Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

Baza putredă a suveranismului kosher

Valul suveranist din Europa are particularități locale, dar și câteva puncte comune. În general, tinde să fie critic cu politicile dirijiste ale Uniunii Europene, cu aberațiile eco, LGBT și cu formele nereglementate ale imigrației, mai ales cea musulmană. Dar cel puțin variantele tolerate de sistem ale curentului tind să arate admirație pentru modelele reprezentate de Statele Unite și Israel.

Viziunea lor simplificată are o variantă a geopoliticii forței, rezumată pragmatic de teoria băsesciană a Marelui Licurici. Iar versiunea complexă pleacă de la nonsensul teologic al sintagmei „civilizația iudeo-creștină”, care pune împreună mărturisirea apostolilor cu opoziția fariseilor. Din această perspectivă, e invocată incompatibilitatea islamului cu societatea creștină, în timp ce Israelul e descris ca un avanpost al civilizației occidentale, chiar un model de stat național.

Am avut cândva o prezentare mai detaliată a problematicului concept de sionism. Explicam atunci de ce nu folosesc un astfel de termen, care are prea multe înțelesuri și conotații pentru diferiți vorbitori, ca să mai fie util în comunicare. El are versiuni moderate și extremiste, religioase, patriotice, rasiste, universaliste, care acoperă multe alte ideologii și concepții prezente sub alte nume la restul popoarelor de-a lungul timpului. Dar spuneam atunci că unul din sensurile posibile ale cuvântului e și acela de „naționalism evreiesc” – unghi din care conchideam că oricine își dorește o țară pentru poporul său n-ar trebui să aibă o problemă cu o dorință similară din partea evreilor. Cum articolul respectiv era mult anterior desfășurării evenimentelor din Gaza după 7 octombrie 2023, cel de față ar trebui să fie o completare și o aducere la zi a perspectivei asupra subiectului.

complicitatea tăcerii

Situația actuală a statului Israel diferă enorm față de romantismul mișcării sioniste la finele secolului XIX, când se putea înscrie ca aspirație între atâtea porniri patriotice contemporane. Acum nici națiunile Europei nu mai luptă pentru independența față de imperiile clasice și pentru drepturile formale conferite de instituțiile unui stat propriu. Ele sunt acum sub stăpânirea unor puteri globale difuze, care le domină cultural și mediatic, care derulează prin chiar partidele alese democratic un vast program de înlocuire demografică și schimbare culturală. Prin felul în care au fost cucerite lent și riscă dispariția din istorie, națiunile Europei seamănă izbitor cu soarta tragică a palestinienilor.

Europenilor li se mai reproșează încă (lor și numai lor) colonialismul. Dar sunt secole de când ei nu mai participă la colonizarea altor continente, ci sunt victime ale colonizării – inclusiv acele popoare (ca românii sau irlandezii), care n-au avut un astfel de trecut, dimpotrivă, au fost supuse de alții și în trecut. Pus în rând cu țările lumii euro-atlantice, programul israelian de cucerire neobosită de teritorii, alungare a băștinașilor și populare cu locuitori proprii, ne apare ca o anomalie, nu o practică generală. Niciunul din partidele zise suveraniste nu are acest gen de ambiții practice, și doar din oportunism nu se dezice de o astfel de asociere.

Barbaria cu care a fost purtată timp de 15 luni răzbunarea pentru actele de la 7 octombrie 2023, singularizează Israelul în această presupusă familie a naționaliștilor secolului XXI. Ceea ce încă se petrece în Fâșia Gaza nu e un război, cum mincinos insistă să îl prezinte presa. E un masacru sadic dus de o armată hiper-tehnologizată, înarmată de cele mai bogate țări (Statele Unite și Marea Britanie) contra unei populații neînarmate și captive în cel mai mare lagăr în aer liber, care există de două decenii. Cei mai mulți locuitori sunt născuți în captivitatea ilegală israeliană, nu cunosc altă viață decât aceea de ostatici ai statului evreu. Jumătate din ei sunt copii, pe cale de consecință și proporția victimelor e asemănătoare. Înainte de octombrie 2023, 70% din locuitorii din Gaza erau înregistrați ca refugiați, adică erau deja alungați din alte locuri supuse expansiunii israeliene și forțați să trăiască dincolo de zidul respectiv.

Chiar și în istoria sumbră a Europei, ar trebui să cauți foarte departe, ca să găsești acest gen de lipsă de omenie în tratarea celor găsiți pe un teritoriu, pe care-l revendici. Și eventualele paralele n-ar fi deloc flatante. În aceste 15 luni, care vin după o ocupație de șaptezeci de ani, au fost bombardate locuințe, ca familiile să nu mai aibă unde se întoarce, au fost țintite școli, spitale, corturi ale refugiaților, care respectaseră întocmai ordinele de evacuare. Au fost blocate sistematic camioanele cu ajutoare alimentare și medicamente, pentru a folosi înfometarea ca armă de șantaj. Au fost uciși voluntari occidentali, care încercau să aducă o masă caldă celor rămași fără adăpost, au fost uciși medici, care încercau să salveze vieți, jurnaliști care încercau să spună lumii ce se petrece, chiar și câțiva prizonieri proprii, ieșiți cu un steag alb în calea eliberatorilor.

Niciuna din mișcările politice din Europa actuală, nici cele zise extremiste, nu își propune epurarea etnică a minorităților sau derularea unui genocid, nici nu promite pedepse colective. Ar fi logic ca partidele suveraniste, atât de grijulii să fie acceptate în lumea bună, să se dezică măcar de acest tip de excese. De fapt, liderii politici, care au tăcut, oferind complicitatea lor pentru acest genocid, au dovedit că practică impostura, atunci când se pretind „creștini” sau „conservatori”, fără a manifesta o minimă urmă de compasiune umană.

În schimb, „solidaritatea cu felul în care se apără statul Israel”, a devenit o poziție standard în rândul politicienilor de centru-dreapta din spațiul euro-american. Nu că omologii de centru-stânga ar fi departe. Dar busola morală a fost dereglată într-atât, încât compasiunea pentru tragedia palestiniană a început să fie acuzată că ar fi o poziție „stângistă”. O aberație, care insinuează că dreptei i-ar fi proprii cinismul și indiferența. Dacă tresăriri de umanitate s-au găsit în acest răstimp la unii stângiști, progresiști, activiști LGBT și minorități recent instalate, sau în campusurile studențești, e spre cinstea lor și cu atât mai mult un reproș ca o bătaie de obraz pentru cei care se pretind superiori lor în gândirea politică.

o sursă a migrației

Dar, dacă neo-suveraniștii vor să rămână pragmatici, să rămânem în registrul pragmatic. Cum se explică indiferența lor față de programul explicit enunțat de conducători ai statului Israel de relocare a palestinienilor în alte țări, cum ar fi în Canada și Europa? Dovezile sunt abundente în acest sens, nu e o speculație sau teorie a conspirației. Ideea alungării a cinci milioane de palestinieni (împărțiți între Gaza și Cisiordania) a fost reluată public de mai multe ori.

Am făcut în acest articol un scurt istoric al declarațiilor făcute de oficiali israelieni despre epurarea etnică din Gaza cu expulzare în alte țări. Nu-l mai reiau. Pornește de la un document guvernamental conceput înainte de atacul de la 7 octombrie, trece prin editoriale în Jerusalem Post și Wall Street Journal semnate de șefa ministerului care coordonează serviciile secrete și parlamentari din Israel, la declarații ale lui Beniamin Netanyahu. Ne-au spus explicit că asta vor și au acționat în acest sens pe teren, fără ca vreun „suveranist” din Europa să se scandalizeze.

De fapt, ar fi doar încă un episod, nici măcar cel mai mare, din marele val migrator produs de războaiele din Orientul Mijlociu și nu numai, care au dislocat mari populații musulmane în Europa. Jeffrey Sachs, economist american de origine evreiască, a fost între cei care au explicat cât se poate de limpede rolul lobby-ului israelian în declanșarea acestor războaie, care au destabilizat dictaturi seculariste și au fost un ferment pentru mișcări teroriste fundamentaliste.

lobby-ul și politica internă

Chiar între cei care se încumetă să admită că statul Israel poate fi criticat ca oricare altul, mulți insistă că această critică trebuie să rămână doar la adresa ideologiei politice numită sionism. Ei pierd din vedere că însăși acea entitate politică insistă să fie numită ca „stat evreiesc”. O sintagmă pe care actuala coaliție de guvernare a înscris-o chiar în legile statului din 2018.

