Apariția neo-liberalismului se studiază demult în facultățile economice, chiar dacă numele e folosit uzual mai mult în jurnalismul de stânga. Apariția neo-marxismului a beneficiat și ea de cercetări academice în politologie și e chiar mai prezentă în polemica presei conservatoare. Dar apariția „suveranismului kosher” a fost complet ignorată de politologi și ziariști mainstream, rămânând cel mult ca un murmur la periferia internetului. Deocamdată, nu se poate spune că se apropie de impactul istoric al primelor două, dar e un fenomen de mare semnificație și probabil cea mai creativă apariție din politica mondială a ultimului deceniu.
Am avut cândva ambiția de a trata toate cele trei mari curente de gândire invocate mai sus, proiect care îmi depășește resursele de timp. Am apucat să tratez mulțumitor doar bazele teoretice ale noii stângi, respectiv, neo-marxismul, care între timp a căpătat în Occident și porecla „woke”.
A doua noțiune, a neo-liberalismului, a fost amânată pentru calendele grecești, după ipotetica finalizare a serialului „Schimbarea banilor”, care implică un fel de istorie a capitalismului, abia ajunsă pe la finele primului război mondial.
În fine, ultima din „cele trei idei noi ale globalismului” trebuia să fie neo-conservatorismul american, cu ecourile sale în Europa. (Acolo ar fi intrat și „suveranismele”.) De asemenea, a rămas pentru un viitor incert și foarte îndepărtat.
Cum evenimentele internaționale se precipită, nu am de gând să fac un serial, care să trateze riguros tema. Doar să o semnalez deocamdată într-o schiță introductivă.
Mișcările de care vorbim, primesc etichete rău-voitoare din partea presei, care le face un portret vitriolic rupt de realitate. Acea propagandă le clasează ca „extremiste”, rasiste, islamofobe, fasciste (la noi legionare) sau în cel în cel mai blând caz, „iliberale”. Noțiuni care ele însele au fost degradate la nivelul de înjurături mai elevate, abuzate, golite de orice valoare descriptivă. Iar la celălalt pol sunt simpatizanții scandalizați de nedreptatea presei, pe care vor să o îndrepte prin aprobare necondiționată.
Undeva între ele, trebuie să fie o posibilitate de cercetare detașată și onestă a fenomenului acestei noi ideologii. Iar punctul de plecare poate fi chiar această comparație abuzivă cu valul care cuprinsese mare parte din Europa interbelică, numit de-a valma „fascism”. N-ar trebui să fie greu să constatăm că ambele valuri au multe nuanțe diverse, coloraturi locale, dar că diferă radical de la un secol la altul.
Suveranismul contemporan e în primul rând o reacție la o altfel de lume, la transformări deja foarte avansate ale societății globalizate. El apare în acele societăți occidentale răvășite de schimbări demografice. Și unde corectitudinea politică s-a instalat ca ideologie dominantă, adoptată în unanimitate de supra-structura politică, economică și culturală. Are, de asemenea, o prezență semnificativă în țări din Estul Europei, care încă nu au trecut prin aceeași inginerie demografică, fiind încă omogene etno-religios și conservatoare în privința moravurilor. Țări care au memoria colectivă necesară unei comparații între vechiul comunism și noua față a capitalismului.
Noul nume purtat de câțiva ani (prea nou pentru a exista în DEX) nu e pură întâmplare. Există diferențe față de naționalismul tradițional, care prezumă o concepție omogenă a națiunii, ca familie extinsă, cu legături de filiație și culturale profunde. Suveranismul apare acolo unde s-a operat deja schimbarea de sens a conceptului de „națiune”, mutat de la un sinonim pentru popor, la un sinonim pentru stat. Astfel încât, națiunea civică, nu etnică, poate fi „incluzivă”, multi-etnică, mai mult o formă de agregare politică. Într-un astfel de context mental, suveranismul se propune ca demers pragmatic de recuperare a unui oarecare grad de autonomie politică pentru guvernarea respectivă, în raport cu structuri supra-naționale, de care nu își propune să se separe.
