18. Sentimentul religios occidental

„Olimpul se află în imediata apropiere, pe pământ grec; paradisul patristic este într-o grădină fermecată, situată undeva într-un univers magic; Walhalla nu se află nicăieri. Pierdută în infinit, ea ne apare, cu zeii și eroii ei nesociabili, ca simbol al unei înspăimântătoare singurătăți. Siegfried, Parsifal, Tristan, Hamlet, Faust sunt eroii cei mai singuri din toate culturile.” (258, vol. I, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, 1918, Ed. Beladi, 1995)

Acum o mie de ani, Europa Apuseană fierbea într-un amestec de pietate creștină trăită cu ardoare, credințe arhaice și superstiții. Efervescența se regăsea pretutindeni, în pictură, în manuscrisele decorate, în vitralii și legende populare. Miracolul era la tot pasul, în moaște de sfinți, călugări făcători de minuni, giulgii și alte relicve.

Răul pândea și el la tot pasul. Cruciații în armură și norodul desculț porneau să-l stârpească la capătul lumii. Dante îl descrisese cu lux de amănunte, la 1320, în cercurile Infernului, unde nu se sfiise să trimită și câțiva papi. Vrăjitoarele erau bănuite a fi după orice ușă, asta probabil pentru că ocupația lor era chiar populară. Pe la 1430, armatele franceze încă se lăsau purtate de viziunile Ioanei D’Arc. Iar dacă papii renașterii au rămas cu amintirea infamă a vânzării indulgențelor; mai puțin remarcat e că existau și suficienți cumpărători pentru ele.

Încă din gotic, maleficul luase forme ale grotescului îmblânzit în șocante decorațiuni bisericești. Cum sunt cele de la Notre Dame. O întreagă menajerie de creaturi mitologice înspăimântătoare atârna amenințător de turle: zmei, gargui, grifoni, dar și nobilul inorog.

Apoi, ceva straniu se întâmplă și Spengler crede că poate descifra fenomenul în tranziția artelor predilecte. Pictura a fost arta în care s-a regăsit cel mai bine cultura faustică în prima ei perioadă. Renașterea e considerată de el o deviație intelectualistă de la curgerea ansamblului faustic. Nefirescul ei venea din pasiunea mistuitoare pentru antichitatea clasică, adică pentru o cultură străină. Care avusese statuia ca expresie supremă. Fausticul își regăsește exprimarea ideală abia când muzica instrumentală, ceva complet intangibil, devine dominantă.

„Ierarhia magică a cerului, de la îngeri și sfinți până la Persoanele Treimii, se decorporalizează și se șterge puțin câte puțin și, pe nesimțite, diavolul însuși sfârșește prin a dispărea din preocupările sentimentului cosmic faustic, el, marele potrivnic al sentimentului cosmic gotic, căruia Luther îi azvârlea călimara în față, dar care este azi demult uitat, într-o tăcere stânjenitoare, de teologii protestanți. Aceasta pentru că singurătatea sufletului faustic nu se poate obișnui cu existența unei a doua puteri cosmice. Dumnezeu însuși este universul întreg. În fața unei astfel de religiozități, limbajul formal al picturii a amuțit la sfârșitul secolul al XVII-lea și muzica instrumentală devine unicul și ultimul mijloc al expresiei religioase.” (259, vol.I)

Deși Spengler nu insistă pe acest aspect, presupun că viziunea panteistă, necreștină, a unei divinități vag definite, poate fi legată de Spinoza și de influența pe care a avut-o ulterior asupra iluminismului..

Posibil ca încă din secolul VII, orga apare în bisericile catolice, cu sunetul ei solemn, impunător și misterios. E cel mai mare instrument inventat (mai demult), pe care Mozart l-a denumit „regele instrumentelor”.

„Pluralitatea corpurilor stinghere ce figurează cosmosul antic a avut nevoie de un cosmos divin de același fel; iată semnificația politeismului antic.

Spațiul cosmic unic, fie „cavernă”, fie depărtare, are nevoie de Dumnezeul unic al creștinismului magic și faustic. Atena și Apollo pot fi figurați printr-o statuie, dar de multă vreme s-a simțit imposibilitatea de a face să „apară” Dumnezeul Reformei și al Contrareformei altfel decât prin furtuna unei fugi la orgă sau prin maiestuoasa dezvoltare a cantatei sau a liturghiei.” (259 vol. I)

Reforma lui Martin Luther, de la 1517, readuce, între altele, și spiritul iconoclast, sub masca austerității. Spengler remarcă originea citadină a ultimilor mari reformatori – Savonarola și Luther. Amândoi nu vedeau natura, ci doar străduțe pe fereastră, aveau un alt sentiment al lumii și transcendentului.