Al doilea aspect e secretul lui Polichinelle, anume că niciunui alt stat de pe glob nu i-ar fi fost tolerat un comportament criminal față de populațiile cucerite, în absența influenței impresionante a lobby-ului evreiesc în Statele Unite și Europa. „Războiul pe 7 fronturi”, invadarea Libanului și noi anexări teritoriale în Siria au trecut aproape neobservate, fără condamnări oficiale sau sancțiuni de tipul celor impuse Rusiei. Deja nu mai putem vorbi de ignoranță în această chestiune, pentru că înțelege oricine cât de mare e această influență în politică, presă și finanțe, implicit ce ar risca un politician sau jurnalist, care s-ar aventura să vorbească de acest subiect. Ar trebui să fim prea ipocriți să mai presupunem că această conexiune nu există, și statul Israel există într-un vid izolat de restul problemelor de politică internă, pe care se presupune că se concentrează suveraniștii.

Desigur, la aceste jocuri de putere nu participă majoritatea populației evreiești, care presupun că își duce traiul cotidian ca orice alți oameni. Iar elitele intelectuale evreiești au o uriașă varietate de opinii, putând fi întâlnite în orice curent politic imaginabil. Dar ar fi foarte greu de produs dovezi că organizațiile evreiești depun eforturi și în direcția susținerii naționalismelor europene. Sau că marii săi miliardari își direcționează „filantropia” sau își pun la dispoziție forța mediatică pentru a susține ceva în direcția naționalistă.

Da, se pot găsi exemple exotice de evrei chiar radicali contra migrației – cu accent explicit pe cea musulmană – cum a fost cazul lui Eric Zemour în Franța. Dar ei rămân personaje insolite, nu reprezentativi pentru direcția în care se îndreaptă forța organizată a comunității. De aceea, această alianță recentă între suveranism și sionism ne apare greu de explicat. Chiar și în cazul lui Donald Trump, care se recomandă ca președintele cel mai devotat Israelului din Istoria Americii, care a beneficiat de câțiva sponsori importanți, ca familia Adelson sau Paul Singer, s-a constatat o respingere din partea comunității. Deși intens curtată de Trump, comunitatea evreiască americană a ales 65% un vot pentru Kamala Harris.

corectitudinea politică

Teoretic, noul suveranism are ca adversar ideologic progresismul și dogmele lui corecte politic. Spun teoretic, pentru că mișcările suveraniste nu dau semne că ar avea în program deplina restaurare a libertății de exprimare. Și în țările pe unde au mai ajuns la putere, nu s-a constatat o astfel de abolire a cenzurii pe motive ideologice.

Iar legile care pedepsesc cu închisoarea abaterile de la versiunea oficială asupra istoriei din preajma celui de-al doilea război mondial au fost primele și în chiar nucleul acestui reflex al cenzurii. Gradual, ele s-au extins cu pedepse și pentru ofensarea altor categorii protejate, alte minorități etnice, sexuale și religioase. Ce a debutat cu pedepsirea antisemitismului a ajuns la pedepsirea islamofobiei, în țările vest-europene, care au primit contingente semnificative musulmane. Pe măsură ce societățile occidentale s-au secularizat, tabu-urile legate de blasfemie și lezmajestate au fost trecute în seama altei religii semi-oficiale a statului, al cărui rol a început să fie înțeles ca acela de a apăra minoritățile de majoritate.

O mișcare suveranistă, care nu atinge nici problemele ridicate de corectitudinea politică, nici pe cele ale influenței altor țări în societate și a grupurilor de interese în guvernare, nu poate fi decât o mișcare superficială, în cel mai bun caz; dacă nu, cu premeditare, o formă de opoziție controlată.

saltul peste comunism

Eminescu definea patriotismul ca iubirea trecutului. „Fără cultul istoriei nu există iubirea de țară”. De aceea ne apar artificiale formele de suveranism total rupte de orice rădăcini istorice, cum e și trumpismul și cum sunt majoritatea celor din Europa de Vest. O listă lungă de voievozi și eroi sunt evacuați din memoria colectivă pe motiv că nu mai cadrează cu peisajul diversității. Iar concentrarea cade pe „patriotismul economic”, un fel de întrecere capitalistă pentru țara cu PIB-ul cel mai mare, marcat de corporații cu proprietari de aiurea și angajați aduși din toate zările.

Dacă ar fi trăit să vadă noul suveranist apusean, Petre Țuțea ar fi putut zice ca despre ateu, că e un tip de om, care „vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri”. Dar cu atât mai curios ne apare cazul suveranistului estic, care mai face apel la motivele folclorice ale identității. Totuși, când se raportează la secolul XX, el preia schema de gândire impusă de stânga liberală, care identifică răul absolut în extrema dreaptă, de care face tot efortul să se dezică, pentru a fi acceptat în societate.

A fi moderat e o opțiune absolut onorabilă, probabil cea mai înțeleaptă. Dar e grăitor cum conservatorismul kosher sfârșește prin a sări cu totul peste perioada comunistă și tragediile ei, ca și cum în 89, dacă nu chiar în 2025, abia am fi ieșit dintr-o dictatură fascistă. Fără mare priză la public, există o parte a intelectualității românești, care după căderea comunismului s-a prezentat ca anti-comunistă. Și care a îmbrățișat corectitudinea politică de la neo-marxiștii din SUA.

Unii au sfârșit deplin în zona „liberală” în sens american, abandonând cu totul să se mai revendice de la dreapta. Și au devenit explicit globaliști, cu toate trăsăturile stângii americane, ca Gabriel Liiceanu sau Vladimir Tismăneanu. Alții au rămas să joace rolul unor conservatori critici cu „sexo-marxismul”, ca Adrian Papahagi. Dar și în acea aripă primează lupta cu fasciști și legionari imaginari, la fel cum și republicanii americani fac o prioritate din a se delimita de „rasiști”, de „deplorabilii” din „pleava societății” (de fapt, majoritatea nereprezentată) de discursul identitar. Teoria lor e că dreapta conservatoare trebuie să fie individualistă, elitistă și să se opună ambelor extreme „colectiviste”, reprezentate caricatural de nazism și comunism.

Toate bune și frumoase, conservatorismul își revendică astfel centrul, dar e un centru imaginar al individualismului unei lumi a teoriei. Un centru al singurătății, pe care l-au abandonat cei mai mulți alegători, polarizați după cu totul alte criterii, în dezbateri mult mai actuale. Iar acest pericol îi paște și pe suveraniștii domestici, care fac același tip de alegere, alergând după acceptarea vechii prese, îmbibată de ideologizarea marxismului cultural. Ei se pot declara încă anticomuniști, dar sunt tot mai tributari comunismului de albastru, cu dogmele lui descrise ca „noua normalitate”.

La fel ca neo-marxismul, și noile suveranisme sunt creații de laborator ale unor cercuri intelectuale, făcute să răspundă unor nevoi reale de dreptate sau de independență, dar în maniere abil conduse pe un făgaș anume. Ambele sunt creații ideologice într-atât de viguroase, încât s-au revărsat și în cealaltă parte a spectrului. Revoluția culturală a noii stângi, cu corectitudinea politică, mândria diversității, victimologie și cultul minorităților, a îmbibat și centrul și dreapta actuală, care seamănă tot mai puțin cu cea istorică. Similar, militarismul neocon a îmbătat atât dreapta, cât și stânga, doar că au războaie preferate diferite. Unii luptă pentru Ucraina, în numele homosexualilor persecutați de Putin la Moscova, sau în numele opozanților, ce au sfârșit tragic. Alții văd o cruciadă contra islamului și pregătesc o confruntare cu Iranul și China.

evadare.ro
January 18th, 2025
Mai multe despre: Politica
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact