Documentul prin care Nicușor Dan încearcă redefinirea identității naționale

Luna trecută, Administrația Prezidențială a difuzat un text de 15 pagini, redactat de un așa zis „Grup de Reflecție Strategică RUE (România în Uniunea Europeană)”. Scrierea își propune să discute „identitatea națională, identitatea europeană și provocarea populismului”. Rezultatul e un eșec pe multiple planuri, care merită comentat mai în detaliu. Vorbim de ambiția unei ideologii a statului, asumată de președintele Nicușor Dan, care se presupune că ar fi dublată de o strategie pe termen lung.

autorii

Referatul e opera unui grup de 13 intelectuali, preponderent universitari. Trei din ei sunt cunoscuți publicului larg pentru implicarea în politică în susținerea lui Traian Băsescu: fostul ambasador Teodor Baconschi, Adrian Papahagi și Sever Voinescu, de la Dilema Veche. Ca susținători ai unui partid între timp refuzat de electorat, respectivii au foarte puțină legitimitate să conceapă strategia națională. E o situație similară cu propunerea lui Eugen Tomac pentru funcția de prim-ministru, încercată de Nicușor Dan.

Ceilalți zece de pe listă pot fi cunoscuți în cercurile lor, care sunt legate de aceleași înclinații politice (preponderent catedre de așa zise Studii Europene). Deci nu poate fi vorba de un forum cu opinii diverse, reprezentative pentru țară, pe care președintele să îl fi patronat în calitate de mediator. Deși, vom vedea pe parcursul textului, că e formulat ca și cum poziția lor ar fi centrul imaginar între două direcții fals reprezentate. Dacă specialitatea lor sunt „studiile europene”, e ca și cum ai fi adunat în 89 profesorii de marxism să își dea cu părerea despre viitorul URSS. Desigur, i-ar fi prezis viață lungă.

Doi vin din ONG-uri obscure: Dumitru Chisăliță, de la „Asociația Energie Inteligentă”, specialist în gaze naturale și energie regenerabilă. Dorin Popescu, de la „Asociația Casa Mării Negre”, un think tank foarte preocupat de războiul din Ucraina, condus de un fost atașat în ambasada de la Moscova.

Restul, de la facultăți: 4 de la UBB Cluj – Adrian Corpodean, decanul de la Studii Europene, Sergiu Mișcoiu de la Centrul de Cooperări Internaționale, Raluca Moldovan de la Facultatea de Studii Europene, Ovidiu Pecican și Adrian Papahagi.

Mai sunt: Silviu Rogobete, de la Universitatea de Vest, Antonia Pup de la Universitatea George Washington, Mihai Sebe, de la Institutul European și Remus Ștefureac de la Inscop.

Partizanatul unor intelectuali ca Adrian Papahagi merge până la apeluri de ispirație bolșevică la adresa celor cu concepții naționaliste. Pe care, în focul campaniei electorale, le confunda cu propaganda rusă.

 

Dar nu mai puțin problematică e chiar legitimitatea președintelui Nicușor Dan de a gestiona astfel de strategii despre identitatea românească. Ocupă o funcție câștigată în urma unor alegeri viciate de eliminarea incorectă a competitorilor de pe culoarul suveranist, Călin Georgescu și Diana Șoșoacă. Finala a disputat-o cu George Simion, adversar ce se revendică de la aceeași matcă.

Încă nu a oferit dovezile în baza cărora au fost anulate alegerile. Nu poate forma de 2-3 luni un guvern prin consultările pe care le ține cu partidele. Deci nu are căderea de a patrona o strategie care tratează concepțiile părții de populație care nu i-a dat votul și nici n-a fost lăsată să se manifeste electoral, ca pe un fel de amenințare la securitatea națională. Cu aceste precizări, să ne aplecăm asupra textului propriu-zis.

identitatea fluidă

Autorii pleacă de la premisa că identitatea românească

„nu e o esență fixă, ci o construcție de sinteză, aflată în permanentă redefinire”.

Deși nu se poate contesta o evoluție a sentimentului identitar, formula servește ca bază pentru relativizarea și redefinirea identității prin inginerie socială. Cunoaștem aceste proceduri din experimentele deja făcute pe alte popoare, proclamate a fi „o națiune de emigranți” sau „un amestec”, care ajunge să nu mai aibă nicio esență, fiind definit prin așa zisa diversitate.

Elementele definitorii ale identității românești enumerate includ memoria istorică a continuității daco-romane. „O limbă de sinteză, latină în esență, dar cu adaosuri slave, turcice și un substrat dacic”. Foarte sus pe lista caracteristicilor (de fapt prima în lista lor) e:

„capacitatea de a integra influențe diverse – latine, bizantine, slave, occidentale.”

