evadare.ro

19. Teatrul antic și contemporan

(cuprinsul serialului)

Nietzsche a dezvoltat conceptele de „apollinic” și „dionisiac” pornind de la o analiză a transformării teatrului grec, în „Nașterea tragediei”. Cele două noțiuni, anterior explicate, deveneau tipologii și tendințe general umane. Spengler a preluat una din noțiuni, dar mai ales ideea în sine a unui spirit tutelar, pentru a face din „apollinic” și „faustic” mărcile unei întregi culturi, greco-romane, respectiv, occidentale. Chiar dacă apare mai rar menționat decât alte arte, teatrul rămâne și la el purtător al unor caracteristici revelatoare ale specificului unei epoci.

Grecii au născocit teatrul ca o extensie a unui act ritualic, profund religios, nu ca divertisment. Era un act de cult, nu cultural. Originile acestui gen de spectacol sunt legate de cultul lui Dionisos (Bachus), zeul vinului și petrecerilor fără frâu. Satirii erau personaje mitologice grotești, care îl însoțeau pe Dionis. Ei erau figurați în reprezentație de oameni, care aveau trase pe deasupra piei de țap, cam cum au colindătorii, care închipuie capra sau ursul. De altfel, „tragedie” vine, cel mai probabil, de la cuvântul „țap” (tragos). Și Hercule e reprezentat purtând peste o blană de leu. Satirii erau obsedați de sex, nesățioși, dotați cu un accesoriu care simula erecția și probabil stârnea hazul gloatei. Simbolul falic se regăsea și în procesiunile bacantelor.

Inițial, satirii improvizau niște strigături, poate similare cu „țâpuriturile” din Maramureș. Dar ulterior, acele ziceri, numite ditirambi, au devenit mai elaborate și pregătite dinainte, s-au transformat în imnuri. Natura ironică a strigăturilor originare a dat sensul cuvântului „satiră”.

Spectacolele de teatru pot fi estimate a fi apărut cu șapte secole înaintea erei noastre, deși nu putem ști ce formă luau obiceiurile anterioare. Teatrul era ceva solemn, sinonim cu tragedia, iar genul comic a apărut mult mai târziu. Grecii nu combinau cele două genuri într-o singură piesă, în același mod în care e neobișnuit să amesteci poezia cu proza.

Reprezentația avea loc în fața unei mulțimi mari, în imediata apropiere a templului lui Dionisos. Ea nu avea inițial personaje, ci doar corul tragedienilor, care cânta ditirambii. Ceea ce noi am numi „scena”, grecii numeau „orchestra”, și era un spațiu circular, în care corul se învârtea, cântând și dansând. În mijloc se afla întotdeauna altarul. Acompaniamentul era dat de un instrument între fluier și cimpoi, instrumente care însoțeau și atacurile armatei spartane. Tot un instrument de suflat folosea și Pan, zeul – țap, a cărui imagine a fost ulterior asociată cu diavolul. Pentru „nai”, engleza păstrează încă numele de panpipes – „tuburile lui Pan”. 

Putea exista un narator, care să prezinte subiectul înainte de început, dar niciun personaj. Doar corul, care cânta imnurile religioase. În spate, exista un fundal de tip scenografic, numit „skena”. Thespis a fost primul care a adăugat ceremoniei și un personaj, care își spunea drama, dar tot corul ocupa cea mai mare parte. Eschil e creditat a fi introdus al doilea personaj în cercul făcut de cor, poate și pe al treilea, de mai târziu. Astfel s-a trecut de la cânt și monolog, la dialog. Toți actorii erau bărbați (sau băieți), chiar și când au apărut personaje feminine.

Toți participanții purtau măști. Aproape nu există cultură, cât de primitivă, care să nu aibă o tradiție a măștii pentru un ceremonial sau altul. Măști cu figură de om cu grimase aveau și fenicienii, în cadrul religiei lui Baal, în care se ofereau sacrificii umane. Măștile teatrului grec trebuie să fi fost foarte expresive și ușor de recunoscut de mulțime, de la mare distanță.

„Othello, Don Quijote, Mizantropul, Werther, Hedda Gabler sunt caractere. La oameni astfel structurați, elementul tragic rezidă în pura lor existență în univers. Dacă ei luptă cu lumea, cu ei înșiși, sau cu alții, numai caracterul lor este cel care impune lupta și nu un intermediar venit din afară. (…) Personajele din teatrul antic sunt însă roluri, nu carcatere. Mereu aceleași figuri mascate, cu mersul lor grav. De aceea, în perioada târzie, masca a fost pentru drama antică o necesitate lăuntrică profund simbolică; astăzi, dimpotrivă: fără jocul fizionomic al actorilor, piesele de teatru ar fi imposibil de „jucat”.” (pag. 438, vol. I, Declinul Occidentului, de Oswald Spengler)

În opinia lui Spengler, „Tragedia antică este interesată de situațiile generale și nu de individualități”. Ceea ce face din teatrul antic unul de situații, iar din cel occidental, unul de caractere.

