Fragmente din Faust, de Goethe

Pentru a înțelege mai bine conceptul de „cultură faustică”, la Oswald Spengler, întrerup foiletonul despre „Declinul Occidentului”, pentru a reproduce câteva fragmente relevante din faimoasa operă a lui Johann Wolfgang Goethe. Chiar și celor familiarizați cu ea, fragmentele le pot împrospăta câteva formulări, poate trecute cu vederea.

Fragmente din Faust au apărut încă din 1790, anul următor Revoluției Franceze. Dar abia după trecerea în secolul XIX Goethe publică prima parte. Pe cea de a doua a terminat-o cu câteva luni înaintea morții și era destinată publicării postume. Practic, întreaga viață literară Goethe a lucrat câte ceva la documentarea și scrierea acestei tragedii. În ea se regăsește o puzderie de personaje din mitologia greacă, păgână, împletite uneori cu teme ale mitologiei nordice.
Personajul alchimistului vrăjitor a existat în diverse legende și povestiri anterioare încă din secolul XIII. Și un doctor Faust cu aură de mag a existat aievea un secol mai târziu.

Prima parte tratează ispitele la nivel uman și se desfășoară în orașul alchimistului Faust, care încheie un pact cu diavolul. A doua parte se desfășoară pe scena lumii, în mai multe țări, tratând ispita și căderea la nivelul societăți.

Fragmentele sunt din traducerea în limba română de Lucian Blaga, reeditată de Editura Humanitas.

(Directorul teatrului, în prolog: )
Cu gloata pestriţă aşa de-a dreptul
Face minuni numai poetul.

(Un dialog de tipul celui din Cartea lui Iov, are loc, încuviințând ispitirea lui Faust.)

DOMNUL Nici astăzi tu n-ai altceva a-mi spune?
Mereu vii numai să cârteşti anume?
Nu-ţi este pe pământ nimic pe plac?
MEFISTOFEL Nu, Doamne, nu. E rău acolo şi nu tac.
De oameni mi se face milă, nu mă-ndur prin ani
Să-i pun şi eu la chin pe-acei sărmani.
DOMNUL Cunoşti pe Faust?
MEFISTOFEL Pe doctorul?
DOMNUL Pe sluga mea!
MEFISTOFEL Într-adevăr! Vă este slugă el în chip aparte.
Nu-s pământeşti nici hrana şi nici băutura
Ăstui scrântit, pe care ardorile tot mai departe
Îl mână. Că-i nebun, îşi dă el însuşi seama.
Şi cerului el cele mai inimoase stele-i cere,
Pământului suprema, ultima plăcere.
Apropiere nu-i şi nici o depărtare
Să-i mulţumească pieptul ars de frământare
(..)
MEFISTOFEL Faceţi prinsoare? Pe-acesta o să-l pierdeţi,
De-mi daţi înalta învoire
Să-l duc pe drumul meu încetinel.
DOMNUL Cât va trăi acolo pe tărâmuri, eu
Nu-ţi pun oprelişte în nici un fel.
Căci rătăceşte orice om, cât timp cu zel se străduieşte.
(..)
Doctorul Faust e nemulțumit de propria condiție mediocră și încearcă să o depășească recurgând la alchimie și vrăjitorie, cu ajutorul căreia face să apară duhuri necurate.

