Procesul în care Mihai Eminescu a fost condamnat în lipsă

În 2010, procurorii au decis deshumarea soților Ceaușescu din Cimitirul Ghencea. Nu pentru a rejudeca farsa judiciară din ziua de Crăciun, în care cuplul fusese acuzat de lucruri fantasmagorice, din zvonuri, dovedite ulterior false. Între ele: un genocid cu 60.000 de morți la Timișoara și încercarea de a fugi din țară cu fonduri de 1 miliard de dolari, în conturi din străinătate. La peste 20 de ani după, justiția democratică dorea să se asigure că cei doi chiar au murit.

Adică se autosesizase tot pe baza unui zvon (cu o circulație foarte restrânsă). Dorea să liniștească opinia publică (altfel apăsată de alte neliniști) că „odiosul și sinistra” chiar sunt în groapă. Și nu trăiesc bine mersi în Cuba, riscând să ne bântuie tânăra democrație la un moment dat. Ritualul macabru nu a culminat cu înfigerea unui țăruș, ci cu prelevare de probe ADN de la rude (care puteau avea surpriza că sunt fii nelegitimi, dar… în fine). Verdictul a fost că sunt ei și nu prezintă semne vitale.

Procesul avocatului Mihai Rapcea nu e departe de spiritul acelui demers. La suprafață, justiția încearcă să răpună un grup de „fasciști”, pentru o glumă filmată pe internet. Mai departe de atât, încearcă exorcizarea unor figuri scoase oficial în afara legii de parlamentari, ca Zelea Codreanu și Ion Antonescu, ale căror trupuri nu mai sunt demult disponibile pentru o deshumare televizată.

Dar și mai în profunzime, e un proces făcut lui Mihai Eminescu, într-un întreg lot de oameni de cultură deveniți „controversați” și altui lot de sfinți, călugări și deținuți politici din comunism. Pentru o parte din ei, se invocă sentințe ale tribunalelor staliniste, nu diferite de cel care i-a lichidat pe soții Ceaușescu. Pentru alții, referatul procurorului dă direct verdicte fără a fi fost judecați vreodată, dar ca și cum ar fi un fapt de notorietate, asumat ca poziție a statului român.

Așadar, e un proces al culturii și spiritualității românești. A cărui miză face să treacă în umbră orice s-ar judeca legat de faptele celor patru inculpați din „lotul Rapcea”. Am avut deja un articol amplu pe subiect, la cald, despre: 

• Documentul care transformă icoanele și pe Eminescu în corp delict pentru noii deținuți politic

Acela acoperă esențialul, dar se baza în bună parte pe cele șase pagini din ordonanța de reținere întocmită de procuror, ieșite în presă. Între timp, am găsit și citit documentul integral, care are vreo 30 de pagini în plus. În această parte a doua voi reproduce alte pasaje din acest material, care întăresc impresia șocantă lăsată de acel fragment.

Eminescu, judecat

Poetul național e clasat de procurorul Bogdan Rocsin de la Curtea de Apel București ca un antisemit, precursor al legionarilor. Totul, în baza informațiilor livrate de Institutul „Elie Wiesel”, de studiere a Holocaustului, din subordinea Secretariatului General al Guvernului. Așadar, o poziție asumată ca fapt lămurit de două instituții ale statului român, ce va putea fi luată ca reper de acum încolo.

Fragmentele sunt preluate din textul ordonanței, publicat în patru părți de ziaristul George Roncea, pe pagina sa de Facebook. În partea I a documentului apar multiple referiri la Eminescu, nu doar acel pasaj deja reprodus în articolul anterior. Ni se dă de înțeles din capul locului că Mihai Eminescu e parte dintr-un lot mai extins al culturii române, similar cu lotul Noica-Pillat din procesele comuniste. (Care i-a inclus pe N. Steihardt și Al. Paleologu.) Vinovăția lui e că a fost apreciat de alt proscris, Zelea Codreanu:

„Conform adresei Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” nr. 890/29.04.2026, în cadrul volumului „Pentru legionari”, principala scriere doctrinară a lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare, Eminescu este așezat, alături de alți intelectuali cu poziții publice antisemite, ca Vasile Conta, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu printre precursori ai ideologiei legionare.

Codreanu arată clar pentru care parte a operei sale este prețuit Eminescu atunci când citează în „Pentru legionari” un fragment din publicistica antisemită a poetului:

„Dacă astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile și nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negoțul și pe toată industria mică din Moldova, dacă astăzi se lăfăiesc înspăimântător asupra șesului românesc, dacă astăzi se încuibă în vatra harnicilor olteni, ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea putința de a-și zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi!”.

Importanța lui Mihai Eminescu pentru Mișcarea legionară este ilustrată și prin prezentarea unor fragmente din articolul intitulat „Actualitatea lui Eminescu”, publicat de ideologul legionar Horia Stamatu în numărul din 10 ianuarie 1938 al oficiosului legionar „Buna vestire”:

„[…] Faptul că noi, generația a doua de la Eminescu încoace, realizăm în acte ceea ce a gândit și a spus cel mai mare vizionar al neamului din veacul trecut, nu este nici un merit de bibliotecă al nostru personal, nici pretext polemic, ci reintrarea în linia firească a istoriei, de la care de atâta amar de vreme ne abatem. Noi, cei de acum, trebuia să îndeplinim lucrul acesta cu necesitate absolută, nu pentru că suntem noi, ci pentru că altfel neamul ar fi ajuns la pieire. […]” ”

Observăm că gestul simbolic al ruperii pozei cu zece personalități românești, făcut de deputatul Silviu Vexler, la tribuna parlamentului, n-a fost o întâmplare. Regăsim o parte din acele figuri din colajul foto între exemplele de antisemiți, ca Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta. Aceștia au la rândul lor statui, nume de străzi și cărți în anticariate, ce ar putea face obiectul altor epurări, când o generație mai radicalizată ar veni să stârpească răul mai de la rădăcină, decât cerând ștergerea memoriei interbelicilor.

Cei cercetați erau acuzați că au creat o pagină de Facebook numită „Eminescu trăiește prin noi”, unde își publicau opiniile. Faptul în sine e interpretat de procuror ca o tehnică perfidă, învățată de la Zelea Codreanu. Proces de intenție ce s-ar putea aplica oricui ar crea o fundație cu acest nume sau ar ține o lansare de carte la Librăria „M. Eminescu”.

„Alegerea lui Eminescu ca pretext cultural și utilizarea acestui paravan eminescian nu sunt însă deloc întâmplătoare. Această tehnică își găsește o justificare ideologică precisă în manualul de propagandă „Pentru legionari”, unde Corneliu Zelea Codreanu îl glorifică pe Mihai Eminescu, fixându-l drept reper spiritual nu prin prisma geniului său poetic, ci prin prisma publicisticii sale antisemite.”

Judecata lui Eminescu e implicită, și la unison procurorul și cercetătorii institutului din cadrul Guvernului României conchid că opera lui se împarte în două. O parte frecventabilă, reprezentată de poezie, pe care se înțelege că ești liber să o citești și să-ți placă. Dar și o parte rea, declarată antisemită, respectiv opera lui publicistică. E drept, poetul nu mai poate suferi consecințe penale, spre deosebire de cei aflați în viață. Dar nici nu se mai poate apăra pentru ce a scris în ziarul Timpul pe la finele secolului XIX, când e citit cu ochelarii intransigenței militante din 2026.

Se naște inevitabil întrebarea: ce-ar trebui să se întâmple cu acea parte reprobabilă a operei eminesciene? Din moment ce a fost clasată astfel de instanțele statului, care decid cine merge la închisoare pentru mulți ani pentru antisemitism… Va fi arsă, retrasă din biblioteci, rupte doar paginile neconforme secolului XXI?

În același dosar, Mihai Rapcea e acuzat că a folosit în public un citat din Zelea Codreanu despre bacșiș, care distruge fibra morală a nației. În mod logic, și criticii literari, care au inclus pasajele „antisemite” ale lui Eminescu în cărțile lor, intră la aceeași infracțiune. Va trebui să scăpăm și de tomurile lui G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu, oricine s-a mai aplecat asupra operei integrale eminesciene, incluzând și publicistica „incorectă politic”.