Cu un secol în urmă, fascismul pornea de la o criză economică și sistemică, pentru a se propune ca alternativă atât la comunism, cât și la capitalism. Economic, el era o mișcare cu țeluri revoluționare, nu reformatoare. Iar baza ei populară era societatea tradițională de țărani și lucrători industriali, care simțeau instinctiv că avansul relațiilor de tip capitalist, dar și al comunismului, conduce la dispariția acelui stil de viață patriarhal. Lucru care, între timp s-a și consumat în multe privințe, pentru o parte din glob.
În contrast, deși suveranismele au primit pe alocuri numele de „iliberal”, tind să fie mari susținătoare ale unei economii liberale, pe care nu își propun să o schimbe din temelii. În zona anglo-americană, „conservator” a ajuns să fie un nume de scenă pentru „libertarian”, pentru că nu se opune atât schimbărilor deja înfăptuite la nivel societal, cât etatismului partidelor de stânga. Varianta extremă a acestui nou val al dreptei e argentinianul Javier Milei, cu drasticele lui programe de reduceri de costuri bugetare. (Includerea lui în acest curent e problematică prin aceea că a avut între promisiuni electorale și adoptarea dolarului. Adică renunțarea la un atribut al suveranității, controlul monedei. Dar, cum vom vedea, e departe de a fi singurul care manifestă acest gen de incoerențe.)
Alt aspect e că majoritatea celor din acest curent nu au apucat să guverneze. Prin urmare, fac o opoziție retorică regimului existent, ceea ce e și o supapă pentru nemulțumiri sociale. Prin simpla lor existență în spațiul public, liniștesc masele că există eroi care luptă pentru ei, care vor lua în curând puterea și vor întoarce cursul istoriei, care însă își continuă implacabilă traiectoria sub această diversiune. Deocamdată nu se poate arăta nici modelul exemplar al noului curent, de țară în care să fi reușit o recuperare de acest tip.
Suveraniștii sunt purtătorii de cuvânt ai unor nemulțumiri și frustrări reale, mai ales ale clasei de mijloc, care nu se bucură de avantajele globalizării, de care se bucură elitele cosmopolite. În societăți unde cenzura corectă politic s-a instaurat apăsător, ei par „să spună lucrurilor pe nume”, să dea o voce celor care nu se pot răcori altfel. Exemplul cel mai distractiv pentru public fiind cel al umorului lui Donald Trump. Prin aceea că dau o voce majorității tăcute, ei își merită fără nicio conotație peiorativă epitetul de „populiști”, dat de adversari. Ei sunt sau se pretind măcar a fi de partea poporului.
Aici apare și o problemă terminologică, pentru că unii din acest val ar fi mai adecvat să fie numiți „populiști” decât „suveraniști”, dacă nu ar părea un termen din polemica presei dominante. (Deci, pentru a evita confuzia dintre încercarea de a descrie precis și aceea de a ataca cu un peiorativ, suntem nevoiți să îl abandonăm.) De exemplu, dacă ne uităm la promisiunile economice generoase către populație, concomitent cu mesajele de vasalitate față de alte puteri, Călin Georgescu s-ar încadra mult mai bine în categoria populiștilor, la fel ca mișcări de genul 5 Stele din Italia. Înclinațiile sale îl pun mai la stânga grupului, în care Milei ar fi cel mai la dreapta.
Suveranismele apar nu în societățile tradiționale, ci într-o societate a spectacolului. Ele sparg monopolul mediatic al stângii, devenită singura normalitate acceptată de oamenii „civilizați”, prin personaje carismatice, insolite, prezență online, declarații memorabile. Departe de a organiza tabere de antrenament paramilitar, marșuri cu torțe în uniforme și pas cadențat, cum aberant își închipuie detractorii lor, ele permit o opoziție prin delegație. Suporterul lor poate trăi prin delegație această frondă, pe care nu mai are curajul să o afișeze la corporația unde lucrează. Tot internetul permite și românilor deja stabiliți în afara granițelor să trăiască o formă de patriotism de la distanță, consumat în puținul timp liber, când nostalgia unei țări idealizate și dorul de casă își pot găsi descărcarea în fluturarea unor simboluri tricolore, culmea, peste un internet global.
