11. Când Nick Fuentes a trecut Rubiconul

Episoadele anterioare:

Nick Fuentes a trăit în ultimul deceniu aproape ca în casa Big Brother, filmat mai multe ore pe zi, de la 18 ani. Timp în care a vorbit vrute și nevrute, a făcut comedie, afirmații scandaloase, a dat interviuri, s-a certat și a reflectat asupra politicii. Acum, unele din provocările pe care le-a aruncat în eter au devenit subiecte inevitabile în Congres și la televiziuni.

E greu de crezut că a văzut cineva toate acele mii de ore în direct. Din care se pot extrage lejer clipuri cu afirmații șocante, care să-l claseze într-un sertar cu nefrecventabili. Cariere multe s-au încheiat pentru mai puțin de atât. Dar în cazul lui, „glonțul magic” (încă) nu a funcționat.

Poate că generația crescută cu internet, într-o lume supravegheată și în somn, s-a săturat de acest tip de amenințare. Care altă dată funcționa la politicieni, ușor de anihilat cu o frază spusă cândva sau o poză compromițătoare. Acum toată lumea care și-a trăit pubertatea și tinerețea online, în orașe împânzite de camere biometrice, bănuiește că există undeva, în străfundurile unui server, vreo arhivă cu tot ce-a făcut și gândit rușinos.

Poate lumii nu-i mai pasă de acest joc… Nu cumva asta era și ce dovedea chiar alegerea în 2016 a unui Trump, imposibil de amuțit – cu toate păcatele tinereții, vorbele porcoase, escapadele și afacerile lui? Atunci, majoritatea americanilor a decis că e mai puțin important de unde a zis Trump că le-ar apuca pe concurentele la Miss. Secvență audio reluată obsesiv de CNN. Și că îi interesează mai mult să aibă un tribun, care să sfideze pudibonderia politică și să „curețe mlaștina” din Washington.

Cum spunea Spengler, nimic nu poate sta în calea unui lider al cărui timp a venit. Alții, ar putea vedea în această abandonare a decenței și politeței un semn al decadenței. Și n-ar fi departe de adevăr.

Sau, poate, cuvintele abuzate și-au pierdut tăria, s-au tocit aruncate de prea multe ori fără temei. „Rasist, negaționist, homofob, antisemit, misogin”… au răsunat de prea multe ori ca formă de linșaj, ca metodă de blocare a dialogului. Iar americanii din afara nomenclaturii din politică, universități și presă s-au plictisit să le audă și să amuțească sub amenințarea lor. În contra-cultura internetului, ele au fost răsturnate și distilate într-un singur adjectiv-exclamație: „bazat!”.

Așa că, pentru a înțelege personajul și evoluția sa spectaculoasă, va trebui să depășim lista de vorbe deșucheată spuse de Fuentes de-a lungul anilor. Fără a le ignora cu totul, căci sunt parte din personaj. Și să încercăm imposibilul: o sistematizare a unei deveniri, în tot acel deluviu transmis live. Pentru că o evoluție, chiar o maturizare și multe poziționări strategice au existat, în tot balamucul.

logica identitară

Am povestit câte ceva despre succesul de la început, cum a reușit să-și recruteze o armată de „groyperi”. (Vezi episodul 6.) Cu care să deturneze discuția unor cercuri masiv finanțate, ca organizația lui Charlie Kirk sau presa lui Ben Shapiro, unii din mari săi rivali. Ambii au evitat cu încăpățânare o dezbatere directă cu Nick Fuentes, care câștiga „creditul străzii” demascându-i necontenit ca temători de subiectul influenței evreiești în politica americană.

Spre deosebire de alții, care îl ambalau într-un limbaj geopolitic (ca influență israeliană), sau mai recent, într-unul ideologic (ca discuție despre sionism) el a preferat mereu să o descrie tranșant și frust. Erau categoriile brute ale „politicii identității”, la ordinea zilei în America, unde sunt statistici, locuri în facultăți și politici publice pentru grupuri etnice, rasiale și sexuale.

E universul în care crescuse, dus la paroxism de marxismul cultural. Care a vorbit până la epuizare despre reparațiile datorate de albi negrilor pentru sclavie și segregare, despre vinovăția colonialismului, de masacrarea indienilor, de holocaustul evreilor, de marginalizarea femeilor, de ostracizarea homosexualilor. Mai devreme sau mai târziu, era previzibil că această presiune constantă va primi o contra-reacție, în mișcarea unui pendul. Că va întreba cineva și despre interesul majorității în pragul transformării în minoritate, despre bărbatul alb și creștin.

Jocul vinovăției și datoriei eterne nu putea fi jucat la nesfârșit. Se putea, într-o economie prosperă, cu majorități largi, generoase și relaxate, care își permit capriciul de a lăsa de la ele. Mai mergea, cât existase mărinimia și penitența creștină. Se prelungise cât credința fusese înlocuită cu zelul misionar al progresului. Dar nu în generații pragmatice, egocentrice, cu o imaturitate prelungită, supuse unui stres al schimbării și al competiției acerbe pentru resurse tot mai greu de dobândit.

Jocul era înțeles ca un raport de putere, în care grupuri organizate câștigă avantaje pentru membrii lor, în timp ce le predică tuturor individualismul și retragerea. Încă există o majoritate votantă dispusă să ia partea grupurilor mai mici, din varii motive. Poziție afișată ca una de virtute superioară. Ei sunt cei care mențin la putere partidele clasice, de centru stânga și centru dreapta. Cu ei au de luptat disidenții dreptei, mai mult decât cu minoritățile.

E încă mic segmentul din majoritate, care vorbește despre propriile interese ale majoritarilor – ca albi, ca americani sau creștini (la fel cum fac reprezentanții minorităților, în interes propriu). Acest nucleu identitar e respins de presa dominantă ca dizgrațios, extremist, periculos și barbar. Problema stabilimentului e că onestitatea acestei respingeri e pusă la îndoială de masa șovăielnică, a celor care încă nu îndrăznesc să exprime pozițiile segmentului contestatar. Cel puțin nu în public.

Masa mare a „neutrilor” indeciși începe să considere aranjamentul defavorizării majorității, în folosul minorităților, ca păgubos și nedrept. Totuși, ipocrizia e încă tolerată fie din teamă, fie din acceptarea ca valid a argumentului necesității armoniei generale. Războiul tuturor contra tuturor e periculos și costisitor în societăți deja transformate într-un mozaic. Ar fi fost mult mai simplu în cele omogene, de-asta nici nu sunt lăsate să rămână așa ceva. Legitimitatea clasei conducătoare depinde de acest calcul și de prosperitatea relativă pe care o poate genera.

fanul devenit critic și rival

Cea mai puțin interesantă din transformările lui Nick Fuentes e evoluția în raport cu Donald Trump: de la un admirator juvenil, la critic dur și chiar la pretenția unui program alternativ. Schimbarea respectivă e doar consecința unei maturizări și a unei formulări mai bune a ideilor. Parte care e mult mai interesantă.

La prima alegere a lui Trump din 2016 și ani buni după, Fuentes purta șapca roșie MAGA și polemiza cu stângiștii despre necesitatea unui președinte, care să ridice zidul de apărare la granița dinspre Mexic. Păstrarea echilibrului demografic i se părea mai importantă decât discuția stânga-dreapta despre taxe. Depășise perspectiva libertariană a statului minimal.

Era conservator social, dar răspicat un etno-naționalist. A adoptat de timpuriu sloganul prezidențial, ca nume al emisiunii sale zilnice și al propriei mișcări: „America first”. (Sintagmă pe care n-o inventase Trump, dar e asociată lui.) Din ea, și-a făcut propriul brand, uneori pus pe șepci albastre (culoarea democraților).

La 6 ianuarie 2021, a fost în masa imensă de simpatizanți ai lui Trump, adunați la Washington să protesteze față de furtul alegerilor de către Joe Biden. În discursul ținut la portavoce atunci, lăuda felul în care se apără de valul migrator țări ca Polonia și Ungaria. Sublinia că aceasta e marea bătălie culturală, cu adepții granițelor deschise, care vor duce la dispariția popoarelor însele, nu cu stânga tradițională:

„Cred că oamenii vorbesc prea mult de socialism. Pericolul pentru această țară nu e socialismul, e globalismul. Jeff Bezos, George Soros, familia Mercier și Mark Zuckerberg au făcut mai mult rău țării ăsteia decât Bernie Sanders și AOC (Alexandria Ocasio Cortez).

Inamicul nostru e parteneriatul public-privat, care a cumpărat guvernul, a prădat orașele și încearcă să ne înlocuiască populația. Mă uit la țări din Europa, ca Polonia și Ungaria, care au supraviețuit comunismului, dar nicio țară nu va supraviețui globalismului. (..)

Uitați-vă cu atenție ce s-a întâmplat în ultimul an, cu ascensiunea BLM și Antifa. Când ei dărâmă statuile lui Abraham Lincoln, George Washington și Robert E Lee, oare le dărâmă în numele socialismului!? Oare le dărâmă pentru că reprezintă „capitalismul”? Nu! Adevărul e că lupta noastră nu e pentru ideologii economice depășite. E un război cultural pentru Statele Unite.”

E și unul din cele mai controversate momente, care i-au făcut pe adversari să creadă că Nick Fuentes ar putea fi colaborator al FBI, cam cum ar fi un „securist” la noi. Pentru că, deși nu a intrat în Capitoliu, în secvența următoare își îndeamnă loialii să ia cu asalt sediul Parlamentului (care funcționează și ca muzeu, parțial):

„Continuați să avansați spre Capitoliu! Se pare că în clipa asta cucerim clădirea de la polițiști. Mărșăluiți și nu vă lăsați! Dărâmați barierele și nu țineți cont de poliție! Capitoliul ne aparține nouă acum! Acești polițiști ne-au trădat, iar acum îi evacuăm cu forța din casa poporului.”

În ciuda acestor apeluri filmate, Fuentes nu a fost anchetat sau arestat, cum au fost alții care au intrat. Ca prietenul lui de trolling online, Baked Alaska. Sau chiar persoane care au incitat pe internet, fără să fi fost prezente la miting. A avut alte neplăceri temporare, ca blocarea unor fonduri, interdicții pe liniile aeriene și excluderi de pe platforme online.

În 2022, la vizita de pomină la Mar a Lago, împreună cu Kanye West, Nick s-a comportat tot ca un fan copleșit să își întâlnească eroul. A rememorat la fel momentul la interviul cu Tucker din octombrie 2025. Între timp, însă, se conturase tot mai clar ca opoziție internă.

Tonul l-au dat și alți foști lideri ai mișcării Alt Right, ca Richard Spencer, care anunțase că votează cu Kamala Harris la alegerile din 2024. Era ceva între glumă, nevoie de atenție și stratagemă acceleraționistă: Dacă republicanii nu inversează declinul civilizațional, altă presiune asupra maselor nu avem decât să îi punem în fața evidenței dezastrului.

Poziția lui Nick Fuentes în campania din 2024 a fost interesantă. A anunțat că își va oferi doar condiționat votul lui Trump și republicanilor. Nucleul naționalist ar trebui să pună presiune pe candidați, la fel cum fac sponsorii din oligarhie, prin lobby. Votul nu ar veni ca un cec în alb pentru dreapta, doar pentru că stânga e o variantă oribilă și anti-națională. Ci, doar dacă cei care le cer votul fac și pentru radicalii votanți declarații și promisiuni ferme, cum fac pentru cei care îi sponsorizează.

În miezul disputei era poziția lui Trump față de Israel, văzută ca un compromis evident față de sponsori ca Miriam Adelson. Așa că la alegerile din 2024, Fuentes a ales boicotul și sublinierea lucidă a defectelor lui Trump 2. Criticile au devenit constante și tot mai dure în 2025, pe durata primului an din mandatul secund.

În această privință, a fost cu mai mult de un pas înaintea opiniei publice, care l-a părăsit treptat pe Trump după o serie de catastrofe de imagine pentru el ca: mușamalizarea dosarului Epstein, complicitatea la genocidul din Gaza, cu scene de umilință față de Netanyahu, reluarea creșterii inflației, eșecul războiului tarifar, stagnarea de pe piața muncii, eșecul de a obține imediat pacea promisă în Ucraina, introducerea unor excepții pentru imigranții ceruți de corporații și de ferme.

Rubiconul lui Fuentes

Râul din nordul Peninsulei Italice era granița simbolică între nucleul latin al fostei Republici Romane și Galia, cucerită mai demult de la celți, pe care Iulius Cezar o extinsese enorm în faimoasele lui războaie galice. Orașe acum pur italiene, ca Milano, Veneția și Bologna, cădeau la nord de el. Când Cezar a trecut cu trupe râul, mărșăluind dinspre Galia spre Roma, era un gest ireversibil, cu mari semnificații. Se mișca dintr-o provincie atașată imperiului, în care generalii își mai puteau face de cap, în Terra Romanorum, imaginată ca un stat de drept în toată puterea cuvântului, acolo unde domnea direct Senatul. Era ceasul decisiv, când „zarurile au fost aruncate…” spre instalarea lui de facto ca dictator.

Cinci secole mai târziu, imperiul se prăbușea în Apus, cucerit de barbari. În tot acest interval, senatorii și împărații pretinseseră că țara lor era tehnic o republică. Cum am spune noi azi: „o democrație”. În chiar ultimul an de existență al Imperiului Roman în Apus, 476, Senatul a trimis o epistolă disperată către împăratul de la Constantinopol. În ea, îl rugau să îi ia sub ocrotirea lui, consfințind actul de deces al imperiului lor. Mai cereau să îi dea un titlu onorific lui Odoacru, care deja îi cucerise, fiind primul rege barbar al Italiei.

Istoricul Edward Gibbon notează cu ironie acel pasaj savuros în Declinul și căderea Romei:

„În numele lor și al poporului, erau de acord ca tronul imperiului universal să fie transferat de la Roma la Constantinopol. Renunțau oficial la dreptul de a-și alege stăpânul; singurul vestigiu care mai rămăsese al autorității lor, prin care dăduseră legi întregii lumi. Republica – au repetat acest nume fără să roșească – ar fi în siguranță, bizuinidu-se pe virtuțile civile și militare ale lui Odoacru. Ei îi cereau doar, cu umilință, ca împăratul să îi acorde titlul de Patrician și administrarea diocezei Italiei.” (pag. 143)

Statele Unite ale Americii sunt și ele, oficial, o republică și o democrație. Chit că, de facto, sunt un imperiu global, iar senatorii ei cumpărați aproape toți de AIPAC, bănci și corporații. Sunt un imperiu în declin în multe privințe. Dar încă o super-putere militară, financiară, tehnologică și culturală.

„Domnia” lui Biden, cu granițele lăsate de izbeliște, a semănat cu cea a lui Valens. Care a permis vizigoților la sfârșitul secolului 4 să treacă Dunărea, ca refugiați din calea hunilor, destabilizând locurile pe unde au trecut. (Împăratul Valens avea să și moară chiar într-o mare bătălie cu vizigoții.)

Formal, americanii au două partide mai mari, care se rotesc, alegeri și televiziuni. „Noi, poporul…” reprezintă suveranul care decide cine să-l reprezinte. Are încă posibilitatea să vocifereze, apărat de Primul Amendament. Dar ce răzbate la mase e savant controlat și filtrat. Lucruri care sunt tolerate pe internet, sunt de negândit pe televiziuni.

La sfârșit de octombrie 2025, Nick Fuentes a fost intervievat de Tucker Carlson, după un duel la distanță între cei doi. Acela se poate considera trecerea Rubiconului mediatic, din subteranul internetului, pe marea scenă a discuțiilor naționale. Chiar dacă Tucker nu mai emite de pe Fox News, ci pe cont propriu, are creditul unui moderat și o tribună spre zeci de milioane de ascultători.

N-a fost un interviu ieșit din comun, dar a fost o mare surpriză, prin aducerea unui „extremist” nefrecventabil în mainstream. Cam ca atunci când băieții de la BUG Mafia au fost difuzați prima dată de PRO TV. Dătătorii cu părerea din televiziuni s-au declarat scandalizați. Pentru ei, apariția lui Fuentes a fost ca trecerea Alpilor de către Hanibal. Barbarii „fasciști” intraseră în cetate. Hanibal ante portas!

Încă dinainte, dar mai ales după, Fuentes a făcut un tur al podcasturilor de calibru, cu audiențe de multe milioane. Aproape toate au fost discuții cordiale, chiar prietenoase, care au ocolit genul de anchetă, pe care o practică televiziunile ostile. Uneori direct, Nick a fost tratat ca un politician în campanie electorală. Alex Jones și alții l-au întrebat fără ironie ce măsuri ar lua dacă ar fi președinte…

Situația a ridicat deja unele suspiciuni din partea unor rivali care, cu invidie greu mascată, s-au întrebat dacă nu e ceva necurat în spatele unei asemenea campanii de promovare. Dacă nu cumva a făcut compromisuri cu sistemul, dacă nu face jocurile altora, dacă a fost cumpărat, șantajat sau inventat de la bun început ca opozant. E greu de dat un verdict, însă putem comenta felul cum au evoluat pozițiile lui până la acel moment; respectiv, cum s-au ajustat ele după aceea, într-un mod foarte subtil.

criticii imperiului

Mai mulți conservatori din garda veche au propus mai demult o teză fascinantă. Gânditori ca Pat Buchanan au pus în contrast interesele imperiului american, cu cele ale națiunii americane. E ceva mai mult decât vechiul izolaționism, care era curentul dominant în societate, la începutul secolului XX, când pleda pentru neamestecul în războaiele (mondiale) din Europa. Era ceva ce susținuseră și George Washington și mulți părinți fondatori.

Teoria spune că întinderea cu baze militare pe toate continentele, implicarea în jocuri de putere în majoritatea țărilor lumii, vlăguiește de resurse Statele Unite. Unii o susțin de pe poziții libertariene, ca Ron Paul, care pune accentul pe costul exorbitant al complexului militar industrial. Războaiele ar fi un preț financiar și de imagine, care produce o parte imporantă din datoria de 38 de trilioane de dolari, inflație, diluează dolarul periculos de mult.

Pat Buchanan și alții insistă pe efectele adverse la nivel cultural. Politicile globale aduc corupție, un reflux al migrației dinspre periferiile dominate sau destabilizate, dezechilibrează demografia. Ambii remarcă și că globalismul imperial stimulează corupția sub toate aspectele, produce acapararea decidenților de către oligarhie. Stimulează decadența păturilor care profită de o bunăstarea trecătoare imperială, din exploatarea coloniilor.

Există și o versiune extremă a acestei logici. Cei proscriși, cu totul ostracizați din spațiul public, ca Andrew Anglin, au ajuns să vadă în leviatanul numit guvernul american un dușman de distrus. Statul e reprezentat ca o structură sub ocupație, care lucrează împotriva intereselor populației guvernate. Nici vorbă să mai fie democrația, care se pretinde, ci s-a transformat într-un regim, pe care disidenții îl vor prăbușit cu totul. Nu ținut în frâu prin politici fiscale de stat minimal, nu reformat prin măsuri punctuale geopolitice și administrative. Ci dinamitat pe model revoluționar, ars din temelii, ca din cenușa lui să poată renaște națiunea care l-a produs.

Din acest motiv, disidenții au început să descrie puterea americană ca pe un imperiu al răului, care pornește războaie inutile, pentru false pretexte. Unii au început să ia deschis partea unor rivali, ca Rusia, China, Iran. Nu atât din pacifism, cât din considerente tactice, ca aliat împotriva propriului guvern ostil. Alteori, doar din respect pentru adevăr, combătând prin media alternativă narațiuni mincinoase ale presei oficiale. Poziția se regăsește și la rebeli din sistem, apolitici, ca Edward Snowden sau pronunțat de stânga, ca Julian Assange.

Acest gen de disidență radicală are o tradiție mai lungă în America. Au existat mai multe generații de americani, care au simpatizat rivalii Statelor Unite, țările comuniste, URSS, Cuba, țările nealiniate, islamice și mai nou vorbesc cu speranță despre BRICS. Evident, ei au fost denunțați de media oficială și uneori chiar de stat ca trădători. E o linie foarte subțire între paradoxul de a fi naționalist aliat cu adversarii țării, pentru a salva națiunea, și trădarea propriu-zisă. Cei acuzați au putut arăta mereu că adevărații trădători sunt la butoanele partidelor și serviciilor secrete, care duc la ruină pe termen lung națiunea.

Genul lor de disidență radicală a fost mereu perceput de CIA și FBI ca un pericol major la securitatea națională. Tocmai împotriva celor suspectați că ar avea simpatii pentru țări rivale sau chiar susținere de acolo, au fost create vastele metode de supraveghere a populației. Metode, care au evoluat în prezent în infrastructuri de monitorizare și analiză de tip Palantir.

imperiul contraatacă

În perioada lui de underground pe internet, Nick Fuentes a ilustrat acest gen de radicalism. Ceea ce i-a întărit imaginea de opozant fără jumătăți de măsură. Unele au fost pe jumătate glumă, dar au rămas în arhive ca ghiulele de picior pentru orice viitoare carieră politică mainstream. Pe la începutul războiului din Ucraina, când sentimentul bulei alternative era contra susținerii ei de către politicienii de la Washington, Fuentes și-a îndemnat fanii la o conferință râzând: Ne fac putiniști, haideți să scandăm: Pu-tin, Pu-tin! (Ceea ce sala a și făcut, spre hazul general.)

