Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
(cuprinsul serialului)
Partea răsăriteană a Imperiului Roman (căruia doar posteritatea i-a dat numele de Bizantin) a durat mai mult de un mileniu după Constantin cel Mare. Dar în Apus, invaziile barbare duc la dezintegrarea civilizației clasice, aflată într-o tranziție la una de tip magic, în care creștinismul se impune. Roma cade în irelevanță, orașele devin ținte pentru prădători și sunt abandonate în favoarea unei vieți țărănești, simple.
Potrivit teoriei lui Oswald Spengler, în zorii unei culturi apar două ordine fundamentale, care se vor regăsi în alte travestiuri pe toată durata ei de existență. Cei cu spada, care au conștiința unei descendențe, vor forma nobilimea. Iar cei cu spiritul, vor alcătui clerul, din care mult mai târziu se vor desprinde filosofii și savanții. Fără acestea două, o populație nu depășește stadiul primitiv.
Încep să apară cele două clădiri simbol ale ordinelor fundamentale: castelul cavalerilor și catedrala. Secolele premergătoare nașterii culturii occidentale, amintite în episodul anterior, se exprimă arhitectural în stilul romanic. Măiestria unor meșteșuguri se pierduse demult, încă din secolele de declin ale Romei. Tehnicile necesare se uitaseră, așa că tentativele păreau greoaie și stângace. Dar nu lipsite de frumusețe.
Apariția unei culturi distincte se remarcă după primul secol al mileniului 2, în explozia stilului gotic. Ambele sunt denumiri ulterioare, date cu intenție ironică, de cărturari, care idealizau antichitatea clasică. În ochii lor, edificiile vizigoților, lombarzilor, burgunzilor păleau în comparație cu clasicismul, simple imitații, deci le-au numit „romanice”. Deși făuritorii lor se exprimau natural, nu imitau.
Renascentiștii au pus eticheta de goți (care vrea să însemne „sălbatici”) francilor și saxonilor, care își percepeau propriul stil ca „modern”. Ba chiar „latin”. E o perioadă exuberantă, creativă, în care legendele creștine se împletesc cu cele păgâne folclorizate. Personajele fantastice ale noii mitologii decorează manuscrisele și zidurile.
Pentru o mai bună înțelegere a etichetei de „cultură faustică”, pusă de Spengler lumii occidentale, am reprodus separat câteva pasaje relevante din Faust al lui Goethe. (În special cele subliniate se leagă de conotația dată de teoretician.) În restul episoadelor, faustic și occidental se vor folosi interschimbabil.
Spengler păstrează o privire de ansamblu, în care au mai puțină importanță diferențele dintre mode, de la un secol la altul. Pentru el, există un singur stil, propriu acelei culturi.
„Goticul și barocul sunt tinerețea și maturitatea aceluiași ansamblu formal, stilul în curs de maturizare și stilul matur al Occidentului.” (287, vol. I, Declinul Occidentului)
Totuși, acest stil avântat al originilor vorbește cel mai mult despre ambiția constructorilor.
„Pentru ochii unui om faustic, totul în lumea lui se mișcă spre un țel. El însuși nu trăiește decât cu această condiție. Pentru el a trăi înseamnă a lupta, a învinge, a se impune.” (469, vol. I, Declinul Occidentului)
Este și o afirmare a sinelui fără precedent.
„Acest „Eu” se înalță în arhitectura gotică; vârfurile turnurilor și contraforții sunt un „mine” și deci întreaga etică faustică este o „ascensiune”: perfecționare a eului, justificare a eului prin credință și faptă, respect pentru eul aproapelui tău din pricina propriului eu și a fericirii lui, de la Toma d’Aquino până la Kant; și, în sfârșit, ascensiunea supremă: nemurirea eului.” (424, vol. I)
În perioadele romanică și gotică, existau încă popoarele precursoare națiunilor apusene contemporane. Renanii și francii se exprimau asemenei muntenilor, moldovenilor, ardelenilor, am zice. În chiar acest avânt, „o minoritate intuiește o misiune istorică măreață în apartenența la o națiune.
„De la ei pornesc cruciadele, în care există realmente cavaleri germani și cavaleri francezi. Un caracter al popoarelor faustice este conștiința direcției lor în istorie. Această direcție este legată de succesiunea dinastică. Idealul de rasă este absolut de natură genealogică. Sub acest aspect, teoriile darwiniste ale eredității și descendenței sunt aproape o caricatură a heraldicii gotice.” (212, vol. II)
Această scrupuloasă notație a arborelui genealogic (real sau imaginar) în rândul nobilimii are ca expresie supremă linia regală. Spengler merge până la a afirma că „toate națiunile occidentale sunt de origine dinastică.” Într-adevăr, cel puțin în cazul unora, e greu de ignorat rolul pe care burbonii, habsburgii sau hohenzolernii l-au jucat măcar pentru câteva secole decisive. Vom trata în alt episod aceste considerații legate de aristocrație și monarhie.