Lăuntric să cunosc prin ce se ţine universul.
Să văd puterile. Seminţele a toate să le ştiu.
Să nu-mi încurc printre cuvinte mersul.
(..)
O, de-aş putea pe plaiu’ înalt
În roua firii să mă scald!
Dar vai! Mai sunt în închisoare încă?
În astă gaură de zid, ca de osândă?
În care chiar lumina cerului doar tulbure ajunge.
Prin geamuri zugrăvite ea străpunge.
(..)
Sunt eu un zeu? Lumină mi se face mie.
(..) (Wagner, slujitoul lui: )
Ah, Doamne, cât de lungă-i arta
Şi cât de scurtă viaţa!
(Faust: )
Nu sunt ca zeii. Cât de dureros o simt.
Un vierme sunt, ce-n pulbere trăieşte,
(..)
Spre noi limanuri sunt chemat.
Un car de foc pluteşte, cu aripi uşoare,
Spre-a mă lua. Sunt gata, tu, natură,
Să mă ridic şi să străbat eterul
Spre-o ţintă nouă de activitate pură.
Ce-naltă viaţă, ce divină voluptate!
Tu, vierme încă adineauri, meritate
Îţi sunt acestea? Soarelui, cu hotărâre,
Întoarce-i grabnic al tău spate,
Că-i pământean şi el! Şi îndrăzneşte
Să dai în lături porţile, pe lângă care
Atât de bucuros se furişează fiecare!
E timpul, în sfârşit, să dovedeşti cu fapte
Că bărbăteasca demnitate
Nu-i mai prejos de măreţia cea zeiască,
(..)
CORUL ÎNGERILOR Hristos a-nviat
Din groapa de lut.
Fericit iubitorul
Care-a trecut
Prin marea-ncercare
Mântuitoare!
(..)
FAUST Dar din credinţă nu-mi rămase mult.
(..)
(Faust își amintește că ucisese mai mulți oameni împreună cu tatăl lui, dându-le doctorii otrăvitoare.)
Prăpăd făcurăm prin aceste văi, mai fioros,
Decât făcuse ciuma. Însumi dat-am din otravă
La mii de oameni. Toţi s-au stins.
Şi-acum văzuşi cum suntem ridicaţi în slavă,
Noi, noi netrebnicii şi ucigaşii!
(..)
Să nu ne înnegrim însă cu jale
Această oră ce ne iese-n cale.
(..)
Dar zeul parc-ar vrea să asfinţească.
Şi iarăşi se trezeşte-n mine-ndemnul
Să zbor din nou, să beau eterna lui lumină,
În spate noaptea, înainte ziua,
Deasupra cerul, iar sub mine unda lină.
(..)
Dar fiecăruia din naştere i-e dat
Să zboare cu simţirea-n lung şi-n lat, (..)

Ah! două suflete-s în mine! Cum se zbat
În piept, să nu mai locuiască împreună!
Unul de lume strâns mă ţine, încleştat
Cu voluptate, celălalt puternic
Către cereşti limanuri mă îndrumă.
(..)
O, dac-o mantie de vrajă-ar fi a mea,
Şi dacă-n ţări străine m-ar purta,
Nu aş schimba-o pentr-o mantie regală.

Diavolul îi apare, după ce Faust încearcă să răstălmăcească primul verset din Evanghelia după Ioan.

Deschide un volum şi încearcă să traducă.
Stă scris: „La început a fost Cuvântul.“
Mă şi opresc. Cine m-ajută să fac pasul?
Cuvântul? – Nu pot să-l preţuiesc aşa de mult!
Altfel va trebui să-l tălmăcesc,
Dacă de spirit eu ascult.
Stă scris: „La început a fost Ideea.“
Dar cântăreşte bine-ntâiul rând,
Ca pana să nu fugă, slove goale aşternând.
Ideea e, ce-nfăptuieşte şi creează totul?
Ar trebui să scriu: „La început a fost Puterea.“
Dar iată că scriind sunt îndemnat
Să nu fac nici aici popasul.
Din ce adâncuri vine şoapta?
M-ajută Duhul şi-mi dă sfat:
La început voi pune Fapta.

Diavolul se prezintă printr-o formulă misterioasă.

MEFISTOFEL O parte sunt dintru acea putere
Ce numai răul îl voieşte,
Însă mereu creează numai bine.
FAUST Ce vrei cu-asemeni ghicitori să spui?
MEFISTOFEL Sunt spiritul ce totul neagă.
Şi cu dreptate, dat fiind că tot ce naşte şi devine
E vrednic să se prăpădească.
Nimic să nu mai ia fiinţă-ar fi mai bine.
Astfel cam tot ce voi numiţi păcat,
Distrugere şi rău
E însuşi elementul meu.
FAUST O parte te numeşti, dar stai întreg în faţă-mi!
MEFISTOFEL (..)
Eu însă sunt parte din partea care la-nceput
A fost chiar totul, parte sunt din noaptea
Ce şi-a născut lumina,
Mândra lumină, care mumei nopţi
Vrea să-i răpească-ntâietatea, bat-o vina!
Un lucru ştiu, oricum s-ar strădui,
Lumina nu va izbuti,
Căci strâns legată e de corpuri,
Din corpuri vine şi înfrumuseţează corpuri,
Un corp o poate-n drum opri.
Aşa nădăjduiesc, că mult nu va mai dăinui,
Deodat’ cu corpurile va pieri.