Din nou, aceeași programare mentală subtilă pentru programul colonizării. Pentru ea se pregătește terenul cu elogiul că asta ar fi capacitatea noastră de căpătâi: să integrăm influențe de afară.

Religia creștină apare și ea în enumerare ca o componentă culturală majoră, dar într-un format ecumenist, care include credința ortodoxă, greco-catolică și protestantă. (Aici pare să funcționeze formula din rețeta salamului cu un cal și un pui.)

„De peste un secol și jumătate, modernizarea României s-a construit prin raportare la Occident, de la generația pașoptistă până la integrarea în NATO și Uniunea Europeană.”

E o reprezentare forțată a trecutului, pentru a se conforma unei narațiuni. E adevărat, că începând cu generația pașoptistă Occidentul a fost privit cu mare admirație, ca sursă de iradiere a modelelor de progres. Dar nici el nu a rămas la același statut și nu a răspândit aceleași valori în tot acest interval. Tehnic, în interbelic eram aliați tot cu Occidentul și ne luam influențele de acolo, dar nu cred că asta aveau în vedere autorii.

Apoi e jumătatea de secol când acel Occident ne-a predat Estului. Din nou, tehnic, comunismul venea tot din Occident. Marx și-a scris opera în Germania și la Londra, la fel ca publicistica lui Lenin în Elveția și a lui Troțki la New York. Dar nici asta nu cred că era sugestia acelei fraze.

A existat și în acea perioadă o etapă de intensă dezvoltare, când era și o apropiere de Vest prin fronda lui Nicolae Ceaușescu de a sfida Cortina de Fier. Dar e exagerat să spui că majoritatea infrastructurii sau industriei, construite pe vremea lui, era tot rodul modelului Occidental.

„Cele peste cinci milioane de români din afara granițelor redefinesc profund comunitatea națională: identitatea românească nu mai este exclusiv teritorială, ci transnațională, contribuind la europenizarea societății.”

E adevărat că noua realitate a diasporei schimbă mentalitățile și obiceiurile. Dar vedem din nou forțarea notei pentru a face din români un fel de popor nomad, care nu mai e legat de un pământ anume.

Opțiunea unei părți de a pleca și poate de a dispărea absorbită în cultura noilor țări, prin copiii care ajung să se exprime mai natural în limba de acolo, e dată ca un fapt împlinit și pentru restul societății. Adică de natură să le schimbe identitatea și celor de acasă. Pe care îi transformă într-un popor „transnațional”, ca un fel de corporație multinațională, cu filiale pe glob. Dar pe care îi și „europenizează”. Păi nu erau deja europeni prin esența lor, înainte să se pornească din loc!?

Prezentarea evită componenta geto-dacă a originilor, punând accentul pe latinitate. Pe lista trăsăturilor de caracter, prima apare:

• „Latinitatea ca mod de a fi – valorizarea familiei, prieteniei și afectelor, uneori în dauna rigorii și pragmatismului.
• Contemplativitate și fatalism blând – înclinația spre improvizație și „descurcăreală”.
• Încredere în viitor – convingerea că „ne descurcăm noi cumva”.
• Răbdare strategică – cultul amânării, o resemnare non-conflictuală, produs al secolelor de schimbare dictată din exterior.
• Ospitalitate, umor și autopersiflare – însoțite de sensibilitate la umilință și de oscilație între complexe de inferioritate și de superioritate, ușor de manipulat populist.”

De unde putem deduce că și cei care ne induc complexe de inferioritate de atâtea decenii, practică tot o manipulare populistă contra noastră. Tonul condescendent față de stereotipurile atribuite românilor e propriu elitismului autorilor.

Alt autor al raportului, Teodor Baconschi, a fost demis în 2012 din funcția de ministru de Externe în guvernul Emil Boc, după o postare în care descria protestele de stradă contra guvernului ca felul de manifestare pentru „mahalaua violentă și ineptă”. Nu foarte diplomatic.

pericolul populist

De la acea schematică descriere a românilor, autorii ajung la ce pare că-i doare cu adevărat. Mai precis, motivul reunirii acelui grup de reflecție, așa zisa ascensiune a populismului:

„Discursul populist și suveranist reduce o identitate complexă la câteva simboluri și creează opoziții artificiale între „adevărații români” și restul, între popor și elite, între România și Uniunea Europeană. Sunt criticate în egală măsură exaltarea naționalistă (protocronism, dacism, latinism excesiv) și deconstrucția totală a valorilor naționale – ambele generatoare de extremism.”

Cum spuneam, autorii studiului se plasează într-un centru fictiv al moderației, de unde împart înțelepciune celor lipsiți de nuanțe, din stânga și dreapta lor. Deși chiar ei reduseseră identitatea la câteva fleacuri, reproșează restului cetățenilor că nu ating nu știu ce complexitate. Și în doar două fraze fac saltul de la suveranism la extremism, adică proclamând ca în afara cadrului decent jumătatea de țară, care ar fi votat altfel la prezidențiale. Sau, hai să zicem, măcar treimea din electorat care a votat partide suveraniste la ultimele alegeri parlamentare.

Gânditorii de la Cotroceni pleacă de la ideea că nu pot exista opoziții de interese autentice între ce vrea România și ce vor conducătorii Uniunii Europene. Și, de pe pozițiile lor de elite auto-proclamate, pur și simplu nu își pun problema că restul populației ar putea constata că a beneficiat mult mai puțin de pe urma Uniunii Europene decât elitele – economice, politice, culturale.

Dacă ești un savant specializat în „Studii Europene”, bine stimulat cu granturi, burse în afară, stipendii și sinecuri, s-ar putea să fii mirat că mai la firul ierbii aderarea nu e receptată ca aducătoarea unui belșug similar. Milioanele de foști angajați ai unor fabrici lichidate în tranziție, foștii mici întreprinzători cu afaceri eliminate de corporațiile multinaționale, țăranii dislocați din satele lor și cei din catierele mărginașe, care au îngroșat rândurile disaporei pentru munci fizice, cei o treime din tineri fără un loc de muncă, pensionarii… s-ar putea să aibă o percepție ușor diferită asupra beneficiilor noii societăți.

Într-adevăr, ar fi un pericol ca păturile defavorizate să devină resentimentare la adresa elitelor autentice sau în general contra celor care s-au descurcat mai bine. Pentru că e nevoie de vârfuri și elemente active, care să tragă după ele restul societății. Dar e o discuție de cu totul altă natură dacă actuala organizare birocratică a UE favorizează promovarea pe merit, reușita celor mai de folos ansamblului, sau colaboraționiști incompetenți, care sunt cozi de topor. Specularea frustrărilor împotriva celor de succes e un populism periculos, în timp ce punerea la îndoială a corectitudinii distribuției resurselor, e un imbold justițiar.

patriotismul civic

Deloc surprinzător, gânditorii prezidențiali propun o sinteză hegeliană între cele două extreme imaginate tot de ei. De fapt, așa ar fi sunat schema clasică a lui Hegel, cu teză – antiteză – sinteză. Unde teza ar fi fost etno-naționalismul și antiteza cosmopolitismul. Sau cum i-au spus ei, fără să dea vreun exemplu, „deconstrucția totală a valorilor naționale”.

Doar că acea a doua extremă dispare complet în restul scrierii. Și sinteza recomandată schimbă doar primul termen. Deci din postura lor de falși arbitri ai centrului, recomdandă doar unei echipe să își schimbe concepțiile:

„Patriotismul civic este propus drept cadru mai adecvat decât definițiile etnice sau confesionale rigide. România nu este mai puțin românească dacă este europeană; principala ei caracteristică pare a fi tocmai capacitatea de sinteză.”

O caracteristică a acestui superficial studiu e că nu oferă definiții pentru niciuna din noțiunile aruncate pe tapet. Nici suveranismul, nici patriotismul civic nu sunt descrise în vreun fel. Dar știm din experiența altor state ce înseamnă acest cal troian.

Așa zisul patriotism civic e o formă golită de orice substanță, o plantă căreia i s-au rupt toate rădăcinile cu trecutul. E o simpă apartenență la o galerie similară cu echipele de fotbal ce păstrează doar culorile tricourilor, în care sunt îmbrăcați mercenari de pe toate continentele, luați de pe piața de transfer. Oricine poate fi cetățean, în baza unui act semnat de un birocrat al statului. Și cel sărit peste graniță ilegal, poate fi trecut în legalitate, cum s-a văzut atât în cazul recent al Spaniei și al amnistiei date celor aflați ilegal în România prin ordonanță de guvern.

A fi patriot civic înseamnă a nu avea nicio identitate reală, sau a îmbrăca o identitate artificială, o convenție civilă, un așa zis construct social.

elfantul din cameră

Dovada cea mai clară că demersul grupului de reflecție a eșuat e absența din text a oricărui cuvânt despre migrație. E aproape de râs să pretinzi că gândești o strategie despre identitatea europeană fără să te referi la cel mai fierbinte subiect al ei, dezbătut intens în toate țările.

Demografia Europei e schimbată galopant și metodic prin chiar susținerea conducătorilor politici. Identitatea Europei e schimbată de acestă transformare etnică și religioasă, iar elitiștii Palatului Cotroceni nu îndrăznesc să sufle o vorbă pe subiect, tratând modelul european ca pe ceva static și abstract.