Ce merită notat deocamdată, e că ideea de arbore genealogic e extinsă ulterior și la nivelul unor națiuni. Italienii și germanii se vor descoperi ca urmași ai romanilor și triburilor germanice. Iar în preajma revoluției de la 1789, limba maternă se adaugă principiului dinastic. Nu pentru că acest atribut nu ar fi existat anterior. Ce ne îndeamnă Spengler să observăm e cât de diferit era acest sentiment al genealogiei, față de credința antică în originea atemporală a eroilor și zeilor. E un sentiment special, care a făcut ca ideea națională să capete exprimarea din secolul XIX tocmai în sânul lumii faustice.
Din preajma anului 800, în Apus se dezvoltă teologia scolastică, o formă scrupuloasă de a vorbi despre Dumnezeu, tot mai sistematică și abstractă. Pe urmele fericitului Augustin din antichitate, se vor remarca Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino, Abelard, William din Ockham. Pentru occidentalul cruciadelor, mersul la mănăstire era suprema renunțare la viața activă. Dar chiar și în monahism, vom regăsi același spirit combativ, al formei corecte, care îi va face să se grupeze în ordine – dominicani, franciscani, benedictini. Iar în cele din urmă să abandoneze stilul ascetic al monahismului răsăritean, instituit de sf Antonie cel Mare, pentru implicarea caritabilă în societate sau pentru adâncirea în cunoaștere.
Tot un fel de ordin, sau de corporație, erau și universitățile, care încep să apară în umbra mănăstirilor. Bologna (1.088). Paris (Sorbona, 1.150), Oxford (1.167). Spengler remarcă diferența față de mentalul apolinic, care făcea să apară simultan stilurile doric și ionic. Câtă vreme, în cultura faustică Renașterea înlătură goticul, clasicismul dă la o parte barocul. Și bătălii nesfârșite se regăsesc în istorii literare, în numele unui curent sau altul.
„Tot ce este faustic are pretenții de dominație exclusivă. Pentru sentimentul cosmic apollinic – armonia între numeroase obiecte individuale – toleranța este un lucru evident.” (470, vol. I)
Clericii catolici treceau de la mistic, la un travaliu pasionat, în care căutau să deslușească legile lui Dumnezeu din natură.
„Invențiile și descoperirile faustice reprezintă ceva unic. Fausticul are o putere elementară de voință, o forță luminoasă a viziunii, o gândire practică și energică precum oțelul, care trebuie să pară înfricoșătoare și ininteligibile pentru oricine le privește din perspectiva unei culturi străine; noi avem însă toate acestea în sânge. Întreaga noastră cultură are un suflet al descoperirilor. A descoperi ceea ce nu se vede, a aduce acest lucru în universul luminos al ochiului interior pentru a-l lua în posesie a constituit din prima zi pasiunea cea mai tenace.” (603, vol. II)
Abia în finalul volumului 2, acolo unde tratează tema tehnicii, care tinde să acapareze modernitatea, Oswald Spengler explică mai limpede alegerea denumirii de cultură faustică.
„Acum ori niciodată se revelează originea religioasă a întregii gândiri tehnice. Acești fervenți inventatori care, în chiliile mănăstirilor disputau tainele dumnezeiești prin rugăciune și post, simțeau în această luptă un serviciu divin. Chiar aici s-a născut personajul Faust, simbol măreț al unei culturi de inventatori. (..) pentru toți există pericolul specific faustic, acela de a vedea că diavolul pune mâna la treabă, pentru a-i antrena în spirit spre piscul unde le-a promis că vor avea toată puterea asupra pământului. (603, vol. II)
Iată ce înseamnă gândul acelor ciudați dominicani, ca Petrus Peregrinus, care crede că perpetuum mobile ar însemna să smulgi lui Dumnezeu atotputernicia. Ei au fost neîncetat victimele acelei ambiții: au smuls tainele divinității pentru a fi ei înșiși dumnezei. Au iscodit legile tactului cosmic pentru a le viola, creând astfel ideea de mașină, ideea unui cosmos mai mic, care se supune numai voinței umane. (..) Mașina este diabolică: sentimentul acesta n-a încetat niciodată să se însoțească cu credința autentică.” (604 vol. II)
Personajul Faust era doctor și alchimist, două profesii care împrumutaseră masiv din cunoașterea „arabă”. Dar de astă dată era mai mult decât ispita stăpânirii unor vrăji, a învățării unor combinații și incantații. Europenii își puneau în alt mod problema înțelegerii mecanismelor de funcționare, făcând alchimia să devină chimie și astrologia, astronomie și fizică.