(Goethe strecoară prin personajele sale mai multe idei gnostice, panteiste și ocultiste, care trimit și la neo-păgânismul pe care încerca să îl instituie împăratul Iulian Apostatul la Roma. Mefisto îl adoarme pe Faust cu povești despre Paradis.)

Să-l desfătaţi cu dulci imagini, visuri,
Să-l cufundaţi în amăgiri de paradisuri.
(..)
Atoateştiutor nu sunt, dar multe ştiu.

pactul cu diavolul

MEFISTOFEL Mă leg să te slujesc aici, să nu cunosc
Popas, dorinţele-mplinindu-ţi.
De-ar fi însă şi dincolo să ne-ntâlnim,
Să faci la fel, suflarea ostenindu-ţi.

FAUST Ce-i dincolo – nu-mi pricinuieşte griji.
De sfarmi această lume în ruine,
Cealaltă poate să se nască după mine.
Din ăst pământ îmi izvorăşte bucuria,
Şi-acesta-i soarele ce-mi luminează suferinţa.
De voi putea să mă despart de lumea-aceasta,
Întâmple-se atunci orice, urmeze nefiinţa.
Nu voi să mai aud nimic
Dacă şi dincolo e ură şi iubire,
Dacă şi-n celelalte sfere
Exist-un nalt şi un adânc ca-n astă Fire.

MEFISTOFEL Atunci poţi să-ndrăzneşti. Fă legământ
Şi câte zile-avea-vei pe pământ
Te-i bucura de meşteşugurile mele.
Îţi dau ce nici un om nu a văzut sub stele.

FAUST Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi dai?
A fost vreun duh, al unui om, vreodată
De tine priceput în năzuinţa sa înaltă?
O hrană ce nu satură tu ai. Tu ai
Şi roşu aur, ce, fără odihnă,
Din mână scapă ca argintul viu,
Un joc tu ai, la care nimeni nu câştigă, ştiu,
O fată, care-n braţe stându-ţi
Te şi trădează cu vecinul,
(..)
FAUST Îndestulat, de m-oi întinde-n trândăvie
Vreodat’, aceasta să mă coste capul.
De poţi să m-amăgeşti cu linguşire
De mine însumi mulţumit să fiu,
De poţi cu vreo plăcere să mă-nşeli,
Să fie ziua ceea ziua mea din urmă.
Asta-i prinsoarea ce ţi-o-mbiu.

MEFISTOFEL Să fie!
FAUST Dă mâna şi loveşte! Clipei de-i voi zice:
Rămâi, că eşti atâta de frumoasă! –
Îngăduit îţi e atunci în lanţuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată-n turn din acioaia zgomotoasă,
Atunci scăpat de slujbă eşti, cum se cuvine.
Atuncea ornicul să stea, arătătorul cadă,
Oprit să fie timpul pentru mine!
MEFISTOFEL Ai cântărit ce spui? Nu voi uita-o.
FAUST E dreptul tău. După cuvânt să iasă!

Diavolul nu se mulțumește doar cu promisiunea. Cere și un pact iscălit cu sânge pe hârtie. Se pare că și atunci era necesară semnarea consimțământului liber, ca la vaccin.

năzuințele lui Faust

FAUST Ce sunt, în cele de pe urmă, dacă
Coroana omenirii-n stare nu-s s-o cuceresc,
Spre care simţurile toate năzuiesc?
(..)
FAUST O ştiu. Ştiu că zadarnic bogăţiile
Umanei minţi în mine eu le-am strâns.
De mă opresc, sunt o făptură de deplâns:
Nici o putere-n inimă nu s-a aprins.
Mai sus sunt poate cu vreo două şchioape,
Dar cu nimic de infinit nu-s mai aproape.

desfătările lumești

MEFISTOFEL Mai înainte de orice – un loc de veselie
Ţi-arăt. La ăst norod te-aduc,
Să vezi cât de uşor ştiu unii să trăiască.
O sărbătoare-i pentru ei aproape orice zi.

Diavolul îl poartă pe Faust prin câteva aventuri, în care îl ispitește cu plăceri lumești. Apoi să o seducă pe Margareta, o copilă abia trecută de 14 ani! Iar apoi cu minunile diavolești iscate de vrăjitoare. Ele îi oferă o noapte valpurgică - ziua de 1 Mai - când duhurile necurate se adunau pentru o petrecere diavolească.

Ah, ce prăpastie de voluptate
M-atrage! Aş rămânea, eternitate. (..)

MEFISTOFEL Nepământească fericire!
A sta întins pe munte-n rouă
Şi a cuprinde cer, pământ, cu braţele-amândouă,
A te umfla ca să devii un Dumnezeu,
A scormoni tot mai adânc, mereu,
Şi-a retrăi în tine zilele genezei,
A resimţi puternic, mândru, nu ştiu ce,
Iubind a te împrăştia în tot ce e.
Pe urmă pământeanul să dispară
Şi intuiţia supremă să apară!…

Corul: „Dies irae, dies illa / Solvet saeclum in favilla.” (Ziua mâniei, ziua aceea, va preface lumea în cenușă.)

GENERALUL Cine mai are-ncredere-n noroade?
De-ai fi făcut oricâte şi-orice fapte!
Popoarele la fel sunt cu femeile,
În ochii lor cei tineri au întâietate.
(..)
AUTORUL Prilej azi nu mai ai de a citi vreo carte
De un conţinut isteţ măcar în parte.
Iar cât priveşte generaţia numită jună,
Ea n-a fost niciodată mai sfătoasă, mai nebună.

partea a doua

În partea a doua, Faust și Mefisto sunt sfetnici ai unui împărat, într-o împărăție aflată în criză.

CANCELARUL: Dar vai! Ce foloseşte spiritului mintea,
Şi inimii ce-i foloseşte bunătatea,
Când febră ca de hăuri
Se-ntinde furibundă-n ţară
Şi răul dogorind cloceşte răuri

VISTIERNICUL: Şi pretutindeni ce isprăvi!
Am risipit atâtea drepturi
Că nu ne-a mai rămas nici unul.
Iar pe partide, doar nebunul
Temei mai pune-n zilele de azi.

Deghizat în bufon, Mefisto îi ia mințile împăratului, pe care îl învață să corupă mulțimile cu bogăția amăgitoare a banilor de hârtie fără acoperire. Ca duhurile necurate pomenite în Evanghelie, îl îndemnau pe împărat să se arunce când în foc, când în mare.

ÎMPĂRATUL: Văzui noroadele mişcând, în rânduri,
S-apropiau în cerc, ce se strângea,
Omagiu aducându-mi, prea supuse gânduri.
Mi se părea, printre curteni, pe cald pământ,
Un domn al salamandrelor1 că sunt.

MEFISTOFEL Aceasta eşti, căci orice element, cum vine,
Fără condiţii recunoaşte maiestatea.
Ascultătorul foc l-ai încercat, stăpâne,
Aruncă-te în mare, unde furia-i mai mare,

(..)

„S-o afle cel ce vrea şi o doreşte:
Ţidula-aceasta are preţ
De-o mie de coroane. Garanţie
Ea are multele, nenumărate,
Comorile-ngropate prin împărăţie.
Porunci s-au dat ca din pământ
Comorile să fie ridicate.“

ÎMPĂRATUL Presimt o monstruoasă-nşelăciune!
Cine-a falsificat împărăteasca semnătură?

VISTIERNICUL Adu-ţi aminte. Însuţi ai semnat-o.
Noaptea trecută. Cancelarul şi cu mine
Vorbitu-ţi-am pe când stăteai ca mare Pan:
„Acordă-ţi fericirea, iar norodului un bine,
Prin trăsături de pană, prea puţine.“
Ţidula-a fost multiplicat-apoi
De meşteri iscusiţi, în mii de foi.
Ca fapta bună tuturor să le priască
Am pus pe foi pecete-mpărătească,
Şi sute, mii, sunt gata-acum.
Oraşul, ieri mocnind încă în mucegai,
Trăieşte azi în voluptăţi de rai.
A bucurat pe mulţi şi până astăzi al tău nume,
Dar niciodat’ n-a fericit atâta lume.
Devine de prisos de-acuma orice scris.
Cu semnătura ta oricine intră-n paradis.