Mi-am pus chiar întrebarea: dacă Eminescu e declarat oficial „precursor al Mișcării Legionare”, de ce mai sunt acuzați inculpații că răspândesc idei legionare? De ce nu li se spune „idei neo-eminesciene”? Pentru că epigonii săi ideologici se înțelege că n-ar fi fost decât niște emuli întârziați. Organele de judecată a culturii caută deja germenii ideilor, gândul dinaintea faptelor.

filmul „Reconstituirea”

Legea Vexler II a crescut la 10 ani pedeapsa pentru constituirea unei organizații cu caracter extremist, fascist, etc. S-a păstrat definiția din ordonanța lui Adrian Năstase din 2001, când pedepsele erau mai mici. O definiție absurdă, potrivit căreia organizație se cheamă orice grup de la 3 inși în sus. Citind printre rânduri ordonanța de reținere (care e un act auxiliar al rechizitoriului propriu-zis), intuiești că procurorul se străduia să îi includă pe inculpați chiar în această categorie, pentru a obține o pedeapsă cât mai grea. Arăta că doi au vorbit la telefon, că au interacționat pe pagina de Facebook, că unul a decis să-l filmeze pe altul și doi au distribuit…

Ceea ce îți lasă o impresie înspăimântătoare, realizând ce riscă acei oameni, cum se pune în mișcare un angrenaj monstruos al statului de la niște vorbe, și cum se pot utiliza pentru intimidare acele legi anormale. Efectul practic nu e greu de intuit: dacă patriotismul e echivalat cu extremismul, devine imposibilă organizarea unei rezistențe naționale în fața curentelor dizolvante la adresa statelor, națiunilor și civilizației europene.

Altfel, dacă faci abstracție de acest miez sumbru, dosarul are și umor involuntar. Procurorul introduce toate acele elemente despre scriitori și sfinți, toată lista impresionantă de cărți „suspecte” găsite la percheziție (pe care o vom vedea mai jos), cu aerul că sunt doar elemente de natură să descrie preocupările și înclinațiile politice ale inculpatului Rapcea. Tot ce nouă ni se pare șocant prin aprecierile la adresa unor embleme ale culturii naționale, e acolo ca accesoriu, pe marginea unui incident bizar. Am povestit în primul articol de ce era vorba, mai reiau pe scurt.

Mihai Tociu ar fi făcut o pagină de Facebook și un dispozitiv artizanal cu imaginea lui Eminescu. De poză era atașată o mânuță galbenă, din cele folosite la protestele pentru Justiție și anticorupție #rezist. Mânuța se ridica atunci când cineva trecea prin față, cu un senzor de mișcare și un motoraș de la jucării. Pe 15 ianuarie au fost la statuia de la Ateneu și au făcut un eveniment comemorativ.

Mihai Rapcea a vorbit și a filmat în timp ce altă persoană ar fi salutat înspre acea poză, într-un mod de care procurorii spun că seamănă cu „salutul legionar”. Rapcea și „Stegarul Dac” sunt acuzați că au distribuit pe internet secvența.

Secvența ca atare nu mai poate fi văzută public, dar în ordonanță e un link cu un clip dinainte. Poza pare o caricatură, nu portret în mărime naturală, pe carton decupat, cum îmi imaginasem în primul articol. În sine, toată tărășenia mi se pare o glumă proastă. Nu înțeleg de ce ar pierde timpul niște adulți cu sceneta asta, care nu aduce vreun serviciu memoriei poetului. Dar nici arta abstractă n-o înțeleg și pot trăi cu asta. De asemenea, nu știm dacă erau și discursuri, poate era o scenetă mai amplă.

Problema e alta. Că o întreagă armată de polițiști, procurori, mascați, judecători, grefieri, cercetători se pun în mișcare să analizeze și să ia măsuri pornind de la acea glumă proastă. Traficanții de droguri, de organe, proxeneții, marii delapidatori, sunt lăsați baltă pentru că aparatul Justiției se ocupă să analizeze tâmpenii de genul ăsta.

Citind referatul procurorului, ai impresia că survolezi balamucul din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, doar că aici ar fi un cuib legionar ascuns în cenaclu literar. Și mai frapant, seamănă cu scenariul filmului „Reconstituirea”, de Lucian Pintilie, interzis în anii 80. În el, un procuror comunist (interpretat de marele actor George Constantin) anchetează un banal scandal între doi golani, dar are misiune de la partid să filmeze și un scurt-metraj moralizator. Bătăușii nu mai sunt în dispoziția inițială, ca să fie credibili pe cameră. Dar regizorul de ocazie insistă atât de mult să rejoace scena, încât totul se încheie tragic și unul din ei moare în timpul reconstituirii.

Pe pagini întregi, e relatat cu lux de amănunte schimbul de gesturi între om și poza caricaturală a lui Eminescu din parc. Cu o atenție hilară pentru ca detaliile să se potrivească pe definiția vagă din lege: dacă a ridicat mâna la 45 de grade, dacă a avut degetele apropiate sau rășchirate, dacă a zis ceva în acel punct. Parcă ar fi pagini din Harry Potter, în care, dacă faci și zici ceva la o anumită oră, conform manualului de magie, se întâmplă nu știu ce grozăvie.

România, ajunsă „entitate colectivă”

Anchetatorul pune în rândul acuzațiilor și salutul pe care Eminescu îl folosea, după amintirile contemporanilor: „Trăiască nația!”. (La care, se spune că răspundea: „Sus cu dânsa!”.)

„Această dinamică structurală este potențată de înscrisul „Trăiască Nația” aplicat direct pe palma dispozitivului mecanic. Deși formula reprezintă salutul tradițional atribuit istoric lui Mihai Eminescu într-o epocă premergătoare apariției fascismului, nazismului sau legionarismului, asocierea ei simbolică cu ridicarea rigidă a brațului la 45 de grade creează o paralelă izbitoare cu ritualul specific nazismului, unde mișcarea fizică identică a brațului era însoțită obligatoriu de aclamația „Sieg Heil” (Trăiască Victoria).”

Avocatul e acuzat că folosește pentru Codreanu porecla „Căpitanul”, de largă notorietate, consemnată de toate cărțile de istorie. Și că „îl proslăvește pe Eminescu” pentru motive greșite:

„Într-o simetrie doctrinară perfectă, Rapcea Mihai – care în manifestările sale online nu ezită să i se adreseze sau să îl numească pe Codreanu drept „Căpitanul” – apelează la exact același tip de retorică subversivă. Acesta îl proslăvește pe poetul național pe platformele sale de socializare, invocând în mod explicit modul în care Eminescu a abordat „chestiunea evreiască” în scrierile sale jurnalistice, cu scopul evident de a conferi o legitimitate culturală și istorică propriilor manifestări cu caracter antisemit.

Prin urmare, combinarea deliberată a unghiului de înclinație al brațului la 45 de grade cu o lozincă de proslăvire a unei entități colective (nația) demască o tehnică hibridă și asumată de transpunere a mecanismelor propagandei fasciste sub paravanul unui omagiu cultural.”

Așadar, nu doar proslăvirea lui Eminescu pe internet a ajuns problematică, odată ce a fost osândit ca antisemit. Dar și țara, care plătește salariile tuturor magistraților, polițiștilor și cercetătorilor guvernamentali, a fost redusă în paranteză la o simplă „entitate colectivă”, echivalată cu o vocabulă din salutul nazist.

În partea a doua a documentului, ni se explică felul în care națiunea a devenit problematică și de interes pentru cei care anchetează fapte penale.

„Astfel, în timp ce „naționalismul” constituie o ideologie și o politică derivate în mod firesc din conceptul de națiune – legea neincriminând orice manifestare de naționalism -, caracterul său „extremist” intervine atunci când manifestările capătă un caracter „exaltat, exacerbat, exagerat, radical sau paroxistic”. Curtea a reținut neechivoc că norma penală vizează exclusiv acel „naționalism extremist, fundamentat pe o ideologie totalitară, precum fascismul, nazismul sau național-socialismul […] ori legionarismul”.

Așadar, procese complicate se pun în mișcare pentru a stabili în instanță dacă naționalismul a fost moderat (deci tolerabil) sau exaltat, exagerat, paroxistic, radical (deci pasibil de închisoare). Dar pe viitor, când de monitorizarea internetului se vor ocupa automat algoritmii de inteligență artificială, cum vor mai distinge ei în diversitatea umană de tipuri psihologice? Căci nu toți oamenii se întâmplă să fie flegmatici, mucaliți, indiferenți. Mai sunt și unii exaltați, cu manifestări „exagerate” de patriotism… Cum va fi tranșat naționalismul lor în patul lui Procust al cetățeanului căldicel?