Era genul de frondă, pe care a făcut-o sugerând că are o simpatie pentru toți dictatorii cunoscuți, opuși vreodată Americii. Tot într-o postare ironică și inflamatorie pe X, a scris: „suntem echipa Hitler”. Iar la interviul cu Tucker Carlson și-a mărturisit pe un ton serios admirația pentru Stalin. (Tehnic, Stalin a fost și aliat al Americii, înainte de a deveni rival în războiul rece.) Sunt teribilisme imposibil de scuzat, care pun în pericol de compromitere mesajele raționale, pe care le livrează în restul timpului.

Dar sunt și părți dintr-un revizionism istoric, care are popularitatea lui în spațiul vest-european, respectiv în cel post-sovietic. Acolo există unele tentative de re-evaluare a lui Stalin, ca un lider naționalist asumat de ruși în ciuda originii gruzine, în contrast cu internaționalistul Troțki. Teribilul dictator comunist ar fi pus în tradiția lui Ivan cel Groaznic, a unei cruzimi cu țeluri patriotice. O teorie greu de apărat cu dovezi, pe care probabil Fuentes a înghițit-o pe nemestecate de pe internet.

Cu altă ocazie, presat la un interviu, Nick Fuentes a spus că, într-un război între China și Statele Unite, ar lua partea Chinei. Ei bine, acest gen de ieșiri inflamatorii s-au nuanțat mult, dacă n-au fost întoarse la 180 de grade în preajma „trecerii Rubiconului” înspre marile audiențe mainstream. Ilustrativ e monologul ținut despre riscul unui război cu Venezuela, cu o lună în urmă, în noiembrie 2025.

Emisiunea are o oră și e construită retoric pe structura „da.. dar….”. Se spune că orice zici înainte de „dar” nu contează. În prima jumătate, Fuentes aduce toate argumentele de ce Trump greșește să instige un război nou, pentru a-l răsturna pe Nicholas Maduro. Spune că pretextele invocate sunt lipsite de credibilitate. Că nu sunt dovezi că Venezuela ar fi vinovată de flagelul drogurilor în America, ar fi oricum în urma altor țări producătoare. Spune răspicat că nu e un război moral, ci o tentativă de răsturnare a unui lider popular și de acaparare a resurselor de petrol. Că Trump încearcă alunecarea încă unei țări sud-americane în sfera BRICS. Pretextul bărcilor cu droguri e asemănat armelor de distrugere în masă ale lui Saddam. O invenție justificatoare, nimic mai mult.

Dar a doua jumătate de oră de discurs e o apologie a imperialismului american. Războiul n-ar fi moral, dar ar fi util intereselor pe termen lung ale Americii în rivalitatea cu alte puteri, în special China. E prezentat fără ocol ca un război de pradă a unor resurse, pe care să nu pună mâna alții.

Și tocmai asta ar fi parte din ethosul american, ba chiar al Occidentului în ansamblu. E o teză inspirată masiv de Oswald Spengler, în descrierea pe care o face Apusulu, ca o civilizație faustică, pusă în mișcare de o sete neostoită pentru infinit. E imboldul, care a pornit cruciade, imperii coloniale, care a făcut din America noul nucleu al Occidentului, după ce a devorat fără să se scuze pământurile pe care rătăceau indieni vânători, pașnici sau ocupați cu mici bătălii între triburi.

„Asta e ceea ce suntem ca albi. Asta am fost mereu. Ce parte din „exploratori, pionieri și cuceritori” nu înțelegi!? Asta suntem: oceanele, continentele, luna, stelele, nimic nu e prea departe pentru noi. Asta suntem. Trebuie să depășim izolaționismul parohial. Roma! Asta suntem! Și dacă nu-ți place asta, bine: Anglia – asta suntem. Franța, Portugalia, Spania, Germania, olandezii… Asta suntem, ne extindem mereu. Asta facem.

Lasă să fie China „Imperiul de Mijloc”. Noi am trecut oceanele, noi am făcut hărțile cerului. Imaginează-ți că un leșinat de spaniol ar fi zis (lui Columb, n.t.): „Bine, du-te și mori pentru indieni… du-te să pieri departe în Caraibe…” I-au cucerit și le-au luat ce-au avut. Au devenit un imperiu și au dominat un secol. Apoi olandezii, la fel. Acesta e destinul nostru.”

Prada obținută astfel de hegemon e ce susține, în parte, prosperitatea americanului de rând, recunoaște Fuentes. Care astfel renunță la pretenția universalismului catolic și la fațada creștină, în favoarea unui realism geopolitic axat direct pe dreptul forței. Supremația globală ar fi o împlinire a destinului american, o marcă a excepționalismului.

Dar putem remarca și că acest deziderat se pliază perfect pe dorințele statului paralel, cuplat la mașinăria militară și tehnologică, a unor personaje ca Elon Musk, Peter Thiel și a altora mult prea importanți ca să le știm noi numele. În acest caz, imperialismul american și-ar găsi doar alte justificări simbolice.