ÎMPĂRATUL Supuşii mei văd aur în hârtie?
Ostaşii-s mulţumiţi cu-asemeni soldă?
Placul lor să fie!

MEFISTOFEL Şi când te plimbi stingher pe vreo terasă,
De te-ntâlneşti neaşteptat cu o frumoasă,
C-un ochi ascuns de evantai
Te iscodeşte dacă o ţidulă ai.
Mai repede decât prin duh şi vorbă
Favoarea dragostei ţi se acordă.
De-acum la ce te-ai mai căzni c-o pungă!

MEFISTOFEL Hârtia asta-n loc de aur şi mărgăritar
Cât de comodă e, îndată ştii ce ai, deplin.
Nu trebuie s-o vinzi întâi, sau să te târguieşti,
Şi după voie te îmbeţi cu dragoste şi vin.
De vrei metal, zarafu-i la-ndemână.
Când n-are, iacă sapi o săptămână.

ispita ideilor

Goethe transpune sub forma unei din amăgirile diavolului ideea platoniciană a ideilor, care stau la temelia lucruilor văzute. E ispita de a crede că stăpânești esența spirituală a lucrurilor.

MEFISTOFEL Fără de voie numai dau pe faţă
O taină mai înaltă. În singurătate peste fire
Sălăşluiesc sublime, undeva, zeiţe,
În preajma lor – nici timp, nici loc.
De ele să vorbim, de-am vrea,
Ne-ar încerca nedumerire –
Sunt mumele2!
FAUST tresare înspăimântat
Mume le zici tu? Aşa?
MEFISTOFEL Te înfioară?
FAUST Cât de ciudat s-aude-aceasta. Mume! Mumele!
(..)
Numai de-a-ndoaselea. Spre gol mă îndrumezi,
Să cresc acolo-n artă şi-n putere;
Mă pui ca pe maimuţa din poveste
Din jar să-ţi scot castane, fără cleşte.
Dar înainte! Ducă-ne în adâncime mersul.
În Golul tău sper să descopăr Universul.
MEFISTOFEL Eu laudă îţi aduc la despărţire.
Şi văd că ai pătruns şi-a diavolului fire.
(..)
MEFISTOFEL Cufundă-te, sau dacă vrei: te-nalţă!
Totuna e. Desprinde-te din ceea ce devine
Şi intră-n altă mare-mpărăţie!
Te bucură de ceea ce a încetat să fie!
(..)
MEFISTOFEL Fiinţa ta coboare!
Cufundă-te, bătând pământul din picioare!
La fel urca-vei, spre ţinutul slavei!

(Mefisto fură mințile mulțimilor cu fantasme ale iubirii dintre bărbatul ideal (Paris, personajul din Iliada) și femeia fatală (Elena din Troia). Faust se îndrăgostește de imaginea Elenei, care îi apare realist în față.)

Dintre cărţi străvechi şi scoarţe
Ne minţeau cu-a lor ştiinţă,
Căreia nici ei crezare
Nu-i dădeau în vreo privinţă.

(Slujitorul lui Faust, Wagner, plămădește un om din lut, Homunculus, care râvnește să fie superior omului creat de Dumnezeu. E o temă inspirată de legenda evreiască a golemului. Homunculus e hermafrodit. Numele Wagner e o simplă coincidență cu al compozitorului, care a trăit un secol după Goethe.)

WAGNER Priveşte extaziat fiola.
Răsună sticla de-o putere fără pace.
Se tulbură, se lămureşte, deci se face.
Întrezăresc în cheagul ce apare
Un omuleţ cum prinde-nfăţişare
(..)
Firescului de-abia-i ajunge-un univers deschis,
Ce-i artificial e mulţumit c-un loc închis.
(..)
MEFISTO: De creaturi ce înşine le facem,
Depindem totuşi până la sfârşit.

FAUST: Când iau la toate astea seamă
Ar trebui să am destulă desfătare.
Dar sufletu-i mereu în depărtare.
Privirea cată la liman să iasă,
(..)

