Motto: “Idealismul meu e mai real decat realismul lor, care nu poate explica nici a suta parte din faptele reale, intamplate cu adevarat” (FM Dostoievski, in 1868)
(Articolul e episodul 2 din seria Revolutia Romana si dusmanii ei.)
intr-o istorie neintrerupta a jertfei
Cota cea mai inalta atinsa de Revolutia Romana a fost aceea a unei miscari spontane de renastere spirituala. Cele mai profunde motivatii si gesturi in cadrul ei au fost de natura moral-religioasa. Si, oricat de la moda ar parea pentru unii fronda anti-ecleziastica, stratul cel mai profund al romanilor e cel crestin.
De la instaurarea comunismului de catre ocupatia sovietica in 1944 si pana la aparenta lui disparitie s-a murit neincetat impotriva acestui regim impus: in lagare de munca fortata, in inchisori, in munti, iar dupa ce represiunea a luat forme mai perfide, s-a murit in spitale de psihiatrie, in incercarea de a trece Dunarea inot si, in ultima instanta, in strada.
Numit de regele Mihai prim-ministru al unui guvern de uniune nationala, generalul Nicolae Radescu (al carui mandat a durat doar trei luni) rostea in direct la radio ultimul discurs liber preluat de mass-media romaneasca. Nimeni nu avea sa stie ca va urma o tacere publica de 45 de ani. Era 24 februarie 1945, razboiul nu se incheiase, trupele sovietice erau deja in tara. Referirea la originea alogena a promotorilor comunismului e una care trebuie inteleasa in contextul retoricii de razboi, dar descrierea pe care acest patriot adevarat o facea comunismului avea sa ramana valabila in fata istoriei:
“Cei fara neam si fara Dumnezeu, asa cum i-a botezat poporul, au pornit sa aprinda focul in tara si s-o inece in sange. O mana de insi, condusi de doi venetici, Ana Pauker si ungurul Luca (Vasile Luca, nascut Luka Laszlo, ministru comunist al Finantelor, n.m.), cauta prin teroare sa supuna neamul.” (generalul Nicolae Radescu, prim-ministru)
Cei “fara neam si fara Dumnezeu” aveau sa faca intre 500.000 si 2.000.000 de victime prin exterminare directa si impingere in exil, ceea ce inseamna cam toata elita tarii, intr-o pondere care depaseste proportia decimarii. Spre cinstea acestei tari, Romania a avut cea mai ampla si mai indelungata miscare de partizani din Europa. Vreme de doua decenii s-a luptat cu arma in mana impotriva trupelor de Militie si Securitate in Fagaras, Apuseni, muntii Banatului, oriunde relieful a oferit o ascunzatoare, din Maramures pana in Dobrogea.
Decat sa poarte tricouri cu un asasin precum Che Guevarra, tinerii ar putea invata despre eroi adevarati cum au fost Ion Gavrila Ogoranu, Gheorghe Arsenescu sau Toma Arnautoiu. La manastirea Sambata de Sus exista un monument al partizanilor si se face in fiecare vara o comemorare religioasa a acestor romani. E o dovada de intelegere subtila a istoriei, din partea unei elite preotesti.
Chiar si dupa ce Nicolae Ceausescu a renuntat oficial la a mai avea detinuti politici (unii erau eliberati dupa 17 ani de regim de exterminare), zeci de mii de tineri au murit, de pilda, impuscati in incercarea de a trece Dunarea inot, pentru a scapa din “paradisul clasei muncitoare”. Alteori, asasinatul cobora in zone mai obscure: inginerul Gheorghe Ursu, arestat in anii ’80 pentru ca tinea un jurnal, a fost omorat in detentie de un puscarias de drept comun, la cererea Securitatii.
“ce i-ar folosi omului…”
Cei care s-au opus deschis comunismului au inteles ca invazia sovietica si generatia autohtona de cozi de topor care i-a urmat erau diferite de orice alta cucerire cunoscuta in istorie. Era pentru prima data cand un cuceritor nu se mai multumea cu bunurile sau cu viata celui cucerit. Comunismul era primul regim care ataca sistematic modul de gandire, modelele si credintele: viza insusi sufletul fiecarui om. Si nu e vorba de o speculatie, un fost luptator in munti, Ion Gavrila Ogoranu, a descris miza confruntarii exact in acesti termeni, iar perceptia sa a fost aproape unanim impartasita intre detinutii politici. Forma cea mai atroce a reeducarii a fost fenomenul Pitesti, o versiune extrem de violenta a depersonalizarii prin indoctrinare cu formule ale unui ateism virulent, cazut dincolo de limitele umanului. Pentru restul detinutilor (iar in regimurile comuniste, toti cetatenii au de facto acest statut) reeducarea si crearea “omului nou” au luat forma deceniilor neintrerupte de propaganda: rescriere a istoriei, ideologizarea tuturor orelor de curs (in cazul elevilor), a divertismentului, de la muzica, la literatura si film (pentru toata populatia).