Cândva, a fost misionarismul de a răspândi democrația, de a opri răspândirea comunismului, de a ajuta țările foste comuniste să treacă la capitalism. Apoi a venit etapa „neocon”, din timpul războiului contra terorismului, când justificarea e că America apără civilizația creștină de islam. Acum ar face o trecere paradoxală spre apărarea de globalismul stângii, chiar și cu unele critici la adresa dominației evreiești, presărate cu titlul de condimente pentru stârnirea americanului patriot de la talpa țării.

În pledoaria lui Fuentes, războaiele nu sunt pentru a aduce democrație în Venezuela, cum nu au adus nici în Irak, Afganistan, Siria, Libia. Dar se poate spune că pune „America pe primul loc”, chiar dacă sacrifică soldați americani pe acele fronturi. (Pierderile populațiilor cucerite nu sunt luate în calcul în acest realism imoral.) Propovăduirea liberalismului foștilor comuniști era tot o cucerire fără război. Se cedau tehnologii, cunoștințe din universități, fonduri investite, cu un țel pe termen lung. (Putem adăuga, de genul celui obținut indiscutabil prin cucerirea României și a altora.)

Dar acel țel a eșuat în cazul Chinei (parțial și al Rusiei) care a devenit un rival redutabil pentru America prin asimilarea metodelor capitaliste și a tehnologiei inventate de albi. De aceea, o confruntare directă sau prin intermediar e inevitabilă. Chiar și implicarea în zona Israelului, pentru dominarea țărilor din Golf, i se prezintă „noului Fuentes” ca o investiție nu întru totul irațională. În ce privește Venezuela, e inclusă în forma extinsă a Doctrinei Monroe, care vorbea de interesul vital al Americii de a-și securiza loialitatea țărilor din imediata sferă de influență. Ea ar fi mai aproape decât interesele distante din Ucraina.

„America e o țară indispensabilă în lume. Avem interese globale. Că ne place sau nu, suntem un imperiu. E în interesul nostru să tăiem podurile? Să ne retragem și să lăsăm China să cucerească lumea? Eu cred că e bine să avem un imperiu. America de Sud și Centrală sunt ale noastre. Resursele lor sunt ale noastre. (..) Ar fi bine dacă am putea să le luăm petrolul și gazele naturale. Avem nevoie de energie. Ni se termină creșterea din fracturare hidraulică.”

Fuentes o spune fără perdea că America vrea o sferă de influență, la fel cum vor și Rusia, China și Iran, care își asigură o prezență, într-un fel sau altul, în țări din regiunile lor. Abia aici i se aplică acele comparații critice pe care presa de stânga le face oricum pentru oricine ar fi mai la dreapta decât Lenin. Disprețul pentru aliații mai mici și tratarea lor ca furnizori de resurse ce trebuie extrase pentru a susține dezvoltarea Germaniei a fost unul din păcatele mari ale lui Hitler; chiar dincolo de cele cunoscute, care privesc cruzimea față de minorități și adversari politici, sau sacrificarea unei generații de germani în războaie gigantice, pe toate fronturile.

„E bine pentru America să aibă un imperiu. Noi, americanii, profităm de pe urma lui. Cred că e în interesul nostru să avem cât mai multă putere, să ne asigurăm securitatea și prosperitatea. (..) Vrem să reconstruim America. Asta înseamnă MAGA. Ce înseamnă „măreție” pentru tine? Să ne strângem în noi înșine, cum vor libertarienii? Să nu zicem nimănui ce să facă? Să stăm la ONU și să ne țină predici comuniști pro-lumea a treia, rușii, chinezii și Netanyahu? Să cerem voie la cuvânt?

Nu asta înseamnă măreție. Măreție înseamnă că dominăm lumea ca o super-putere. Când oamenii zic MAGA, nu se referă la anii 20, ci la anii 50. Când imperiul global ne-a fost predat de la Marea Britanie la Statele Unite. Asta vreau pentru America”.

În interesul acelui imperiu, vorbește de „naționalizarea” Americii, printr-un monopol al puterii pentru cei loiali țării. Și de o „naționalizare” a industriei, nu în sensul comunist, de confiscare, ci de renunțare la externalizările din Asia, Mexic și alte locuri. E vorba de readucerea unor industrii cheie în interes militar și tehnologic (semiconductori și AI).

„Nu vrem să zicem ca Ron Paul: suntem doar o republică. Și să lăsăm restul lumii în pace: „cine suntem noi să le zicem ce să facă? e aurul lor…”. Cum adică e aurul lor? E, dacă-l pot apăra! Sunt 28 de milioane. Nu și-l pot apăra. E cum ar zice un grăsan de socialist: hai să împărțim tot aurul săracilor… (..)

Există acest naționalism pentru toate națiile. Cei care zic: cei din Congo au dreptul să își exploateze cobaltul din minele lor. Despre ce vorbim!? Sunt niște desculți, abia dacă au haine pe ei. Și au dreptul la tot aurul de sub ei? Nu sunt de acord deloc.”

Definiția „măreției americane” e pusă în termeni militariști:

„Nu e vorba că America nu e grozavă. Avem submarine, rachete, portavioane… toate sunt nemaipomenite. Problema e că imperiul nostru e o gazdă pentru această influență străină. E folosită. E capturată de grupuri de interes globale, de mercenari ai banului și spionajului, de evreimea mondială, de grupuri străine de lobby.”

specialitatea casei

În nicio altă temă Nick Fuentes nu s-a exprimat mai mult și mai pasionant în ultimul deceniu, ca în delicatul subiect al influenței evreiești asupra politicii și culturii de masă din America. Interdicția sau teama gazetarilor, comentatorilor și politicienilor de a călca acest teritoriu „conspiraționist” a creat o piață subterană pe internet, comparabilă cu literatura „samizdat”, copiată clandestin pe vremea comunismului.

Subiectul a crescut lent în ultimele decenii, pentru a răbufni, atât la stânga cât și la dreapta, în ultimii doi ani de masacre petrecute în Gaza. Discuția despre „ostaticii” din clasa politică și media, care nu îndrăznesc să deschidă gura pentru a condamna genocidul, a devenit inevitabilă. E atât de penibilă, în raport cu toată dăscăleala despre „drepturile omului”, drepturile copilului, ale femeii, despre necesitatea de a condamna violența și abuzurile contra populațiilor vulnerabile, încât a arătat falimentul moral al noii stângi globale, ca și al politicienilor centriști.

Complicitatea „lumii civilizate”, în special a Americii și Europei, care își arogau platforma unei superiorități morale, a început „să sune obscen”. (Cum se plângea Sarah Hurwitz, autoarea discursurilor lui Obama.) Puterea unei țări mici asupra unor imperii continentale e inexplicabilă fără legătura cu puterea de influență a lobby-ului, a clasei oligarhice asupra presei, universitățile, ONG-urilor și mediului corporatist. Legăturile logice nu mai pot fi suprimate doar apăsând butonul de panică inscripționat „teorii ale conspirației” sau strigând cunoscutele etichete puse „extremiștilor”.

Discuția e una rațională, nu bazată pe ură. Absurdă și neconvingătoare pentru public s-a dovedit doar teoria că palestinienii s-au apucat fără niciun motiv să îi urască pe verișorii lor semiți, care altfel se purtau destul de bine cu ei, în fosta lor țară. Genocidul și epurarea etnică, înfometarea sistematică, orchestrată ca un calcul rece al caloriilor, se transmiteau „pe sub mână” în internet și spuneau altă poveste decât presa „serioasă”.

Nici tinerii de stânga nu se mai simțeau reprezentați de media și politicienii ipocriți și cumpărați, care e clar că nu credeau în idealurile umaniste vânturate. Nici tinerii de dreapta nu se puteau simți reprezentați de cele două, când vedeau că falșii patrioți de centru-dreapta nu îi împiedică să aibă aceeași soartă cu a palestinienilor. Adică de a fi dislocați, colonizați și înlocuiți, uneori chiar de valuri de refugiați produse de războaiele din Orientul Mijlociu, sau de sărăcia de la „periferia” dezvoltării planetei. Credibilitatea clasei politico-mediatice se prăbușește, în același monolit rigid și opac al „elitelor”, devenit evident în pandemie.

Cum am mai spus, Nick Fuentes nu a inventat ideile pe care pedalează. E un fenomen oratoric, prin talentul cu care reușește să sintetizeze idei într-un format relaxat, la limita divertismentului, ca o parodie a politicii momentului. Vine dintr-o lungă tradiție a dreptei, cu filoane din conservatorism, tradiționalismul religios, catolic, în cazul lui, și diferite forme de extremism.

Implicarea a numeroși evrei în teoretizarea, finanțarea și punerea în operă a mișcării comuniste a fost o temă prezentă nu doar la extrema dreaptă interbelică. Dar și la politicieni de centru-dreapta, între care Churchill e doar cel mai sonor, la gânditori conservatori și istorici. Tema a ocupat mai puțin dreapta americană post-belică, pentru care era mai avantajos să condamne ambele extreme, rămânând cu un teren complet degajat de competitori pe zona de centru-dreapta. Și care nu avea nevoie de acest detaliu pentru a se prezenta ca patriotică în confruntarea cu URSS și spectrul mai larg al socialismului. După căderea comunismului, au apărut în Europa și legi de pedepsire a negaționismului, cuplate cu altele de combatere a antisemtismului, a cărui sferă a fost extinsă încât să acopere și discuțiile despre comuniștii de origine evreiască.

Dincolo de cortina de fier, unde societatea nu se confrunta cu comunismul, ci cu versiunea lui mai liberală, au apărut și criticii marxismului cultural. În America, ele au fost formulate și de Lyndon LaRouche, fost candidat prezidențial, inițial de stânga. Reprezentarea evreiască în Școala de la Frankfurt, nucleul creator al neo-marxismului, a fost extinsă de E Michael Jones într-o teorie mai amplă, legată de spiritul revoluționar, care ar fi luat locul mesianismului religios. Cel mai probabil, Fuentes a fost masiv influențat de acesta și de variantele simplificate de bloggerul Andrew Anglin, care l-a susținut până recent. După „trecerea Rubiconului” în mainstream, Anglin îl acuză că și-a trădat mentorii, că s-a folosit de ideile lui pentru a câștiga popularitate și bani, cu susținere de la FBI și tehno-oligarhi.

o revoluție culturală

Fuentes are merite majore în popularizarea și impunerea unei teorii despre jocurile de putere oculte, care elimină zgomotul de fond al variantelor derutante despre „illuminati”, masoni, stângiști și globaliști neprecizați. Astfel încât, fără să fi creat teoria sau fără să fi determinat singur schimbarea opiniei publice, a reușit să devină asociat mental cu tema, când subiectul s-a ivit pe agenda publică.

Inițial, subiectul influenței evreiești în elita americană, a fost pus în termenii raporturilor de putere, tipici agendei woke. Fuentes denunța prezența unui număr însemnat de miliardari și lideri de opinie evrei, în linia lui George Soros, care susțin multiculturalismul, migrația, politicile LGBT. Critica era deseori factuală, susținută de dovezi privind sponsorizări către partide și ONG-uri, prezență în poziții cheie în presă și corporații IT.

Uneori, se poate spune că sărea calul, cum a făcut cu gluma de un gust îndoielnic despre Cookie Monster, care i s-a reproșat des. Sau ca atunci când promitea să inverseze tot programul feminist pentru „o conducere în stil taliban în America”. Dar umorul șocant nu a rămas singura lui manifestare.

Mai ales în ultimii ani, Nick Fuentes a evoluat înspre o înțelegere geopolitică mult mai complexă. Maturizarea poate fi văzută în expunerea situației din Orientul Mijlociu în episoadele despre Israelul Mare. Sunt analize de finețe a raporturilor de putere în regiune, făcute în focul dezbaterii despre implicarea Statelor Unite în războiul din Iran și după lovitura din Qatar.

Inclusiv tragedia din 7 octombrie și răspunsul de după sunt puse în perspectiva mai largă a câștigării hegemoniei regionale de către Israel, prin fronturile deschise ulterior în Liban, Siria și Yemen. Acelea completează metodele soft ale negocierii „acordurilor abrahamice” cu monarhiile din Golf și metoda hard a războaielor deja purtate de America în era neocon, în Irak, Libia și Siria.

Teoria expusă susține că Israelul are posibilitatea de a se transforma într-o putere regională importantă după înlăturarea rivalului iranian. Astfel, cu un control asupra uriașelor resurse de petrol și gaze din regiune, cuplat cu puterea militară și a noilor tehnologii, Israelul ar urma să fie o parte din coridoarele de dezvoltare în parteneriat cu China. Ar fi într-o poziție cheie, pe rute comerciale și de flux energetic, între Orient și Occident, o poartă către zonele în avânt demografic din Asia și Africa. Ar deveni furnizor de energie pentru Europa, în locul Rusiei. Cucerind această poziție, nu ar mai avea nevoie de protecția Statelor Unite, ci s-ar oferi ca partener noului lider mondial, sărind în barca BRICS.

E foarte greu de spus dacă asemenea teorii pot emana din statul profund american sau dacă au suporteri acolo. La prima vedere, opoziția față de războiul din Iran e una deopotrivă umanitară, cât și populară între americani sau pe glob. Nu-l putem acuza de un compromis în acest sens pe Fuentes. După cum nu e exclus ca în sânul statului paralel american să existe opozanți ai războaielor dorite de complexul militar-industrial; fie din patriotism, fie din motive de conștiință.

Că Fuentes nu a renunțat la pozițiile maximaliste, nici după intrarea în presa mare, o dovedește replica dată lui Dave Smith. Episodul e intitulat „E timpul să demitologizăm Holocaustul”. Atenție: folosirea acelui cuvânt nu sugerează că Holocaustul nu a existat, în sensul cel mai superficial al cuvântului „mit”. Ci se referă la mitizarea ulterioară a unui fapt istoric, prin atribuirea în timp a unor semnificații politice. Fuentes susține că evenimentul va avea tot timpul un impact emoțional mai mare pentru evrei, decât pentru americanii de altă sorginte. Dar că a fost folosit ca simbol, ce aduce un avantaj unui grup din prezent, în competiția cu altul.

În expozeul lui, ordinea postbelică, a „societății deschise”, teoretizată de mentorul lui Soros, Karl Popper, a fost creată ca o contra-pondere la mitizarea narațiunii despre al doilea război mondial. Hitler a luat locul diavolului din mitologia creștină, fiind separat de orice alt dictator și cuceritor, de la Genghis Han, la Napoleon, Stalin și Mao. Orice tentativă de a discuta despre albi sau evrei a fost suprimată, fiind abuziv identificată cu neo-nazismul.

Acest gen de discuție e prohibită în Europa, prin legile impuse în ultimele decenii. Care, prin ele însele, sunt o atestare a unei puteri totalitare. Dar iată că în democrația americană exprimarea încă e cu putință și tema a răzbătut pe agenda publică la maximă audiență. Dezbaterea trece dincolo de zona „conspiraționistă” și a unei teme din campania electorală. Ea presupune o adevărată revoluție culturală, cu schimbarea unor repere axiologice adânc sedimentate în mentalul colectiv.

Cum episodul e deja suficient de lung, va trebui să lăsăm pentru data viitoare, alte fațete ale personajului. Unele au ieșit la iveală tocmai din bătăliile interne cu alți lideri de opinie, ca Tucker Carlson și Candace Owens. Dezvăluirile făcute de aceasta din urmă după asasinarea lui Charlie Kirk, au reaprins acuzele reciproce între Fuentes și cei doi, că fac jocurile sistemului.

(va urma)

Ep. 12: Tucker Carlson, prea mare pentru a putea fi amuțit