Ori migrația afectează în primul rând clasele cele mai sărace, pe cei necalificați, cu puține șanse pe piața muncii, tinerii la început de drum. Apoi urcă treptat spre toate profesiile. Dar elitele au o vreme senzația că viața lor se îmbunătățește cu servitori, care apar să-i deservească la preț redus față de concetățenii lor. Li se pare că vor fi doar avantaje, în timp ce vor fi izolați de neplăceri în cartierele lor selecte, eventual cu pază la poartă, și în vitrina de cristal a universităților.

Ei spun că ar exista o identitate europeană culturală și civilizațională. Care s-ar baza pe trei izvoare principale: Atena, Roma și Ierusalim. Respectiv, „filosofia greacă, dreptul roman și revelația iudeo-creștină”, adăugând imediat:

„Moștenirea nu trebuie transformată într-o genealogice exclusivistă: elementul cu adevărat comun este capacitatea de a integra diferențe și de a-și evalua critic propriul trecut.”

Din nou, ca la identitatea românească, autorii ajung tot la concluzia că nu e nimic fundamental specific și etern, ci o necontenită capacitate de a face sinteze din alte influențe. Practic, ajung la același dicton repetat de Joe Biden, că „diversitatea e forța noastră”.

Așadar, românii și restul europenilor n-au ceva de păstrat, pentru că sunt descriși ca un creuzet, în care adaugi mereu lucruri, amesteci și obții români. Pentru că n-ai cum să obții altceva, din moment ce i-ai definit din start prin chiar capacitatea de a fi o amestecătură. Degeaba i-ai mai legat de o vagă moștenire culturală, dacă peste ea poți revărsa în orice cantitate populații din alte culturi.

„Uniunea s-a constituit în jurul unui set de principii – demnitate umană, libertate, democrație, egalitate, stat de drept, protecția minorităților. Europa apare ca o comunitate politică, nu etnică – un patriotism constituțional.”

 Așadar, etniile dispar dizolvate în patriotismul constituțional. Ceea ce sună exact ca „deconstrucția totală a valorilor naționale”, pe care câteva pagini mai sus o declaraseră o sursă de extremism în egală măsură cu populismul.

Lista de idei mărețe dată anterior e legată artificial de construcția recentă a supra-statului numit Uniunea Europeană. Țările netrecute prin comunism le aveau demult măcar ca deziderat. Nu a fost nevoie de UE să le dea acele idei în 1993. Și cele din est le-au avut pe post de condiții eliminatorii de îndeplinit înainte de aderare. În plus, există multe alte țări de pe glob care și le reclamă, fără a fi avut vreun amestec cu Uniunea.

cetățenia post-națională

Dar secțiunea a treia a documentului se intitulează: 

„Patriotismul național, suveranismul și cetățenia europeană post-națională.”

De unde ni se explicase că n-ar fi vreo contradicție între naționalitate și apartenența la UE, titlul ne dă limpede de înțeles că ne îndreptăm spre sfârșitul națiunilor. Din moment ce urmează să ajungem la o cetățenie „post-națională”…

„Adevărata confruntare nu este între națiune și Europa, ci între două moduri de a înțelege identitatea: unul deschis și pluralist, celălalt exclusivist și antagonic.”

Așadar, nu mai suntem aburiți cu sinteza, ca în primele secțiuni, deja ni se introduce o dură opoziție între bine și rău. În care virtuoasă e doar societate deschisă – formula lui Karl Popper, adoptată de George Soros ca nume pentru fundația sa. Doar aceea e pluralistă.

Dar la ce fel de pluralism se referă ei? Pentru că nu e vorba de pluralismul politic, al partidelor într-o democrație. Și societățile foarte omogene etnic, ca Japonia și Coreea de Sud, au acel tip de pluralism. E limpede că aluzia e la pluralismul etnic, la deschiderea spre acel gen de diversitate multiculturală.

Ni se oferă două tentative de definire pentru două noțiuni:

„Patriotismul – atașament legitim față de comunitatea politică, cultura și istoria națională; nu este incompatibil cu apartenența la structuri supranaționale și poate susține integrarea europeană.”

„Suveranismul contemporan – mai curând o ofertă politică, pornind de la o preocupare legitimă (controlul democratic), dar alunecând frecvent într-un discurs antagonic față de instituțiile europene.”

Așadar, poliția sentimentelor împarte atașamentele naționale în legitime și ilegitime, în funcție de felul cum se raportează la supra-structuri de tipul Uniunii Europene. Ți se dă voie să ai sentimente patriotice, cât timp nu intră în conflict cu organizația de la Bruxelles. Și cât timp e un patriotism civic, fără etnie.

trepădușii comunitari

Demersul ni se deslușește ca venind nu doar de sus în jos, de la elite la vulg, dar și din afara țării către popor. Conclavul de intelectuali nu gândește un proiect care să poarte vocea românilor către supra-statul european. Ci modificarea mentalităților românilor dinspre UE, pentru a fi în acord cu acele realități „post-naționale”.