Felul grav în care e judecată prostioara cu salutul, chiar adăugându-i semnificații pe care greu le-ai fi putut ghici, e în contrast cu alt caz, care a făcut vâlvă. În 2005, un tânăr a expus un ponei roz cu o zvastică pe crupă la un vernisaj organizat în străinătate de ICR. A fost scandal în țară. Dar elitele culturale au sărit în apărarea penibilului exponat ca act de artă contemporană. În Observatorul Cultural și altele s-au publicat editoriale, în care intelectuali cunoscuți certau presa că a rămas înapoiată, la „Carul cu boi” al lui Grigorescu. Atunci era vorba de un artist „progresist”, ce a beneficiat de înțelegere. Acum, pentru că e vorba de un „extremist”, i se respinge pretenția că a încercat un act artistic neînțeles sau suprarealist.

Cum însuși președintele Nicușor Dan a constatat că legea Vexler e deficitară prin lipsa unor definiții juridice precise, procurorul ne amintește că aceste carențe ale legilor cenzurii dau un privilegiu celor puși să le judece:

„Prin urmare, „revine organelor judiciare rolul de apreciere, în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, dacă manifestările se încadrează în conținutul obiectiv al conceptului unitar de naționalism extremist”

scotocit și în inteligența artificială

În partea a 3-a a documentului de anchetă sunt unele din cele mai importante și uimitoare informații. Pentru că acolo regăsim inventarul cărților descoperite la percheziție. (Le vom enumera la final, pentru că sunt prea multe.) Dar nu doar cărțile i-au interesat pe investigatori. Ci și telefoanele, laptopurile, arhivele de conversații din WhatsApp, convorbirile telefonice și mai mult de atât. În partea a 4-a găsim un pasaj care te lasă perplex:

„Tot în cadrul verificării laptopului, examinarea aplicației „ChatGPT” prin contul asociat adresei de e-mail (…) a permis extragerea unui istoric de conversații deosebit de relevant pentru cauză. Din cuprinsul acestor dialoguri virtuale a rezultat că suspectul Rapcea Mihai a procedat în mod succesiv la adaptarea și prelucrarea imaginii clasice și consacrate a poetului Mihai Eminescu (..).”

Suntem teleportați într-un univers distopic, în care poliția gândirii îți scotocește prin arhivele de discuții cu Chat GPT, ca să îți găsească lucruri incriminante. Chiar legile anormale de azi pedepsesc răspândirea unor idei în public. Dar organele fac percheziții acasă să găsească anumite cărți și idei ținute doar pentru tine. Ca prin ele să convingă judecătorii că o frază ambiguă sau un gest interpretabil avea conotațiile pe care le presupun ei.

Să ne gândim că inteligența artificială a devenit pentru cei foarte tineri un partener de dialog, luat ca un prieten virtual sau povățuitor. Unii îl folosesc ca substitut pentru un psiholog, îi fac confidențe. Sunt copii care cresc departe de părinți, care întreabă mai curând AI-ul atotștiutor decât un adult din familie sau un profesor. După un timp, te trezești că organele Poliției Gândirii iau la puricat discuțiile purtate în cel mai intim cadru cu un asemenea confident virtual.

Securitatea comunistă era departe de asemenea capacități și metode, pe vremea când punea microfoane în scrumiere, șantaja turnători sau trimitea agenți să urmărească disidenții pe stradă.

Contextul devine cu atât mai îngrijorător, cu cât în prima parte a documentului, același anchetator făcuse și un portret politic al inculpatului Rapcea. Ironic, la descrierea fascismului, ne spusese că era un regim în care rivalii politici erau vânați:

„[…] Potrivit referințelor istorice, fascismul de sorginte italiană a fundamentat un regim totalitar bazat pe naționalism și supremația statului și care s-a manifestat prin militarism, expansionism, dar și printr-o represiune violentă a opoziției și suprimarea partidelor politice rivale cu ajutorul unei poliții secrete. (…)”

Câteva paragrafe mai jos, aflăm că Mihai Rapcea a folosit „teza conspiraționistă globală a Marii Înlocuiri” și a activat în mai multe partide suspecte:

„Identificat ca membru fondator al mișcării Noua Dreaptă, parcursul său ideologic s-a circumscris constant zonei radicale, ocupând de-a lungul timpului poziții cheie precum cea de secretar general al Partidului Național Antitotalitar Renașterea României, funcții de conducere în structura filialei București a partidului S.O.S. România și, ulterior, statutul de candidat la alegerile parlamentare din partea Partidului Patrioții Poporului Român.”