Iluzia că e cineva care se ocupă, care a luat un steag de luptă, pe care îl duce mai departe online sau la televizor, e un element psihologic notabil al acestei mișcări. Varianta extremă a unei asemenea anestezii e fenomenul Q-anon, cu al său slogan inducător de pasivitate: „ai încredere în plan”. Ca variante domesticite de naționalism, suveranismele joacă și rolul unei opoziții controlate sau, în tot cazul, asigură că opoziția la schimbările în curs nu va fi făcută de „cine nu trebuie” sau nu va lua forme incontrolabile. De cele mai multe ori, mizează pe carisma unui singur lider nonconformist și depind aproape în totalitate de bunul lui renume și buna sa credință.
Aceste mișcări nu au gustul pentru irațional, de care vorbeau unii ideologi fasciști și nici cultul liderului nu depășește granițele uzuale ale pasiunii pentru vedetele din show business. Dimpotrivă, sunt mișcări pragmatice, cu agendă restrânsă, axate mai mult pe ideea de negociere, decât de răsturnare a unei ordini. Ideea de sacrificiu personal le e aproape complet străină adepților, care sunt oameni ai lumii noi.
Ele răspund unor probleme deja tardive pentru societățile vestice multiculturale, precum migrația în masă, lipsa de securitate pe stradă, scumpirea chiriilor, restrângerea oportunităților reale. Sunt probleme care nu mai pot fi ținute nediscutate și doar previn să nu le discute alții. Pot oferi, cel mult o temporizare, în subteranul căreia schimbări ireversibile își urmează cursul.
Noul suveranism nu își pune probleme existențiale, de destin național, decât în mod pasager. De aceea, poate conviețui foarte bine și cu individualismul de tip liberal. El nu își propune deplina recuperare a libertății de exprimare sau întoarcerea la societatea tradițională. Ci speculează doar căderea în total ridicol a unor excese woke, absurdul unor pretenții ale activiștilor trans, în contrast cu homosexualii clasici, față de care pot manifesta toată deschiderea. Astfel, suveraniștii germani pot fi conduși de o lesbiană inter-rasială, iar cei americani, reprezentați de poligamul Elon Musk, care are 11 copii cu trei femei sau de Donald Trump, cu escapadele lui picante. Departe de a fi mișcarea rigidă și intolerată descrisă de adversari, aceasta e o mișcare cu prejudecăți fluide și o moralitate cu geometrie variabilă, în funcție de cât e publicul pregătit să accepte la un moment dat.
În țările din Estul Europei, care au încă memorie istorică, mișcările suveraniste au încă o formă clasică, patriotică și multe referințe la trecut. În timp ce în țările vestice și SUA, observăm că noul suveranism e total deconectat de la ideea unei moșteniri culturale și de orice descendență istorică, socotită un risc prea mare. Acolo, sunt fenomene pure de marketing politic, care îmi amintesc de felul secularizat în care a ajuns să fie sărbătorit chiar în exces Crăciunul. Adică o sărbătoare a consumului întinsă pe o lună-două, în care răzbat ecouri călduțe ale ideii de familie și copilărie, epurate de semnificațiile religioase. La fel și în politică, suveranismul nou e o variantă secularizată de patriotism, care pune accentul pe mândria națională tradusă în competiția cu alte țări. (În cazul lui Elon Musk, competiția fiind cine atrage mai mulți indieni pentru IT, ca să nu fii depășit de China.)
Aici e un miez al problemei, pentru că viziunea suveranistă tinde să accepte perspectiva demult asumată de centru stânga și centru dreapta. Anume, că țările sunt doar niște corporații mai complicate, conduse de specialiști în macro-economie. Când abandonezi ideea că o țară e expresia unei națiuni, care are o valoare în sine, mult deasupra oricărei idei de beneficiu material și confort, deja diferendul devine dacă țările ar trebui să aibă o autonomie mai mică sau mai mare.
Între diferențele majore de context apărute între timp, se numără și ascensiunea țărilor din grupul BRICS. Relația mișcării suveraniste cu ele e ceva mai complicată. BRICS constituie rivalul geopolitic al lumii euro-atlantice, dar și un alt tip de organizare, deocamdată neclar. Suveraniștii sunt acuzați de presa oficială de simpatii pentru acele țări, doar pentru a-i denigra ca lipsiți de loialitate. Dar nu există dovezi că ei ar fi interesați să facă tranziția spre modul de organizare din China sau din alte țări BRICS, care diferă foarte mult între ele ca organizare politică și nu numai.
Îmi e foarte greu să îl situez în acest context pe Vladimir Putin, care are un program propriu suveranist și imperialist, dar care a apărut în cu totul alt context decât cel euro-atlantic. Și care nu i-a influențat sau susținut pe suveraniștii respectivi să se afirme, cum susțin fără dovezi detractorii lor. Regimul lui e formal democratic, dar autoritar în practică. Ori, în puținele țări unde lideri sau partide suveraniste au ajuns la putere în spațiul occidental, nu știu vreunul care să fi confirmat temerile criticilor din presă. Adică nici nu și-au persecutat adversarii, nici n-au monopolizat presa, nici nu s-au eternizat la putere. Mai curând s-au topit în peisajul partidelor mainstream.
Spațiul de inspirație al mișcării suveraniste europene e neo-conservatorismul american. Acea doctrină își are originea în Rusia, doar în măsura în care unii din fondatorii curentului neocon erau evrei sosiți de acolo în America, și care avuseseră anterior convingeri opuse. În sensul că fuseseră adepți ai internaționalismului comunist profesat de Leon Troțki. Mișcarea lor a înlocuit treptat „paleo-conservatorii” americani, care erau mai mult adepții izolaționismului. Neoconservatorii au susținut cu toată puterea implicarea Statelor Unite în războaie tot mai îndepărtate, care să le asigure supremația mondială. De atunci încolo, patriotismul american a fost împachetat să reprezinte un imperialism militarist abia vag camuflat.
Mișcarea suveranistă actuală din Europa are această particularitate că e aproape unanimă în admirația pentru SUA și Israel, percepute pragmatic ca polii dominanți de putere pe continent. Ea nu își propune recuperarea suveranității naționale față de acestea, ci se rezumă la critici mai blânde sau mai virulente la adresa Uniunii Europene, simțită corect ca veriga slabă în acest lanț al puterii supra-naționale.
Nu toată mișcarea naționalistă interbelică avea un caracter de adversitate cu influența evreiască. Dar unele făceau din asta tema centrală, fiind chiar antisemite. Uneori era vorba de fricțiuni locale cu grupuri de populație insuficient integrate, dispute economice. Alteori, tipologia evreului rătăcitor și a creditorului cosmopolit era transformată într-un simbol pentru ceva ce se opunea idealului de coeziune națională. Prin contrast, aproape toți liderii mișcării suveraniste europene actuale manifestă o simpatie pentru statul Israel. Uneori, afinitatea pentru evrei e teoretizată prin teza „civilizației iudeo-creștine”, iar în țările cu mare imigrație musulmană e dedusă dintr-o presupusă alianță contra unui „dușman comun”. Dacă criticile la adresa evreilor ar aduce sfârșitul carierei politicienilor în Europa și America, e încă permisă existența unor partide critice la adresa invaziei musulmane, cum sunt cele din Olanda și Danemarca.
Cu un secol în urmă, Winston Churchill prezenta într-un faimos articol o falie simbolică, pe care o descria aproape ca pe o luptă între bine și rău. De o parte, erau evreii sioniști, iar de cealaltă, evreii bolșevici, internaționaliști. Prin inventarea acestei presupuse lupte intestine, Churchill poate fi considerat fondatorul acestei alianțe neașteptate între naționalismul evreiesc și cel din țările Europei și Americii. (Mesajele de simpatie ale acestora din urmă au rămas deocamdată fără reciprocitate.) Pentru o jumătate de secol, ideea n-a avut adepți și n-a fost luată în seamă. Apoi lucrurile s-au schimbat după ce America a devenit puterea fără rival, iar confruntarea ideologică s-a mutat în sânul Occidentului, reinventat de programul revoluționar al noii stângi.