Nimeni dintre cei care a(m) trait cat de putin epoca nu a scapat neatins, nepervertit intr-un fel sau altul. Asa cum dintr-un razboi conteaza mai putin invingatorul cat supravietuitorul, din comunism (ca din orice incercare apocaliptica) se poate considera supravietuitor doar cel care scapa cu mintea intreaga. Cei care au fost de la inceput constieni de aceasta miza ies din sfera simplului detinut politic, caci oricine lupta pentru sufletul lui nu intr-o batalie politica lupta.
S-au pastrat numele a peste 2500 de preoti si calugari inchisi (Peste 70% erau ortodocsi, cu mentiunea ca in cazul greco-catolicilor s-a incercat chiar varianta exterminarii). Pentru acestia si pentru foarte multi dintre cei care si-au regasit credinta dincolo de gratii, confruntarea cu forma cea mai agresiva de ateism a insemnat o experienta religioasa. A aparut astfel o intreaga generatie de sfinti ai inchisorilor, marturisitori ai adevarului crestin pana in ultima clipa a vietii.
Acestia au fost crestini cu adevarat pentru ca au luat in serios cuvintele Mantuitorului:
“Ca tot cel ce va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va mantui. Ca ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa-si pagubeasca sufletul?” (Marcu, cap 8, vs 36)
Dupa anihilarea (fizica sau sociala a) oponentilor, regimul a incercat obtinerea complicitatii din partea populatiei. In anul 1964, cand se dicta amnistierea detinutilor politici, trecuse deja intervalul unei generatii sociologice. Obligand prin decretul din 1968 toate femeile sa se transforme in producatoare de copii pe banda rulanta, Ceausescu visa la aparitia unei generatii, crescute in captivitate, care sa ii indeplineasca planul. Generatia care nu cunoscuse niciodata libertatea, care nu avea nici macar un termen de comparatie pentru ce i se intampla, era departe de generatia luptatorilor din munti. Se incolona de cu noapte la cozile la lapte, carne (in general, la orice), nu gasea nimic neobisnuit ca erau interzise bibliile, ca icoanele erau inlocuite cu tablourile lui Ceausescu sau ca Mos Craciun devenise Mos Gerila. Protesta doar pe infundate cand se daramau fabuloasa manastire Vacaresti sau atat de iubita biserica Sfanta Vineri. Exact ca in descrierea lui Orwell, comunismul era “un bocanc apasat pe gura; pentru totdeauna”.
o renastere spirituala
Pornind de la aceasta stare de fapt, izbucnirea din decembrie 1989 a fost una miraculoasa. Tacuta zeci de ani in fata activistilor de partid, societatea romaneasca lua pentru prima data cuvantul. Si ceea ce avea de spus nu era un amendament constitutional sau o initiativa reformista: s-a scandat spontan “Exista Dumnezeu!” Aceasta scandare a fost una dintre cele mai puternice descatusari din timpul Revolutiei. Daca protestele ar fi fost reprimate ca acelea din Piata Tienanmen din China aceluiasi an, si nu s-ar mai fi pastrat decat consemnarea acestei scandari, ar fi fost suficient ca sa vorbim de o revolutie! (Una infranta, dar o revolutie.) Pentru ca nu se protesta impotriva ratiilor impuse pana si la mezeluri, sau impotriva interdictiilor de a-ti folosi autoturismul in anumite duminici. Era atacata direct cea dintai premisa a materialismului dialectic. Acea premisa care a dat nastere dictonului din romanul Demonii al lui Dostoievski: “Daca Dumnezeu nu exista, totul e permis”.
E o falsa impresie ca miracolele ar tine de spectacol. Adevaratele miracole se observa greu si se uita repede. (Nu degeaba, la scurta vreme de la faptuirea de miracole, Hristos insusi e condamnat prin vot popular.) Cred ca scandarea “Exista Dumnezeu!” a fost un asemenea miracol autentic. In restul tarilor din lagar, schimbarea s-a produs prin negociere, cu dezbateri despre forma de proprietate sau dreptul la asociere. Intr-un singur loc din Europa s-a pus problema unei ilegitimitati ontologice. Daca ar fi sa traducem acea scandare, adresata unui pluton de soldati, care aparau regimul, ea ar suna astfel: “noi nu credem ca regimul vostru e ilegitim pentru ca incalca legile date de voi; credem ca ati fost dintotdeauna ilegitimi, pentru ca baza ideologiei voastre materialiste e contrara adevarului marturisit de popor, pentru ca toata constructia voastra se intemeia pe un fals”.
prima societate civila
Revolutia romanilor a pornit de la un ungur! Si inca de la unul pe care o buna parte din tara adora sa-l urasca. In jurul casei pastorului reformat Laszlo Tokes, amenintat cu evacuarea de catre Securitate, s-au adunat intai credinciosi protestanti, apoi tot mai multi timisoreni, intai cateva zeci, apoi cateva sute, apoi cateva mii. Cei mai multi aveau alta confesiune decat Laszlo Tokes si, fireste, alta nationalitate. In clipa in care o multime trece peste diferentele de ordin confesional si mai ales peste separatia tribala a legaturii de sange, pentru a sustine o idee, se naste pentru prima data o societate civila.
Tot ce a insemnat eveniment major incepand cu acea data a fost indreptat impotriva acestei societati civile aparute prin solidarizarea unor indivizi diferiti. Toate eforturile contra-revolutionare au avut ca scop dezbinarea acestei forme incipiente de solidaritate civica. Au fost create falii oriunde s-a putut in societate: intre intelectuali si muncitori, intre tineri si generatia batranilor cu memorie, intre romani si unguri (evenimentele de la Targu Mures); in timpul mineriadelor, minerii bat nu doar pletosi cu barba, femei cu fuste scurte sau intelectuali cu ochelari, dar sunt ghidati si catre cartiere locuite de romi, unde devasteaza cateva piete, probabil in speranta starnirii sentimentelor latente de rasism, raspandite la nivel popular; mai tarziu sunt exploatate noi diferente: intre regiunile istorice (ardeleni, banateni vs. “mitici”), oraseni vs. sateni si tot asa, pana la completa atomizare a societatii.
Pana cand diversiunea teroristilor a bagat lumea in case, romanii au trait un moment unic de solidaritate si de entuziasm. Spre groaza celor care aparasera sistemul pana in ultima clipa, un popor care ajunge in stadiul de a fi insufletit de o idee, dincolo de limitele conservarii de sine, devine de neoprit. Pentru a realiza trecerea de la entuziasm la dezolare, de la pasiune la inertie si de la comuniune sufleteasca la izolare si suspiciune s-a lucrat mai intai instinctual, din panica, apoi cu premeditare si metoda. Iar reusita a fost, din pacate, deplina.
“vom muri si vom fi liberi”
De la casa pastorului Laszlo Tokes, cand multimile au devenit suficient de numeroase, s-a pornit pe strazile Timisoarei, catre principalele centre unde se aflau studenti si muncitori. Iar cand trupele de militie si securitate au raspuns cu arme de foc, oamenii au inceput sa se adune in Piata Operei. Seara de seara, cu lumanari aprinse, timisorenii se aduna pe treptele Catedralei intr-un act de comuniune. Cererea cea mai arzatoare printre timisoreni in primele zile ale Revolutiei a fost returnarea cadavrelor celor impuscati. In cuvintele Mantuitorului, o asemenea cerere halucinanta intr-un program revolutionar, literalmente “nu era din lumea aceasta”.
Poate nici nu ar trebui sa ne mire ca adversarii Revolutiei, cei care au dorit fie sa o inabuse direct, fie sa o deturneze spre propriile scopuri, au recurs, prin contrast, la fapte necrestinesti, daca nu de-a dreptul anti-crestine: cadavrele primilor 40 de timisoreni ucisi sunt incinerate, iar cenusa e aruncata intr-un canal de la marginea Bucurestiului; in pregatirea unui proces sumar pentru Ceausescu, dar cu acuzatii care sa nu ridice ideea de responsabilitate a sistemului, sunt deshumate cadavre dintr-un cimitir timisorean si expuse fara haine in fata presei (totul avea sa se dovedeasca o farsa sinistra); cazuti in capcana unei reglari de conturi in interiorul sistemului, ofiterii USLA, prezentati tarii drept teroristi, sunt si ei lasati pe o strada din Bucuresti si profanati timp de cateva zile; chiar si alegerea zilei de Craciun pentru executia (altfel, deplin meritata) a sotilor Ceausescu se inscrie in acest delir al pangaririi unei stari de spirit, care marca o intoarcere la credinta.
un act martiric
Ani la rand, propaganda post-comunista a oferit asemenea imagini, care creeaza o disonanta cognitiva oricarui crestin, drept faptele revolutionarilor, desi realitatea statea exact pe dos. Au fost sterse din memoria colectiva orice gesturi de eroism si efuzii de credinta, care ar fi putut starni mandria revoltei si a luptei unei populatii care trebuia ingenuncheata.