Deci ni s-a explicat că naționalismul devine penal când e radical și acum aflăm că există mai multe partide radicale. De Partidul Antitotalitar n-am mai auzit, dar e hilar că figurează în rândul celor extremiste. SOS România și Partidul Patrioților sunt înregistrate legal, au avut membri în Parlamentul României. Cum i se poate imputa cuiva că a trecut prin ele sau că a candidat fără succes în niște alegeri?

un scandal imobiliar

După ridicarea controlului judiciar, avocatul Mihai Rapcea a făcut dezvăluiri, care explică de ce el și celălalt inculpat din dosar, Mihai Tociu, au devenit o țintă pentru Institutul Wiesel, care e luat de procurori ca denunțător, martor și etalon de stabilire a adevărului.

Cei doi au câștigat un proces prin care au blocat atribuirea Palatului Dacia institutului pentru amenajarea Muzeului Holocaustului. Aflat în Centrul Vechi din București, lângă Banca Națională a României, palatul e una din cele mai frumoase construcții din oraș, dar și o clădire simbol. În ea a funcționat redacția ziarului Timpul, unde Mihai Eminescu a scris articolele pentru care institutul și procurorii l-au etichetat acum ca antisemit și precursor al legionarilor.

Primăria Capitalei evaluase clădirea în 2013 la 14 milioane de euro și o pregătise pentru amenajarea unui mare muzeu de pictură, pentru colecția pe care o are deja, depozitată demult în condiții improprii. (Muzeul de Istorie a Românilor e de asemenea neterminat de vreo trei decenii, incomplet, cu mai multe secții închise.)

În 2016, Consiliul General a votat transferul clădirii pentru alt scop, respectiv amenajarea Muzeului Holocaustului, care are deja un memorial vizitabil nu foarte departe.

Rapcea și Tociu au contestat respectiva decizie în instanță câștigând definitiv procesul în 2019. După aceea, primărița Gabriela Firea (PSD) a introdus de cinci ori la rând propunerea de alocare a palatului pentru Muzeul Holocaustului. De tot atâtea ori, propunerea a fost respinsă la vot de consilierii de atunci.

biblioteca interzisă

Cărțile găsite la percheziție sunt enumerate în partea a 3-a a documentului de anchetă. Întrucât sunt prea multe, nu am să le prezint ca înșiruire, ci încerc să le sistematizez în trei categorii. Pentru că impresia e că există metodă în toată această nebunie. Milioane de oameni nu pot fi anchetați simultan, dar pot fi înspăimântați prin procese ale unor persoane publice suficient de mediatizate. Efectul (calculat sau involuntar) nu e greu de ghicit: oamenii vor deduce că e un risc să deții în casă cărți ale unor scriitori și vor începe să le distrugă din proprie inițiativă.

Ștergerea memoriei colective, necesară unei viitoare și necontenite rescrieri a trecutului, mi-a evocat procesul de spălare pe creier din Experimentul Pitești. (Menționat și el în rechizitoriu, ca reproș pentru o zisă teorie a conspirației în ce privește originile organizatorilor.) Depersonalizarea începea cu o autocritică, numită „demascare”, prin care deținutul își recunoștea toate crimele de gândire ideologice sau teologice, orice uneltire împotriva Partidului.

Urmau lepădări succesive de propria familie, de credința religioasă cea mai intimă, cu forțarea de a născoci tot felul de povești defăimătoare despre părinți și blasfemii despre lucrurile sfinte. Astfel se realiza ruptura mentală de orice ancoră identitară a „omului vechi”, prin familie, credința creștină, identitate națională sau convingeri politice. La Pitești, schimbarea personalității se făcea violent, sub tortură. În restul societății comuniste, s-a făcut lent, prin propagandă, care în capitalism e încă mai credibilă și căutată cu nesaț, sub forma divertismentului vulgar, filmelor și programelor de îndoctrinare televizate.

Dacă încercăm să grupăm cărțile și obiectele notate meticulos acasă la Mihai Rapcea, vedem că intră în câteva categorii precise. Unele sunt surse clasice, editate chiar și sub comunism. Dar majoritatea sunt din cele ce nu s-ar fi putut publica atunci, din patrimoniul memoriei colective redat după 89, încă masiv necunoscut. E vorba așadar de: 

• părți ale operei unor clasici
• memorialistică din închisorile comuniste
• literatură religioasă
• istoriografie
• cărți despre extrema dreaptă.

Bune sau rele, aceste cărți acoperă secole din istoria și spiritualitatea noastră. Ștergerea lor ar șterge însăși dovada rezistenței anticomuniste sau perioada de formare a gândirii naționale, de la pașoptiști încoace. În termeni juridici, se cheamă distrugere de probe ale genocidului comunist. Iată câteva din „corpurile delicte” consemnate.

clasici

„Opera Poetică” și „Opera Poetică 1880–1883”, de Mihai Eminescu
„Naționalismul lui Eminescu”, de D. Murărașu
„Eminescu și India”, de Amita Bhose

carte religioasă și icoane

Referatul notează ridicarea la percheziție a unor obiecte de cult creștin și își justifică astfel selecția:

„Se remarcă, totodată, prezența unor lucrări de spiritualitate ortodoxă asociate unor personalități apreciate în mediile național-creștine, precum „Întoarcerea la Hristos”, de Ioan Ianolide, „Viața părintelui Arsenie Papacioc”, „Cuvântări duhovnicești”, ale Cuviosului Sofronie Athonitul, precum și existența unei icoane reprezentându-l pe Ilie Lăcătușu, însoțită de o bucată de material textil despre care proprietarul a declarat că provine din veșmântul acestuia. Tot în acest context se înscrie și dedicația identificată în volumul „Marii invitați ai Indiei și Părintele Paisie”, care reproduce un aforism atribuit Sfântului Nicolae Velimirovici.”

„Întoarcerea la Hristos”, de Ioan Ianolide (fost deținut politic)
„Cuvântări duhovnicești”, de Cuviosul Sofronie Athonitul
„Viața părintelui Arsenie Papacioc”, de Sorin Aepetri
„Marii invitați ai Indiei și Părintele Paisie”, de Dionysios Farasiotis
„Adevărul despre Talmud și iudaism” de Soma Salzberger
„Simboluri ale științei sacre”, de René Guénon
„Mărturisitorul”, de Fluor Strejnicul
„Iluzii și realități evreiești”, de N. Steinhardt (fost deținut politic) și Em. Neuman
„Problema evreiască”, de Eliezer Frankel
„Magie și superstiție la evrei”, de Joshua Trachtenberg
 „The Masonic Magician”, de Philippa Faulks și Robert L.D. Cooper

memoria comunismului

Aici procurorul notează aparte că e vorba de amintirile din detenție ale unor foști legionari (între care și tatăl artistului Tudor Gheorghe):

„Un alt segment al bibliotecii este reprezentat de literatura memorialistică aparținând unor foști membri sau simpatizanți ai Mișcării Legionare ori unor persoane asociate mediului naționalist anticomunist, între care se regăsesc Ioan Ianolide, Ilie Tudor, Ioan Gavrilă Ogoranu și George Manu. Aceste lucrări prezintă experiențele autorilor din perioada detenției politice și contribuie la construirea unei perspective favorabile asupra Mișcării Legionare și asupra membrilor acesteia.”

„Arhivele Totalitarismului”  și „Fenomenul totalitar”, editate sub egida Academiei Române
„Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, de Ioan Gavrilă Ogoranu (luptător în munți)
„Holocaustul Roșu”, de Florin Mătrescu (deținut politic)
„George Manu. Monografie”, de Gheorghe Jijie,
„Anotimpul umbrelor”, de Radu Gyr (deținut politic)
„Balade”, de Radu Gyr
„Arhitecții români și detenția politică 1944–1964″, de Vlad Mitric-Ciupe
„Dacă vine ora H., pe cine putem conta”, de Aristide Ionescu (deținut politic)
„Sub patru regimuri pe toate continentele”, de Alexandru Budișteanu,
„Și eu am luptat în Est”, de Gheorghe Netejaru

istoriografie

„With Friends Like These” („Ferește-mă, Doamne, de prieteni!”), de Larry L. Watts
„Statutul internațional al Palestinei”, de Al. Adrian Botez
„Adevărul despre regi – Scrieri din literatura română antimonarhică”, de Virgiliu Ene

Uimește că între cele ridicate sau doar consemnate în procesul verbal apar cărți de istoriografie mainstream, unele chiar anti-legionare, precum și cărți despre istoria și spiritualitatea evreiască scrise chiar de evrei. Aparent, elevii în școli sunt datori să tocească manualul de „Istoria evreilor”, dar adulții n-au voie să aibă preocupări legate de subiect. Procurorul motivează astfel:

„Deși aceste lucrări au conținut și origine diferite, reunirea lor alături de literatura legionară și de volumele cu caracter revizionist referitoare la Holocaust evidențiază un interes constant pentru teme privind identitatea evreiască și relațiile dintre comunitatea evreiască și societate.”

despre extrema dreaptă

 „Pentru Legionari”, „Cărticica șefului de cuib”, „Prezent” de Corneliu Zelea Codreanu
„Un an lângă Căpitan”, de Ilie Tudor
„Spitalul”, de Nicolae C. Paulescu
„Holocaustul. Gogorița diabolică”, de Vasile Zărnescu
„Mistica rugăciunii și a revolverului”, de Tatiana Niculescu Bran
„Mișcarea legionară în Romanați”, de Tiberiu Domozină
„Preoți cu crucea în fruntea numelui”, de Ion Coja
„Hitler și societățile secrete”, de Philippe Valode

beletristică, diverse

„Echelon”, de Josh Conviser
„Șeitanii” („Vin americanii”, „Paris by Night” și „Lepădarea de Satan”), de Ion Coja
revista „Lumea”

„Totodată, au fost identificate volume precum „Hitler și societățile secrete”, „The Masonic Magician” și „Echelon”, care indică preocupări pentru teme de natură conspiraționistă, fără ca simpla lor prezență să permită, în mod izolat, formularea unor concluzii privind orientarea ideologică a proprietarului.
În același timp, biblioteca cuprinde și numeroase lucrări fără relevanță din perspectiva promovării unor ideologii extremiste, între care lucrările lui René Guénon, Amita Bhose și Larry L. Watts, publicații ale Academiei Române, precum și alte volume cu caracter istoric, literar sau religios.”

Prigonirea colecționarilor de cărți, într-o vreme în care vasta majoritate nu mai citește, are ceva supra-realist. Încât te și întrebi dacă oamenii ăștia știu că există o chestie care se numește „internet”…. Unde se găsesc milioane de cărți, texte, filme despre te miri ce… Într-o vreme, televiziunile ne anunțau de atentate teroriste publicate de ISIS sau Al Qaeda, pe site-urile lor. Mereu m-am mirat cum aflau ziariștii că se mai publica despre câte o decapitare la ei pe site…

În schimb, pe undeva prin partea a doua a referatului, Rapcea e acuzat și de distribuirea unei secvențe din emisiunea Marius Tucă Show, de la Antena 1, din 2001. Atunci se dezbătea ordonanța lui Adrian Năstase. Senatorul George Pruteanu dădea două citate pozitive despre Antonescu din doi istorici reputați, liberali, americanul Larry Watts și românul Vlad Georgescu, colaborator al Europei libere, post finanțat de CIA în timpul comunismului. Nici aceste păreri pro-americane, nu mai pot fi aduse la cunoștința publicului de azi.

Tot acolo i se reproșează că a citat din discursul unui obscur parlamentar, Miron Chichișan, din 1997, când (deplânge procurorul, legea restrictivă nu exista). Adică trebuie șterse toate discursurile parlamentare și operele istoricilor anterioare legilor cenzurii!? Se distruge și Monitorul Oficial?

Dar părerea politicianului nu e nici măcar extremistă, ci o critică la adresa regelui Mihai. Deci organul de anchetă pretinde păreri negative despre unii și pozitive sau neutre despre alții. De ce ar fi ilegală critica la adresa fostului rege!? Cu siguranță, anchetatorul nu e la curent că regele Mihai a negat în interviuri date în occident contribuția României la Holocaust, ceea ce l-ar face impronunțabil. Iar străzile și parcurile ce-i poartă numele s-ar cere redenumite.

Reproșuri pe larg sunt și despre elogierea unor intelectuali interbelici din temnițele comuniste: Mircea Vulcănescu și Radu Gyr. Recent, curtea a decis să respingă redenumirea străzii Mircea Vulcănescu din București. Și implicit, să considere condamnarea sa una politică, deci să-i șteargă pata de criminal de război. Până și G4media a renunțat la acel titlu. Tardiv, în loc să-l fi apărat mai ferm cât a condus Academia Română, ilustrul istoric Ioan Aurel Pop scrie un editorial amplu în care laudă decizia. Intitulat Dreptatea lui Mircea Vulcănescu.