17. Religiile lumii vechi, de la iluminare la iluminism

„Religia este esența oricărei culturi, iar absența religiei este esența oricărei civilizații.” (pag. 491 vol. I, Declinul Occidentului)

Această frază rezumă cel mai bine tranziția dintre cele două etape, conceptualizate de Spengler. Ulterior, aproape toată opera de cercetare a lui Mircea Eliade va fi o dezvoltare fără egal a celor două idei: universalitatea fenomenului religios și persistența lui camuflată în lumea secularizată.

„Ființa trezită originară este mereu o ființă trezită în acțiune, departe de tot ceea ce constituie o simplă „teorie”; așa stau lucrurile cu neînsemnata tehnică zilnică prin care se acumulează neintenționat experiență, în contact cu lucrurile, în calitatea lor de lucruri moarte, neînsuflețite. Este deosebirea dintre cult și mit, căci în acest stadiu nu există nici o graniță între religios și profan. Orice ființă trezită este religie.” (p. 600, vol. II)

În mistica primitivă, cunoașterea lui Dumnezeu echivalează cu invocația. Aceasta se obține prin cunoașterea Numelui, care dă putere, protecție, acțiune favorabilă. Noțiunea se va dezvolta prin comparații, delimitări, dar se va regăsi și în versiunea secularizată sub formă de concept și număr.

„Deja unii dintre greci precum Sophocle și Lysandru dar mai cu seamă Alexandru Macedon nu numai că au fost proclamați zei de un anumit număr de acoliți, dar au fost percepuți ca atare și în popor, într-un sens foarte precis.

De la divinizarea unui obiect, a unui copac sacru, a unui izvor, în fine, a unei statui ce reprezintă un zeu, la divinizarea unui om de valoare, devenit mai întâi erou, nu este decât un pas. Și în unul și în celălalt era adorată forma desăvârșită în care se realizase substanța cosmică, dar care nu este divină în sine.” (558 vol. I)

Această distincție s-a pierdut în prezent, când vorbim de „divinitatea lui Augustus”, care însemna „pios, venerabil”, conducător al cultului și probabil legat de preoția augurilor, care ghiceau în zborul păsărilor. Ambele se înrudesc în limba română cu neologismul „a augmenta”, mai simplu spus „a mări”. Care intră și în expresia „drept măritor”.

„Pentru oamenii antichității, zeii egipteni, fenicieni, germanici erau tot zei reali în măsura în care se arătau susceptibili de o reprezentare figurată. Expresia „ei nu există” nu avea nici un sens înlăuntrul acestei intuiții a cosmosului. Când intră în contact cu aceștia în țările lor, grecii îi adoră. Ca o statuie, un polis, un corp euclidian, zeii sunt legați de un loc. Ei sunt niște ființe ale proximității, nu ale spațiului în general.” (556, vol. I)

Spengler crede că sintagma „zoon politikon” era aplicată de antici și zeilor, care nu puteau fi concepuți altfel decât în relație unii cu alții. Zeii sunt tot corpuri, doar de natură diferită. Respectul pentru valoarea fiecăruia nu era toleranță, cât felul în care se manifesta pietatea antică. De aici, antipatia față de pretenția monoteismului de a accepta un singur Dumnezeu. Paradoxal, asta era echivalată cu ateismul.

„Creștinii și evreii treceau drept atei, și ei erau obligatoriu atei pentru oricine accepta cosmosul ca o imagine a unei însumări de corpuri individuale. Când lumea a încetat să mai gândească în acest fel, în epoca imperială, intuiția Dumnezeului antic își atingea de asemenea sfârșitul.” (564, vol. I)

De cu totul altă natură era necredința la care ajunsese antichitatea clasică la apogeul ei. Aceasta era consecința unui alt stil de viață și a făcut ca vechii zei să se stingă simultan, dar separat de triumful creștin.

„Ateismul face parte din omul civilizației incipiente, nu numai în „epoca luminilor”. El aparține metropolei, aparține „omului instruit” din metropole, care își însușește mecanic ceea ce strămoșii lui, creatorii de cultură, au trăit în mod organic.” (563, vol. I)

În cultura greacă, perspectiva raționalistă, specifică iluminismului, era deja însușită de clasicii filosofiei grecești. Pre-socraticul Xenofan, cu 5 secole înaintea erei noastre ironiza antropomorfismul zeilor – dacă și caii ar putea desena, și-ar înfățișa zeii ca pe cai. Raționalismul devine explicit în ce privește religia prin fragmentele păstrate de la Euhemer.

„Mitul de odinioară, cea mai adevărată dintre realități, este acum supus de metodele evhemerismului, curent filosofic botezat după numele învățatului de pe la anul 300 î. H., ce susținea că divinitățile antice erau doar oameni care altădată demonstraseră merite deosebite. Acest procedeu carcaterizează într-o formă oarecare orice perioadă „luminată”.” (363 vol. II)

Printr-o perioadă similară de „dezvrăjire a lumii” trecuseră, în opinia lui Spengler, și alte culturi vechi. Lucru cu atât mai surprinzător, cu cât filosofii acelor vremi sunt considerați fondatori de religii. În civilizația indiană, acel moment al raționalismului venise cu 5-6 secole înaintea erei noastre, în sânul unei oligarhii vechi.

„Se știe că Gautama Buddha și contemporanul lui Mahavira, fondatorul jainismului, amândoi originari din lumea politică a Gangelui inferior, situată la est de cultura brahmanică, n-au admis nici conceptul de Dumnezeu, nici mitul, nici cultul. Totul este absorbit în religia ulterioară ce-i poartă numele, de fapt o religie a felahilor.

Dar una din ideile cu siguranță autentice despre „geneza cauzală” este derivarea suferinței din ignoranță, adică din ignorarea „celor patru adevăruri nobile”. Iată un caz de raționalism pur. Pentru el, Nirvana este o disoluție pur spirituală și corespunde, întru totul și pentru tot, autarkiei și eudemonismului stoicilor. Este vorba de starea ființei trezite intelectualiste pentru care ființa nu există.” (364 vol. II)

Așadar, fondatorul budismului ar fi, în paralela civilizațiilor, „contemporan” cu stoicii greci și romani, curent al vieții cumpătate, ce a fost popular aproape 5 secole, după anul 300 î.e.n. În mod similar, echivalentul său ar fi în lumea europei actuale, materialismul și marxismul. Ceea ce explică popularitatea exotismului oriental în perioada New Age.

„Budismul neagă orice reflecție despre Dumnezeu și despre cosmos. Numai Sinele îl interesează, Sinele care înseamnă instituirea vieții reale. Budismul nu cunoaște sufletul. Așa cum psihologia modernă din Occident și „socialismul” odată cu ea, reduc omul lăuntric la un mănunchi de senzații și la o sumă de energii electro-chimice, la fel stăteau lucrurile în India din timpul lui Buddha.” (489 vol. I)

Tot cu 5 secole înainte de Hristos, aproximativ contemporan cu iluminatul Siddartha Buddha, în China se manifesta Confucius. Cumpănitul învățător nu dorea să se pună în fruntea unei religii, ci să sintetizeze înțelepciunea altora dinaintea lui. A produs ce s-ar putea numi o morală civică, nu un sistem de devoțiune. Asta l-ar face echivalent lui Voltaire sau „părinților fondatori” ai Americii.

„Religie naturală, religie rațională, deism: acestea nu sunt metafizică trăită, ci conceperea unei mecanici, ceea ce Confucius numește „legile cerului” (..)

Sunt brodate noi sisteme pe baze sigure în aparență, dar care, în definitiv, nu fac decât să-l înlocuiască pe Dumnezeu prin Forță și Eternitate, prin Conservarea energiei.” (363, vol. II)

De altfel, Confucius își dorise toată viața să fie un reformator, sfetnic imperial, care să pună în practică un mod optim de organizare, cum avea să imagineze și Platon, (independent) câteva decenii după el.

„Confucius aparține în întregime „secolului al XVIII-lea” chinez. Lao Zi, care îl disprețuiește, se plasează în centrul taoismului, mișcare care face să apară unele după altele trăsăturile protestante, puritane și pietiste.” (363, vol. II)

„Ceea ce odinioară fusese numit mit și cult de mare stil este numit de această religie de intelectuali Natură și Virtute, însă natura este un mecanism rațional iar Virtutea o știință. Nici Confucius, Budha, Socrate și Rousseau nu au fost de altă părere.

Despre rugăciune și viața de după moarte Confucius reține puține lucruri, iar despre revelație mai nimic. Cei care sunt preocupați mult de sacrificii și de cult sunt ignorați și nerezonabili.” (364 vol. II)

Ep. 18: Sentimentul religios occidental
(cuprinsul serialului)