„În tragedia antică, destinul lovește ca trăsnetul pe oricine, în cea occidentală, el străbate ca un fir nevăzut o viață pe care o țese distingând-o astfel de oricare alta.” (439, vol. I)

Din acest motiv, teatrul occidental e înclinat spre analiza psihologică, ea alcătuiește cea mai importantă substanță a lui.

„Tragicul vieții individuale se dezvoltă dinăuntru în afară, dinamic, funcțional, iar curentele vitale nu sunt deplin inteligibile decât pe fundalul istoric al secolului. La cei mai mari tragici greci, tragicul vine din afară, este static, euclidian.” (440, vol. I)

Când Eschil a fost acuzat că a divulgat misterele de la Eleusis, dramaturgul s-a apărat spunând că nu știa că ar fi fost secrete. Posibil ca acest element să se fi adăugat după invazia persană, grecilor nefiindu-le ascunse. Cultul de la Eleusis era mai vechi decât cel al lui Dionisos, fiind închinat zeiței agriculturii și fertilității Demeter. Tema centrală a ritului era răpirea fiicei lui Demeter, Persefona, care ajungea în Hades. Eliberarea ei coincidea cu venirea primăverii și a belșugului. În templul lui Demeter aveau loc acte, care de asemenea, preced spectacolul teatral, împărțite în lucruri vorbite (logomena), lucruri jucate (dromena) – de unde probabil vine dramă – și lucruri văzute (deiknimena).

„Ca atare noi, oamenii faustici, concepem drama cu o necesitate lăuntrică profundă, ca un maxim de activitate, iar grecii cu aceeași necesitate o concep ca un maximum de pasivitate. În general, tragedia antică nu conține și „acțiune”. Misterele antice erau dramata și dromena, adică niște ceremonii liturgice.

Eschil, originar din Eleusis, a creat drama estetică, superioară, preluând aceste mistere în formă, cu evenimentele lor neprevăzute. Aristotel numește tragedia imitația unui eveniment. Imitația este identică cu mult mai faimoasa profanare a misterelor și se știe că Eschil a fost învinuit de introducerea definitivă a veșmintelor sacerdotale ale preoților de la Eleusis drept costume în teatrul atic.” (441, vol. I)

Epitetul „liturgic” ne trimite spre o speculație, pe care Spengler nu o face. Așa cum grecilor le erau cunoscute „misterele” lui Demeter și aventurile lui Dionis, și credincioșilor ortodocși și catolici le sunt cunoscute aspectele sugerate într-o liturghie. Forța ei nu stă în noutate, ci în trăire și înfățișare. În timp ce protestantismul, mai reprezentativ pentru înclinația faustică decât catolicismul, a renunțat la ceremonial, în favoarea mesajului, discursului. Cuvânt în mișcare, în locul cuvântului mișcător.

Spengler notează că Shakespeare s-a născut la moartea lui Michelangelo și a încetat să scrie la nașterea lui Rembrandt. O coincidență, care îl plasează ca o ștafetă între două modalități de expresie. Una, întoarsă admirativ spre lumea antică, a doua, forma plastică, pe care Occidentul și-o căuta. Între ele, Shakespeare „a atins cel mai mult infinitul, a obținut o victorie a pasiunii asupra tuturor obstacolelor statice”.

A lupta pentru sau contra mersului timpului, a viza reforme sau restaurări, a construi valori sau a distruge, iată ce este opus spiritului antic și hindus. Tocmai aceasta este diferența între tragicul lui Sophochle și al lui Shakespeare, între tragicul omului care aspiră numai la existență și omul care aspiră la dominație.” (471 vol. I)

În opinia sa, tragismul antic era stârnit de priveliștea ființei în voia sorții, la bunul plac al zeilor. Fatalitatea „cădea ca un trăsnet asupra oricui, fără deosebire – iată teama supremă”. Chiar și ultima mare filosofie creată de lumea clasică, stoicismul, venea din atitudinea față de dramă.

„Ceea ce teatrul stârnea într-un moment solemn, stoicismul dorea să extindă asupra întregii vieți: este vorba de calmul „statuar”, ethosul neatins de voință.” (476, vol. I)

Prin contrast, omul faustic „îndrăznește să facă totul”, tragismul lui vine din încleștarea de voință.

„Occidentul încearcă necontenit emoția tragicului, antichitatea o pune în valoare fără să sufere.” (50, vol. II) 

Victor Grigore

evadare.ro
December 27th, 2021
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact