cărora le opune „tinerii frumoși și liberi” („tefeliștii”), ca într-o veritabilă revoluție culturală maoistă. Dorește schimbarea din temelii într-o „țară ca afară”, a cărei modernitate e probată prin diversitatea LGBT și multiculturală. Așa se ajunge de la metafora unei „societăți deschise”, la deschiderea la propriu a granițelor, importul de populații din afara Europei, nu de puține ori susținut chiar de ONG-uri din celebra galaxie Soros sau USAID.

La fel ca multe din idealurile vechii stângi, și cea nouă, occidentală, pleacă deci de la deziderate pline de bune intenții. Dar care devin dăunătoare societății căreia i se aplică programul. Ceea ce explică marea confuzie, între cei care au susținut cu bună credință și neplătiți unele din acele obiective, de exemplu prin participarea la marile mitinguri #rezist contra corupților. La fel de mare e și confuzia dintre stânga și dreapta.

Programele Fundației pentru o Societate Deschisă au venit încă din 1990, după prăbușirea comunismului. Și au fost percepute multă vreme ca fiind anti-comuniste, liberale și de occidentalizare fără să își pună mulți problema că ar subordona economic și cultural țara, că i-ar seca rădăcinile. Așa se face că și acum există persoane care percept ca absurdă chiar invocarea unei „teorii a conspirației” despre existența și influența rețelei Soros. Sau, cum spuneam la început, persoane care socotesc în continuare că impactul asupra societății a fost per total unul benefic, modernizator.

Un caz foarte grăitor e cel al preluării de către o rețea de tip Soros a criticii regimului comunist de după căderea acestuia. Un anticomunism post-factum, care a operat o selecție atentă între oponenții „acceptabili” și tartorii cei mai „condamnabili” ai regimului. E vorba de un cerc intelectual, foarte corect politic, care a produs Raportul de condamnare a comunismului, pe vremea președinției lui Traian Băsescu, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu. A fost o operă de sterilizare a istoriei recente, făcută de fiul șefului propagandei comuniste, fost comunist el însuși. A sfârșit prin a scoate poporul român din statutul de victimă, și a-l pune în postura confuză de auto-persecutor.

„Procesul soroșismului”, la care asistăm zilele acestea, sub bagheta semi-suveraniștilor, seamănă izbitor cu procesul comunismului, instrumentat de foștii comuniști „pocăiți”, care între timp se regăsesc la loc în rândurile stângii americane, iubitoare de cenzură.

Văd atâta ipocrizie, la cei care mestecă acum numele lui Soros fără să spună nimic concret, simțind că au spatele asigurat de la Washington… încât îmi vine să repet gestul lui Victor Rebengiuc de la Revoluție, când a trântit un sul de hârtie igienică pe masa pupitrului știrilor de la TVR pentru foștii propagandiști comuniști. Pe cei care n-au intrat niciodată în subiecte incorecte politic și nici n-au de gând să o facă, îi invit să se șteargă de Soros la gură…