„Acest sentiment vital, al cărui elan către depărtare și înălțimi se înrudește profund cu sentimentul gotic, este exact cel exprimat în monologurile lui Faust de Goethe, la începuturile mașinii cu aburi. Sufletul îmbătat vrea să survoleze spațiul și timpul. O nespusă nostalgie îl împinge spre depărtări infinite. Prin ea ar vrea să se elibereze de condiția pământească, să se piardă în infinit, să abandoneze legăturile corporale și să se miște în spațiul cosmic printre stele.” (605, vol. II)
Inutil să precizăm că, la data când scria aceste rânduri, Spengler n-avea cum să știe de fascinația cu care americanii se vor îndrepta spre Lună și Marte. Dar putuse constata cum invenții ca busola, praful de pușcă, tiparul – deși cunoscute de chinezi – fuseseră folosite în alt mod, pentru expansiune, de europeni.
„Sentimentul vieții, extrem de activ în cultura faustică, este mai aproape de cel chinez și egiptean, iar sentimentul prin excelență pasiv al antichității este mai aproape de cel indic.” (434, vol. I)
Ambiția faustică nu se oprește la cunoașterea unor taine, ci trece la acțiune, vrea schimbarea lumii, vrea să triumfe. Atitudine total diferită de mulțumirea de sine a anticilor. Acest sentiment se regăsește atât în concepția catolică, protestantă, cât și la gânditorii laici.
„Stoicii și epicureicii propovăduiau renunțarea la luptă văzută ca ideal. În sens opus, învingerea obstacolelor este instinctul tipic pentru sufletul occidental. Aici se cere activitate, decizie, afirmarea sinelui; lupta contra prim planurilor comode ale vieții, contra impresiilor de moment, a realității apropiate, tangibile.” (434, vol. I)
Spengler consideră că acest instinct i-a făcut pe occidentali să abordeze cunoașterea în alt mod, chiar când era vorba de științe cunoscute. Geometria clasică pornea de la ceea ce se putea vedea, de la măsurarea și numărarea formelor tangibile. Occidentalul concepe punctul abstract, într-un spațiu, care nu poate fi nici văzut, nici măsurat. „Linia dreaptă era pentru greci o muchie măsurabilă, pentru noi e un infinit continuu de puncte.”
„Spațiul pur al imaginii cosmice faustice nu este simpla întindere, ci o extensie în depărtare, considerată ca o activitate și o izbândă asupra sensibilului pur, ca o tensiune și o tendință, ca o voință de putere spirituală.” (426, vol. I)
În vreme ce Aristotel și Diogene îl concepeau pe Zeus ca ideal static și contemplativ, fausticul percepe divinitatea ca o forță supremă. Același spirit a împins spre știința experimentală, dar a dus-o dincolo de ce e pipăibil.
„Noi intuim că cele două imagini – cosmosul dinamic al lui Galilei și Newton și sufletul dinamic – au una și aceeași semnificație: voința considerată ca un centru de gravitație și totodată de relație. Amândouă sunt reprezentări ale barocului, simboluri ale culturii faustice ajunse la deplina maturitate.” (428, vol. I)
Intuițiile originare ale unei culturi își ating expresia deplină înainte de trecerea în stadiul de civilizație. A fost cazul tendinței voluntariste a Occidentului.
„În vârful acestei culturi, cu siguranță, începând din secolul al XVIII-lea, am început să simțim Viața ca un sinonim perfect al Voinței. Literatura noastră etică este plină de expresii precum forță vitală, voință de a trăi, energie activă, ca și de alte evidențe care nu sunt nici măcar traductibile în greaca din epoca lui Pericle.” (433, vol. I)
Cultura, care a inventat telescopul și microscopul, își continuă aventura în infinitul mare și mic, al galaxiilor și atomului. Ea merge până la a exprima în limbaj științific ideea de haos, neființă și descompunere.
„Faust moare în a doua parte a tragediei pentru că își atinge scopul. Sfârșitul lumii ca încheiere a unei evoluții interne necesare este amurgul zeilor, este ceea ce se înțelege deci prin teoria entropiei în sens de concepție ultimă, nereligioasă, a mitului.” (584, vol. I)
(Pe parcursul serialului, citatele folosite sunt din ediția din 1995, apăruta la Editura Beladi, Craiova, în traducerea lui Ioan Lascu.)
Victor Grigore