De altfel, e probabil cel mai trist eșec al acestui document. Deși e făcut de niște elitiști, care își ascund cu greu desconsiderația față de mase, (ba chiar cu aerul superiorității ardelenești față de „descurcăreala” miticilor) textul rămâne blocat în provincialism. Autorii nici măcar nu își pun problema că ar putea avea o voce la nivelul Uniunii Europene, ci doar că trebuie să dăscălească poporul în numele noilor stăpâni.

Definiția dată de ei curentului suveranist e de toată jena pentru niște inși care predau studii politice, fiind mai mult o ocară tendențioasă. Niște profesori universitari ar trebui să aibă capacitatea de a depăși partizanatul politic, pentru a explica studenților în profunzime fenomene politice, opțiuni de vot, motivații pentru anume simpatii. Dar ce așteptări să ai de la unii care cred că politica se face umflând câteva mii de ziariști, preoți „infideli” și anulând un scrutin gata consumat!?

În plus, autorii nu explică nici contradicția cu primul articol al Constituției, care descrie statul ca suveran, național și indivizibil. Peste acel aspect, pe care îl recunosc drept legitim, trec printr-o simplă paranteză, ca o expresie a controlului democratic, din moment ce aceeași constituție clarifică suveranitatea ca aparținând poporului.

„Integrarea a înlocuit concepția westfaliană a suveranității indivizibile cu o suveranitate exercitată în comun – paradoxal, cooperarea europeană cosolidează suveranitatea reală a statelor în raport cu marile puteri.”

De unde până unde? La aderarea României nu a înștiințat nimeni poporul că suveranitatea ar urma să fie exercitată în comun. În comun cu cine? Că nici restul popoarelor din Europa nu par să mai aibă vreun control asupra tehnocraților instalați în poziții de decizie.

Suntem amăgiți că în acest aranjament, statul nostru de mărime medie ar fi mai suveran față de marile puteri. Promisiunea nu are niciun corespondent în realitate. Dacă ni se ia și dreptul de veto, cum doresc suporterii federalismului, vom fi la discreția marilor puteri din interiorul UE. Strategia lor nu tratează deloc nici acest aspect fierbinte și principiul dacă directivele europene ar trebui să treacă peste constituțiile naționale sau legile interne.

Iar față de cele din afară, însăși Uniunea e în raport de vasalitate cu Statele Unite și Israelul. Forța noastră de rezistență în fața acelora nu a crescut ci a dispărut cu totul de la aderarea din 2007. Iar America ne impune să ne schilodim raporturile comperciale cu China și să ne pregătim de război cu Rusia. Unde-s avantajele pe scena mondială ale acestei apartenențe!?

„Caracterul post-național nu înseamnă o societate fără națiuni, ci o ordine în care drepturile depășesc parțial frontierele statului. Ca punte constituțională este invocat patriotismul constituțional. (Habermas)”

Din toți filosofii istoriei, textul nu face apel decât la Jurgen Habermas, corifeul târziu al școlii neo-marxiste de la Frankfurt. I-am dedicat un episod în serialul despre marxismul cultural, ca teoretician al statului cosmopolit și al federalismului european.

Amăgitoarea referință la drepturile care depășesc granițele se referă tocmai la elefantul din cameră, de care studiul nu vorbește. Adică la principiul că drepturile cetățenești sunt aplicate și migranților, care nu sunt încă cetățeni, dar sunt înglobați treptat sub masca „patriotismului constituțional”.

„În arhitectura actuală a Uniunii, statele membre păstrează roluri naționale, puternice, iar renunțarea la suveranitate este episodică.”

Amuzantă această tentativă de prostire în față. Pierderea episodică de suveranitate e ca pierderea temporară de virginitate. E limpede că supra-statul care îți dictează sub amenințarea amenzilor zilnice să accepți cote de refugiați, nu îți ia doar temporar suveranitatea. Nici când îți dictează să închizi minele nu e o pierdere temporară, doar pe durata decretului. E chiar o insultă la adresa inteligenței că niște universitari se pretează la asemenea trucuri în aburirea poporului.

În concluzia acelei secțiuni, profesorii își iau iarăși poziția în centrul imaginar și decretează:

„Viitorul nu aparține nici federalismului abstract, nici suveranismului exclusivist, ci unui patriotism european.”

Vorbe goale. Nu e explicat nicăieri prin ce se distinge acel „federalism abstract” de federalismul concret, descris de ei prin abandonarea suveranității naționale. Nici ce substanță are zisul „patriotism european” fără europeni, care e o utopie de laborator a unor birocrați.

„Teza centrală a raportului – respingerea unui joc cu sumă zero între națiune și Europa, cu preferința pentru un „naționalism de negociere”.