(Reforma) „N-a conservat nimic din bogăția sensibilă, care odinioară oferea un punct de sprijin chiar și celui mai mizerabil dintre oameni. Actul brutal al lui Luther este o decizie pur spirituală. Nu degeaba el a fost ultimul mare gânditor scolastic din școala lui Occam. A eliberat complet personalitatea faustică; între ea și infinit dispare personalitatea intermediară a preotului. Acum această personalitate este foarte singură; redusă la ea însăși, devine propriul preot și judecător.” (353 vol. II)

supremația dogmei

Oswald Spengler subliniază supremația acurateței doctrinare în religiile magice (unde include și creștinismul). Dar mai ales în cultura faustică, despre care crede că a păstrat această caracteristică și după secularizare. Ceea ce îi dă un caracter inchizitorial, dictatorial și atunci când promite „eliberarea” de dogmele religioase. Remarca sa, scrisă în timpul primului război mondial, ieșea de sub tipar în 1918, cu decenii bune înainte de apariția ideii de „corectitudine politică”.

„Pentru sufletul faustic esențială este dogma, nu cultul vizibil. (…) Aici începe conceptul spiritual spațial de erezie. Prin natura ei, nicio religie faustică nu poate îngădui libertatea de conștiință, care este în contradicție cu dinamica ce penetrează spațiul. Nicio liberă cugetare nu face excepție de aici. După rug a urmat ghilotina, după arderea cărților cenzura, după autoritatea predicii, presa. La noi nici o credință nu există fără o tendință către inchiziție, sub o formă sau alta.” (564 vol. I)

Aici face o paralelă foarte interesantă între ce era considerat tolerabil și intolerabile în antichitatea persecutoare de creștini (care refuzau să aducă ofrande idolilor păgâni) față de lumea de după anul 1.000.

„Poeții și filosofii aveau dreptul să inventeze mituri și să transforme chipurile zeilor, atâta cât doreau. Interpretarea dogmatică a datelor sensibile era la îndemâna fiecăruia. Poveștile despre zei puteau fi ironizate în satire și comedii – această persiflare nu le atingea existența euclidiană – însă nu era permis să te atingi de imaginea zeilor, de cult, de figurarea plastică și de adorarea acestora.”
(..)
„În sens invers, poeților și filosofilor din gândirea faustică matură le era îngăduit „să nu meargă la biserică”, să se eschiveze de la spovedanie, să lipsească de la procesiuni, iar în mediile protestante să trăiască fără a întreține vreo legătură cu riturile preoțești, dar să nu vină în atingere cu problemele dogmatice.” (566 vol. I)

În alt loc, autorul remarcase că figuri ale antichității, ca Epicur sau stoicii, nu erau preocupați de ce cred alții. O trăsătură, care apare cu pasiune în ansamblul magic, cu Zarathustra, care suferă pentru cum gândesc contemporanii lui. Dar crede că această hegemonie spirituală atinge paroxismul în cultura faustică, fiind centrată pe sine și mânată de voința de putere.

„Este falsă legătura dintre creștinism și imperativul moral. Creștinismul nu l-a transformat pe omul faustic, ci el s-a transformat pe sine, de altfel nu numai într-o religie nouă, ci în sensul însuși al unei morale noi. El îl schimbă pe „el” în „eu” cu patosul unui punct cosmic central (…) Voința de putere, chiar și în morală, preocuparea de a ridica morala personală la rangul de adevăr general, voința de a o impune umanității, de a parafraza, de a domina, de a distruge tot ceea ce este diferit alcătuit, reprezintă bunul nostru cel mai specific.” (471 vol. I)

În acord cu sine, viziunea occidentală despre Dumnezeu a evoluat spre o maximă abstractizare, potrivită înclinației inițiale spre infinit.

„Înțelegem cum s-a putut forma lumea zeilor antichității. Alături de lumea oamenilor, ea este lumea unei umanități superioare. (..)
Intuiția faustică a cosmosului a parcurs însă o experiență diferită a profunzimii. Ceea ce apare aici drept esență a ființei adevărate este spațiul pur în acțiune. El este ființa absolută.” (547 vol. I)

Și atunci când sentimentul religios trece din teologie în filosofie și știință, se va păstra aceeași obsesie pentru forța supremă. Marii fizicieni occidentali apar în perioada barocului și problematica forței e cea mai mare preocupare a lor.

„Ceea ce vorbește în filosofia occidentală este sentimentul de Dumnezeu, un sentiment al valorii. Divinitatea antică este forma supremă, divinitatea occidentală este forța supremă. „Alteritatea” este absența divinului căruia spiritul nu-i poate recunoaște demnitatea de ființă. Pentru omul antic absența divinului este substanța fără formă, pentru omul faustic ea înseamnă substanța fără forță.” (548 vol. I)

Ep. 19. Teatrul antic și occidental
(cuprinsul serialului)