MANTO (despre Faust) Iubesc pe cel ce imposibilul doreşte.
(..)
MEFISTOFEL Ce-ai părăsit, îţi umblă-n gânduri şi prin vis.
Obişnuinţă ce ţi-a fost, rămâne-un paradis.

Goethe îl transformă în personaj pe filosoful antic Thales din Milet, care sugerează ideea evoluționistă, ce avea să fie exprimată abia ulterior de Darwin.

THALES Dorinţei lui tu dă-i urmare,
Geneza iarăşi de la cap s-o iei,
Şi gata fii de-o proaspătă lucrare.
Vei fiinţa mişcându-te după eterne norme,
Prin mii şi alte mii de forme,
Şi vreme o să ai cât vrei
Până la om să-ţi pui temei.

Faust e pus în rândul luptătorilor din Iliada, prădători de comori și de femei. Suprema lui glorie va fi să îmbrace armura de cavaler și să iubească fantasma Elenei din Troia. (Care între timp fusese recuperată de Menelaos și era regina Spartei.

Eu cu plăcere iscodeam,
Şi ce-i mai rar îmi dibuiam.
Dar ceea ce se întâmpla
Să aibă şi-altul, nu-mi plăcea.

(Faust și Elena vor avea un copil, numit Euphorion.)

ELENA Dragostea e omenească,
Împreună când sunt doi;
Când sunt trei dumnezeiască
Ea devine, şi de soi.
FAUST E-mplinit atuncea totul:
Eşti a mea, eu sunt al tău.
Câteşitrei tot împreună,
O, de-ar fi aşa mereu!

(..)
EUPHORION Voi pace visaţi peste toate?
Viseze cine mai poate.
Război e al nostru cuvânt.
Izbândă eu vreau pe pământ!

(Fiul lui Faust îi moștenește ambiția nemărginită, dar va pieri ars ca Ikar de apropierea de soare.)

Cine izbândeşte însă?
Ce-ntrebare-ntunecată,
Când în faţa sorţii crunte
Sângerează lumea toată!

(Fantasmatica Elena îl părăsește pe Faust. După această aventură, Mefisto îi pune în față gloria de general și de sfătuitor imperial. Ambiția lui Faust e de a supune natura, să sape canale, să mute munți, să scoată pământ din mare. E înfuriat că dangătul clopotelor încă se aude în împărăția lui.)

Împărăţia mea e nesfârşită,
Dar neplăcerea-i lângă mine.
Prin dangăt mi se aminteşte
Că stăpânirea mea cea largă
Nu-i fără pată, nu-i întreagă,
Că dâmbul teilor, căsuţa,
Grădina şi bisericuţa
Nu-s ale mele, sunt străine.

(..)

Aş vrea să văd asemenea devălmăşie,
Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie.
Acelei clipe aş putea să-i spun, întâia oară:
Rămâi, că eşti atâta de frumoasă!
Căci urma zilei mele pământene
Nici în eoni nu poate să dispară.
Şi presimţind o fericire ce înaltă se-nfiripă,
Eu gust acum suprema clipă.
…
MEFISTOFEL Nici o plăcere nu-l îndestulează, nici o fericire.
El vrea de amăgiri, ce-s schimbătoare, să se ţină.
Dar cea din urmă, de nimic, şi goală clipă
Numaidecât doreşte bietul s-o reţină.
Cel ce atât de tare mi-se-mpotrivea!
Stăpân devine timpul, zace-n pulbere moşneagul,
Iar ceasul s-a oprit.

(În timp ce Mefisto aștepta să ia sufletul lui Faust, pus în groapă, din cer apar îngeri, care presară petale de trandafiri ale iubirii. La atingerea lor, Mefisto e stârnit de fantezii împotriva firii cu băiețeii din corul îngeresc. Astfel sufletul lui Faust îi scapă printre degete diavolului.)

Salvat de rău e duhul
Ce-a străbătut văzduhul.
Cine cu zel s-a străduit,
Poate să fie mântuit.

(În ultimele cânturi, mai multe personaje feminine evanghelice se roagă Fecioarei Maria pentru purificarea sufletului lui Faust, care este salvat.)

Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Ce-i chip îndoielnic
Aici s-a-mplini.
Nespusul, deplinul
Izbândă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.