Cred că e clar de ce n-au priză la public acești intelectuali și și-au găsit niște sinecuri bine plătite ca propagandiști. Că nimeni n-ar putea să rezoneze la sloganurile lor goale și zornăitoare. Ce patriotism de negociere să propună ei, dacă nu exprimă nicio idee venind dinspre România spre Bruxelles, pe care să își dorească să o impună acolo!? N-ai cum să te crezi negociator, dacă n-ai vreo idee a ta de pus pe masa europenilor.

sondaje

„Aproape 39% percep apartenența la UE ca o limitare a suveranității, ceea ce validează argumentul că tensiunea este reală și instrumentalizabilă politic.”

Bun venit la contactul cu realitatea! Acelui segment important din populație, ideologii de la Cotroceni s-au decis să îi răspundă cu îmbrobodeli despre suveranitatea care se pierde doar temporar și patriotismul post-național „constituțional”, care contravine tocmai Constituției României. Dar are în vedere, probabil, o viitoare constituție a UE. (De genul celor respinse la vot în țările unde s-au ținut referendumuri de genul.)

„1 din 5 români sunt deja eurosceptici convinși.” (sic!)

Și vor fi tot mai mulți, pe măsură ce se dezmeticesc.

„Patriotismul european plural pe care acesta îl propune ca soluție rămâne, deocamdată, mai mult un obiectiv decât o realitate a opiniei publice.”

Nasol. Oamenii nu se dau în vânt după limba de plastic de la Bruxelles și minciunile voastre ambalate în platitudini. Soluția voastră e deocamdată eșecul, dar înțeleg că n-aveți una mai bună.

Sunt trecute în revistă și alte date dintr-un sondaj. 69% dintre români vor o renegociere favorabilă a condițiilor prezenței în UE. 54% cred că viața lor ar fi mai grea dacă UE s-ar desființa. Și autorii oftează:

„Atașamentul este pragmatic și condiționat, nu internalizat identitar – un pro-europenism „prin calcul, nu prin convingere”, care poate fi erodat de discursuri populiste.”

Putem privi și invers: marele entuziasm pentru apartenența la UE a fost erodat de realitățile dezavantajelor descoperite ulterior și de felul în care guvernează „pro-europenii”. Nu e nevoie de niciun discurs ca să constați actualul marasm. Că politrucii visează la o Uniune iubită din convingere, în pofida realității, e problema lor. Nu înseamnă că vor găsi mai mulți adepți pentru acea fantezie, pe măsură ce situația se degradează prin dezindustrializarea Europei și alunecarea în militarism și cenzură.

anularea alegerilor

În secțiunea a patra a documentului, ideologii se întreabă dacă populismul e destinat să triumfe. Aici observăm iarăși o jonglerie de prestidigitatori, care vor să își tragă pe sfoară cititorii. Pentru că ei schimbă frecvent termenii între suveranism și populism, punând după nevoi semnul egal între demagogie și un curent politic euro-critic, și care are o agendă mai vastă decât în raport cu UE. Și își fac curaj:

„Suveranismul – o noutate politică ce poate colapsa în două trei cicluri electorale, dacă apar oferte democratice proaspete.”

Problema e că „pro-europenii” au avut deja nevoie să anuleze niște alegeri, ca să ajungă în acest ciclu electoral. Dacă speră că în 2-3 guvernări ca asta, opoziția dispare de la sine, deduc că își propun să mai anuleze 2-3 alegeri, până când lumea se va declara mulțumită și îi va vota de bună voie. Sună ca un plan solid. După care iar se întorc în acel centru imaginar al neutralității lor și devin sfătoși:

„Se respinge explicația reducționistă a manipulării. Cauza este o criză structurală a reprezentării democratice: neîncrederea în partide, corupția, serviciile publice slabe, inegalitățile, decalajele teritoriale, exodul. Populismul transformă aceste nemulțumiri reale într-o poveste simplă despre un popor trădat de o elită coruptă.”

Cu acest paragraf, strategii de la Cotroceni tocmai au invalidat motivul pentru anularea alegerilor. Nu era vorba că au fost oamenii amăgiți de TikTok? Deci opțiunile lor de vot se întemeiau pe motive cât se poate de reale și deloc iraționale. Caz în care, nici nu e corect să vorbești de populism, dacă există persoane capabile să reprezinte o nemulțumire justificată.

O elită care teoretizează atașamentul post-național pentru o supra-structură din exterior nici nu poate fi caracterizată altfel decât ca trădătoare. Asta făcând abastracție de restul compromisurilor din partea ei, în negocierile cu străinătatea, care ne-au adus în situația de față. Cum am mai spus, din postura lor de elite auto-impuse, li se pare de neconceput ca poporul să resimtă frustrări față de aranjamente, care lor le aduc toate avantajele.

testul energiei

Tam nesam, apare în text și o referință la „energie ca test al încrederii” și cum „energia e cea mai puternică armă politică a secolului XXI”. Am spus la prezentarea autorilor că unul e specialist în gaze, de la un ONG preocupat de sectorul energiei. Deci nu e vorba de sensul metaforic. Doar că alte detalii nu ni se oferă.