Adevarul e ca au existat asemenea gesturi de eroism, de la scandarea “Suntem gata sa murim!” din noaptea de 21 spre 22, de la Baricada de la Intercontinental, la inscriptia ironica “De Craciun ne-am luat ratia de libertate” de la Universitate, culminand cu tulburatoarea scandare “Vom muri si vom fi liberi!”.
Corelatia dintre adevar si libertate plaseaza revelatia crestina dincolo de tot ce se enuntase anterior in filosofie. In societate, proba empirica a acestei corelatii a venit abia peste 19 secole, odata cu aparitia regimurilor totalitare, care au inceput sa foloseasca propaganda si manipularea ca forme de control social si inrobire. Iata cuvintele Mantuitorului:
“Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi”. (Ioan, cap. 8, vs. 32)
A marturisi acest crez cu pretul vietii e un act martiric. Pentru biserica crestina, martirii sunt o categorie aparte, pomenita nu pentru o existenta pilduitoare, asa cum e cazul sfintilor, ci pentru ca in clipa mortii reproduc, la o scara mai mica, sacrificiul hristic. In primele secole crestine au existat chiar si martiri nebotezati. Tehnic, nici nu devenisera crestini, cu toate acestea, Biserica i-a inclus in sinaxar. Altii veneau de putin timp din lumea pagana si nu dusesera o viata prea virtuoasa. Mai recent, Constantin Brancoveanu fusese un politician implicat in intrigile specifice lumii fanariote in care traia. Cu toate acestea, Biserica i-a recunoscut jertfa ca un act de martiraj.
Aceeasi dovada de intelepciune a dat Biserica si cand i-a denumit martiri pe cei ucisi in Revolutie. Nici nu e posibila o alta incadrare pentru cineva care isi asuma moartea cu gandul ca viata de apoi este o eliberare, cineva care moare pentru a marturisi ca nu exista libertate in absenta adevarului. Pentru moment, aceasta jertfa crestina e pierduta in anonimat si temporar acoperita de uitare. Cand vom cunoaste si recupera acele destine anonime cu respectul care li se cuvine, vom redeveni pregatiti sa regasim si sensul inalt al Revolutiei.
relevanta faptului exceptional
Una dintre cele mai inselatoare abordari ale Revolutiei e cea care o considera un fenomen nemeritat, avand in vedere ca, in preambulul ei, nu existase o miscare articulata de protest, cel putin nu pe durata dictaturii lui Ceausescu. Intrebarea care se naste e “au meritat romanii Revolutia?”, “au fost ei animati chiar de idealuri atat de inalte?”.
Ne-am putea intreba la fel de bine daca inaltatoarele pasaje din Declaratia de independenta a Statelor Unite erau meritate sau intelese la justa lor valoare de ultimul betiv, cautator de aur, manat pe continent de dorinta de capatuiala. Probabil ca nu. Dar daca timp de mai bine de doua secole natiunea americana a consimtit sa faca din acele enunturi valori sacrosancte, daca de atunci pana in prezent nu si-au dat niciodata acceptul pentru idei contrare, cum ar fi intoarcerea la absolutism sau trecerea la colectivism, merita ei acel fapt istoric? Cu siguranta, da.
Printr-o tactica manipulativa, e adusa in discutie absenta societatii civile, pretinsa inapetenta pentru ideologii (unii acuza chiar absenta unei scoli critice marxiste anterior si in timpul regimului comunist). In aceasta linie, Revolutia e o simpla rascoala a unor infometati, care iau cu asalt conacul boierului si se potolesc dupa ce isi umplu hambarul. Aceasta minimalizare jignitoare seamana izbitor cu metodele televiziunilor care, atunci cand vor sa discrediteze un miting filmeaza cativa boschetari si gura-casca de pe margine, apoi dau pararea unui participant cat mai incoerent.
Destinele celor de pe margine pot face obiectul literaturii. In judecarea unui eveniment istoric, atentia trebuie concentrata pe cei care emit ideile cele mai populare, chiar ideile maximaliste, atata vreme cat ele nu sunt ignorate sau primite cu ostilitate de majoritatea participantilor. Altminteri, nu se mai intelege nimic.
(va urma)