Așadar, autorii au strecurat acest pasaj, considerând că energia ar fi marele test al atașamentului nostru la UE. Nu e greu de ghicit ce au în vedere. România e o țară care are resurse de gaze naturale, pe care alții nu le au în Uniune, și le vor împărțite la comun. Avem rafinării încă rămase din vechile regimuri, avem și o poziționare mai apropiată de rute de transport pentru energie. Avem și un bazin hidrografic invidiat, cu hidrocentrale tot moștenite de la vechiul regim.

În lipsă de alte lămuriri, poți doar presupune că autorii s-au gândit la nemulțumirea populară față de restricțiile la energie. La piața comună pe care ni se scumpesc curentul și gazul, pentru că sunt prețuite pe burse în afara țării. Sau la creditele de carbon, care umflă facturile, la alte sacrificii pentru tranziția la energiile verzi. De toate astea ar trebui cumva să uităm de dragul „patriotismului constituțional” europenesc.

rezistența prin cenzură

Tot în noua limbă de lemn de import, gânditorii Cotroceniului își fac curaj cu „reziliența” UE.  Pe care o apără cu sofisme care frizează absurdul:

„Pericolul real este normalizarea ideii că pluralismul și limitele constituționale ar fi obstacole în calea voinței populare.”

E o frază fără noimă, în condițiile în care alegerile se anulează și chiar Uniunea Europeană impune cenzura ba sub pretexte geopolitice (de combatere a „războiului hibrid” al Rusiei), ba ideologice (combaterea extremismelor). Tocmai că voința populară a fost oprită să se exprime atât la vot cât și în spațiul public, prin intervenții polițienești. Chiar pluralismul de idei și de opțiuni a fost refuzat. Oamenii nu sunt revoltați că există pluralism politic, ci că nu există. Dar, din nou, e posibil ca pentru ei „pluralismul” să fie un eufemism pentru multiculturalism.

Populismul e prezentat a avea „factori agravanți: platformele digitale, ingerințele externe (războiul hibrid rusesc) și regresul democratic.”

Deci faptul că oamenii au acces la internet și își pot spune părerea e dat ca pericol. E cam tot ce trebuie să știi despre ce fel de democrație au în minte experții în „studii europene”. Înduioșător cum selectează ei doar Rusia din toate influențele externe imaginabile. Oare opinia publică nu e influențată deloc de media din America, Franța, Germania, Marea Britanie…?

„Alegerile prezidențiale din 2025 au arătat forța și limitele familiei suveraniste: peste 40% în primul tur și 46,4% în turul al doilea, dar o coaliție pro-europeană majoritară (53,6%) – confirmând un plafon electoral al populismului când e asociat cu instabilitatea sau izolarea.”

Asta înseamnă să angajezi experți rupți de realitate să-ți gîndească strategii și analize politice. Iar asta e grav la nivel de președinție. Alegerile din 2025 au existat pentru că n-au mai existat alegerile din 2024. Și s-au ținut fără a lăsa să participe unii dintre candidați. Deci o farsă nedemocratică.

Scorul luat de Simion e decretat ca fiind al populismului și un fel de plafon maxim, liniștitor pentru echipa de la Cotroceni. Dar sunt ei convinși că acel scor de 53% al lui Nicușor Dan mai e valabil azi? Sau că ar fi fost atins, dacă în loc de Simion era, să zicem, Călin Georgescu? Dacă ieșea invers se anulau iar? Deci măsurătoarea lor nu dovedește nimic despre evoluția convingerilor populației și are valoare zero pe viitor, ca să poată fi inclusă într-un document care își zice strategie.

ce e de făcut?

Ca Lenin, gânditorii Palatului Cotroceni se întreabă pe final „ce-i de făcut?”. Ar fi nevoie de „guvernare competentă, reducerea inegalităților (…) realfabetizare comunitară”. Desigur, guvernare competentă, dar grupul de reflecție deapănă fantezii cât nu există un guvern de vreo trei luni. Și ce înseamnă „realfabetizare comunitară”? Mai multă propagandă de la Bruxelles pentru un popor considerat analfabet?

Apoi iar se întorc la opoziția imaginară între „modelul pluralist și modelul plebiscitar”. O distincție foarte greu de înțeles în contextul dat. Tocmai că puterea actuală a refuzat pluralismul electoral. Ce ar presupune modelul plebiscitar, nu ni se explică.

Plebiscitul a fost folosit de regimuri foarte diverse, inclusiv de unele fasciste și de altele democratice. Ion Antonescu a făcut mai multe plebiscituri în scurta guvernare de război. Elveția face curent, ca parte din modelul ce se apropie de democrația directă. Adrian Năstase, Traian Băsescu, Klaus Iohannis ba chiar și Nicușor Dan (la nivelul Bucureștiului) au apelat la instrumentul referendumului în varii ocazii. Chiar Constituția României a fost plebiscitată încă o dată înainte de aderarea la UE.

„Derivele ultraidentitare nu se previn prin diminuarea identității naționale, ci prin democratizarea și deschiderea ei.”

Aici vedem că după „suveranism” și „populism”, autorii introduc un al treilea concept, ultra-identitatea. Care pare o identitate pe steroizi. Tot nedefinit, pentru a putea ghici de unde până unde se întinde identitatea națională, pentru a lăsa loc ultra-identității. Nu e deloc o supriză că și acesta e lăsat în registrul fantasmagoric, în care o guvernare care nu ține alegeri libere recomandă democratizarea identității și deschiderea ei. Deschidere spre ce!?

„Identitatea națională ar trebui predată ca o construcție vie – cu realizări, conflicte și episoade incomode. O asemenea abordare reduce atractivitatea mitologiilor despre o națiune „pură”, trădată de străini și elite.”

„A fost o eroare tactică majoră ca discursul patriotic să fie lăsat deoparte în numele exclusiv al celui pro-european – spațiul a fost acaparat de actori radicali. Se pledează pentru un patriotism democratic, incluziv și european.”

Din nou, gânditorii Palatului Cotroceni par să cugete într-un vid complet izolat de realitatea înconjurătoare. Demitizarea istoriei naționale a fost politică de stat de cel puțin două, dacă nu trei decenii. Dovadă stau manualele de istorie pentru primele 12 clase și înlocuirea istoriei românilor cu materii ca „Istoria evreilor”.

Cine i-a împiedicat pe intelectualii europeniști să își manifeste public patriotismul, în loc să îl ia în batjocură atâtea decenii la rând!?

„Lupta cu naționalismul radical nu se poate purta cu instrumente penale – este contraporductivă. Terenul corect este al convingerilor: se combat ideile nu oamenii. În paralel, fermitate față de rețelele de propagandă ostilă și reformarea serviciilor de informații. (…) Combaterea dezinformării nu trebuie confundată cu cenzura.”

Din nou, înduioșătoare această tentativă de întoarcere la bunul simț, dar penibilă sfidarea totală a realității. Represiunea contra ideilor patriotice nu a fost niciodată mai dură. Statul a dat în două decenii legi sistematice ale cenzurii. Liderii suveraniști au dosare pentru delicte de opinie. Iar delirul vânătorii de extremiști a ajuns la oameni percheziționați pentru că dețin cărți despre rezistența anticomunistă din închisori, în timp ce opera publicistică a lui Mihai Eminescu e transformată în corp delict de procurori.

Într-un astfel de climat, în care statuile marilor personalități sunt demolate și se fac dosare penale pentru postări pe internet, cugetătorii Președinției se trezesc că ideile n-ar trebui combătute cu instrumente penale. Dar în același paragraf se întorc la reformarea serviciilor secrete și la „propaganda ostilă”. Ce amestec au serviciile secrete în lupta de idei, dacă nu sunt puse să facă poliție politică!? Nu există nicio garanție că fermitatea cerută contra „propagandei ostile” nu va avea ca victime colaterale opiniile critice cu Uniunea Europeană ale cetățenilor.

„Integrarea nu mai poate fi prezentată exclusiv ca proiect economic. Europa trebuie explicată și ca proiect al păcii, al libertății, al demnității și al securității, într-o lume marcată de instabilitate geopolitică.”

Din nou, aceeași menire perversă pe care autorii și-o atribuie. Ei nu se văd ca niște exponenți ai românilor, care să reprezinte țara în dialogul european cu idei în favoarea noastră. Ci se consideră niște agenți ai conducerii UE la noi în țară, al căror rol e să ne „explice Europa”. Adică să ne-o vândă ca pe un produs de marketing electoral. Asta-i frământă pe ei, cum să ne convingă pe noi să iubim o birocrație federalistă.

Toate acele atribute pozitive pot fi foarte bine reprezentate și de statul național. Tocmai că această Europă militaristă, care vrea să ducă până în pânzele albe misiunea încredințată de America, de a purta un război prin intermediar contra Rusiei, care să prevină unificarea resurselor continentului, începe să devină un pericol la adresa propriei păci și securități.

Oare de ce nu fac ei sondaje despre cât de populară e această transformare a unei uniuni economice într-un supra-stat federal sau într-un bloc militar?