Preliminariile războiului din Iran
Evenimentele sunt atât de tragice și cu prevestiri așa sumbre, că nu găsesc altă modalitate de a începe decât cu o glumă. Cu aproape doi ani în urmă, Tucker Carlson îi lua acel interviu epic lui Vladimir Putin. (Pare-se cel mai urmărit interviu din istoria presei.) Întrebat cum a început totul, Putin se lansa într-o expunere de circa o oră, inedită pentru publicul american mediu. Începea surprinzător de pe vremea vikingilor, cu fraza aproximativă: „Pe la anul 862, statul rus începea să se adune și orășenii din Novgorod au invitat să domnească asupra lor un prinț vareg, un anume Rurik…”
Atunci am făcut o glumă, că ar fi frumos să-l cheme și pe ayatollahul Khamenei:
„- Telespectatorii noștri americani nu cunosc istoria conflictului, spuneți-ne, pe scurt, cum a început totul..
– Sigur că da. Am să vă spun în câteva minute. Deci, pe vremea lui Cirus, noi aveam granița….
(o jumătate de oră mai târziu)
– Totuși, mai în prezent…
– Ajung și acolo, ajung. La un moment dat, vine la putere un fiu al lui Hestaspes, un anume Darius….”
Desigur, „liderul suprem” nu mai poate spune povestea și nici noi nu vom merge așa de în profunzime. Totuși, câteva antecedente merită consemnate, pentru o perspectivă mai așezată în mijlocul furtunii, chiar dacă multe sunt de notorietate. Sărim peste antichitatea persană, din care extragem doar o notă legată de numele însuși al țării.
„Persan” pare a fi un exonim, un nume dat de alții, așa cum a fost „valah” pentru noi. Ei au preferat să își spună „iranieni”, iar locul s-ar traduce ca „Țara Arienilor”. Ceea ce a devenit incorect politic după al doilea război mondial, când termenul a fost înlocuit de „indo-europeni” în limbajul academic occidental. La fel ca Valahia, regiunea Persis e doar o mică parte din Iranul de azi, pe țărmul Golfului Persic. Ea dă numele limbii, devenită „farsi” din „parsi”, prin contaminarea cu pronunția arabă.
Toate imperiile lor, cel puțin de acum 2500 de ani, făceau referire măcar în interior la iranieni (ca derivat din „arieni”), chiar dacă din afară primeau alte nume, ca ahamenizi. Uneori, cele două noțiuni apăreau împreună, ca în faimoasa inscripție imperială, datând de acum două milenii și jumătate:
„Eu sunt Darius, Marele Rege, regele regilor, rege al țărilor ce conțin toate felurile de oameni, rege în acest mare pământ în lung și-n lat, fiul lui Hystaspes, un ahamenid, un persan, fiul unui persan, un arian cu descendență ariană.”
Sărind spre istoria contemporană, să remarcăm doar că poveștile lungi din anecdotă s-au împletit. În secolele 17-19 au avut loc războaiele ruso-persane, în care și-au disputat zona Caucazului (Azerbaidjan, Armenia, Georgia). Dar noi învățam mai puțin despre Imperiul Persan în acea epocă, pentru că aveam treabă cu cel Otoman, vecinul lor de la vest.
predarea totală
Conducătorii iranieni au continuat să folosească titlul pompos de „regi ai regilor” (shahinshah) până în secolul XX. În 1872, unul din ei semnează un acord cu afaceristul Paul Reuter, prin care preda mai toate bogățiile țării pe 70 de ani, contra unor redevențe. Pare genul de acord ce ar echivala azi cu intrarea în lumea onorabilă a capitalismului și acceptarea pe „piețele financiare”.
Numele Reuter vă sună cunoscut, pentru că e cel care a fondat celebra agenție de presă Reuters. Se născuse în Germania, cu numele de Israel Josaphat, ca fiu al unui rabin, și își luase numele de Paul Reuter prin convertirea la luteranism. Dintr-un modest funcționar bancar, are o ascensiune deosebită prin căsătoria cu fiica bancherului Martin Magnus, din elita evreiască a Imperiului Prusac.
Prima afacere a lui Paul Reuter a fost în domeniul editorial, publicând materialele revoluționare ce alimentau Revoluția de la 1848, răspândită ca un foc în toată Europa. Apoi a investit în tehnologia revoluționară a epocii – telegraful. Reuter a devenit un fel de Elon Musk sau Mark Zuckerberg al secolului XIX, stăpân pe cea mai inovatoare rețea de informare. Și-a mutat cartierul general lângă Bursa din Londra, de unde jucători majori, ca baronul Nathan Mayer Rothschild, câștigau enorm din avantajul de a primi informația despre mișcarea piețelor înaintea tuturor. Astfel Reuter și-a creat propriul imperiu mediatic, primind titlul de baron britanic.
Acordul semnat în 1872 de șahul Iranului cu baronul Paul Reuter era halucinant. Niciodată o țară nu fusese predată așa ușor și complet. Erau cedate pentru 70 de ani monopoluri pentru: căile ferate, tramvaie, minele (cu excepția celor de aur, argint și pietre prețioase), exploatările forestiere, toate terenurile necultivate, construcția de canale și lucrări de irigații, pentru orice programe de stat în construcția de drumuri, telegraf, mori, fabrici, ateliere și altele. Cu un avans de 400.000 de lire, baronul își asigura 40% din veniturile nete din acele exploatări și 80% din cele ale căilor ferate.
Acordul a fost atât de scandalos, încât a fost oprit de la intrarea în vigoare anul următor, după opoziția Rusiei țariste și a opiniei publice. Ca și cum cedarea resurselor țării nu era de ajuns, el mai conținea un mic „detaliu”. Baronul Reuter obținea și monopolul bancar în Imperiul Persan, cu intenția de a deschide o bancă națională, care să emită bancnote, după modelul Băncii Angliei.
Chiar dacă afacerea inițială a căzut, Paul Reuter a reușit să obțină acel privilegiu bancar în 1889, printr-o nouă înțelegere cu fiul șahului. Atunci înființează Banca Imperială a Persiei, cu sediul central la Londra și filială la Teheran, printr-o cartă regală de la Regina Victoria. Anul următor, banca începe să emită bancnota iraniană, având acest monopol până în 1929, când a fost creată o bancă de stat. Banca Imperială a Persiei a continuat să mai funcționeze, extinzându-se în deceniile următoare „ca să compenseze pierderea” în Kuweit, Dubai și Oman. Iar în cele din urmă a fost topită în actualul gigant britanic HSBC.
blestemul petrolului
Iranul a redevenit relevant pentru Occident odată cu descoperirile de petrol și gaze, norocul și blestemul acelei regiuni. Șahul care semnase păgubosul acord din 1872 moare asasinat patru ani mai târziu. Preia puterea fiul lui, care dă respectivul monopol bancar, și mai încheie un alt acord defavorabil. Afaceristul englez William Knox D’Arcy îl convinge în 1901 să îi acorde monopolul pentru explorările petroliere pe următorii 60 de ani din aproape toată țara.
Plătind 20.000 de lire de atunci, D’Arcy putea extrage petrolul dintr-un teritoriu aproape cât Franța, Ucraina și Spania la un loc. Persanii primeau 16% din profituri. Astfel lua ființă în 1909 Compania Petrolieră Anglo-Persană. Aranjament care avea să se mențină până la o renegociere mai favorabilă în 1933. Doi ani mai târziu primea monopolul pentru tot petrolul din Iran.
Cum spune o glumă, deasupra oricărui zăcământ de petrol e ori un regim terorist, ori o țară ce are nevoie de democrație. Și democrația avea să vină țâșnind ca petrolul dintr-o sondă. O mișcare revoluționară se naște în tandem cu mișcarea de tip masonic a Junilor Turci (care a demantelat Imperiul Otoman). Și în 1906 același șah promulgă prima Constituție și alegerea primului parlament, care nu rezistă prea mult. Șahul face infarct și moare, dar un nepot al lui revine să facă istorie ca Mohammad Mosaddegh, peste o jumătate de secol.
Între timp, dinastia șahului e răsturnată în 1921 printr-o lovitură de stat, care instituie dinastia Pahlavi. (Din care face parte și actualul pretendent din exil, susținut de Israel și Statele Unite.)
naționalizarea
La mijlocul secolului XX, Mohammad Mosaddegh inițiază o mișcare naționalistă, anticolonială, care câștigă democratic alegerile din 1951. Naționalizează imediat compania de petrol. Partea englezească a afacerii continuă să opereze în regiune redenumită ca BP (British Petroleum). Englezii impun sancțiuni, care limitau posibilitatea de a exporta și afectau nivelul de trai.
Anglo americanii încep să susțină mișcări de stradă contra lui Mosaddech și să îl acuze că e dictator pentru dizolvarea parlamentului. Operațiunea Ajax a CIA reușește să îl răstoarne pe Mosaddegh în 1953. Fostul lider naționalist moare în arest la domiciliu după un deceniu și ceva.
E înlocuit de regimul șahului Reza Pahlavi, care devine autocrat, din monarh constituțional. În 1954 încheie un acord cu puterile occidentale prin care acordă noi concesiuni petroliere. Occidentalii primeau 50% din petrolul iranian, împărțit între „șapte surori” (film documentar). Între „surori”, cota britanicilor de la BP scădea la 40%, căci imperiul lor tocmai fusese distrus de al doilea război mondial și arătat ca neputincios de criza Canalului de Suez, doi ani mai înainte. (Atunci alt naționalist, colonelul egiptean Gamal Abdel Nasser, naționalizase canalul, iar Marea Britanie nu fusese sprijinită de SUA să-l pună la punct.)
Intrau în schemă cu o cotă egală din acea jumătate americanii (Exxon, Texaco, Mobil, Standard Oil, fondat de Rockefeler). 14% luau olandezii de la Shell (în care Rothschild avusese rolul determinant la pornire) și 6% francezii (Total).
Șahul Mohammad Reza Pahlavi a avut și merite în modernizarea țării, simultan cu un stil de viață opulent, combinat cu stimularea mândriei naționale. Fostul șef al Securității, Ion Mihai Pacepa, susține că sovieticii au încercat să îl asasineze. Nicolae Ceaușescu a ignorat această ostilitate și a legat prietenie cu șahul în perioada în care avea relații excepționale și cu marii lideri occidentali. Scopul pragmatic era asigurarea energiei necesare pentru vasta industrie petro-chimică pe care România o construia.
Ceaușescu participă în 1966 la senzaționalele festivități prilejuite de aniversarea a 2500 de ani ai Iranului. Ideea a fost preluată și la noi cu încurajarea protocronismului și sublinierea continuității de peste două milenii de la regatul dac al lui Burebista. Petrecerea e considerată cea mai luxoasă și grandioasă din toată istoria. Costurile ei sunt controversate, de la 16 milioane în dolarii de atunci, în versiunea oficială, la estimări actualizate cu inflația de peste 500, chiar 635 milioane de dolari.
Un oraș de corturi a fost ridicat în deșert, livezi cu pomi din import au fost plantate. Cei șase sute de invitați au fost aduși în tot atâtea limuzine Mercedes roșii. Au fost prezenți 60 de regi, președinți și premieri.
După aproape două decenii, șahul Pahlavi a devenit mai incomod pentru Vest, punând condiții mai stricte. În 1973 face un fel de naționalizare proprie prin schimbarea termenilor colaborării cu firmele petroliere occidentale. Tot atunci participă la cartelul OPEC, care urcă de patru ori prețul petrolului, ca represalii după războiul Israelului cu vecinii arabi.
revoluția islamică
David Rockefeller conducea banca americană Chase Manhattan, prin care erau rulate miliarde de dolari din exporturile iraniene de petrol. Era și banca unde shahul își ținea banii, cea care acorda credite de dezvoltare și deținea o treime din Banca Internațională a Iranului, evaluată la 1 miliard de dolari.
În ianuarie 1979, regimul șahului e răsturnat de Revoluția Islamică, sub conducerea ayatollahului Khomeini. Acesta îl instalează prim-ministru pe Mehdi Bazargan, care fusese adjunctul lui Mosaddegh și primul conducător al companiei de petrol, după ce acesta o naționalizase în 1951. În cele două decenii scurse, el pornise o mișcare naționalistă după același tipar, fusese deținut politic și militant pentru democrație.
Aflat în Algeria, la un eveniment televizat, premierul Bazargan dă mâna cu Zbignew Brzezinski, consilierul lui Jimmy Carter. Momentul alimentează convingerea aripii radicale din Iran că moderatul Bazargan va trăda revoluția sau că Statele Unite vor orchestra o nouă lovitură de stat ca împotriva lui Mosaddegh.
Shahul fugise din țară și rătăcea de aproape un an. David Rockefeller și Henry Kissinger îl conving pe președintele Jimmy Carter să îl primească pe shah în Statele Unite. Ceea ce determină o mulțime furioasă să ia cu asalt ambasada SUA la Teheran și să țină ostatec personalul peste un an. Unii susțin că Rockefeller și-a dorit escaladarea conflictului, pentru că astfel partea americană a avut un pretext să înghețe conturile iraniene de la Chase Manhattan, estimate la 12 miliarde de dolari. Noul regim revoluționar începuse deja să consume din ele. Cât de mari erau acele active externe și recuperarea unei mici părți din fondurile personale ale shahului au făcut obiectul unei lungi dispute între Iran și Statele Unite.
Uniunea Sovietică a fost prima țară care a recunoscut noua putere în 79, dar relațiile au fost complicate în deceniul ce a urmat. În același an, URSS a invadat Afganistanul, în care avea să se împotmolească zece ani, producând un val de refugiați în Iran. Ayatollahul Khomeini se referea la Statele Unite ca „Marele Satan” și la URSS ca „Micul Satan”, formulă pe care a folosit-o mai des pentru Israel.
Între 1980 și 1988, a avut loc războiul dintre Irak și Iran, soldat cu o jumătate de milion de morți, pentru care Statele Unite l-au încurajat din culise pe Saddam Hussein. Atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică au susținut cu armament partea irakiană.
prietenii lui Ceaușescu
România socialistă, deja intrată și ea pe lista proscrișilor, a înnodat relații și cu noua putere, în ciuda coloraturii ei islamiste. Ceaușescu avea o strânsă prietenie și cu Saddam Hussein și alți lideri socialiști, seculariști din regiune ca Hafez al Assad din Siria (din același partid Baath) sau colonelul Moamdar al Ghadafi din Libia.
Nicolae Ceaușescu și Khomeini au condamnat deopotrivă invazia sovietică în Afganistan, după doctrina „neamestecului în treburile interne”, ambii temându-se de o intervenție similară. Jimmy Carter a apelat la Ceaușescu pentru comunicări subterane cu Teheranul în timpul crizei ostaticilor. Schimburile comerciale implicau exportul de tractoare, grâne și alte produse pentru petrol.
Chiar în timpul Revoluției de la Timișoara, dictatorul român face ultima vizită la Teheran (18-20 decembrie 1989), programată cu mult înainte. Ministrul de Externe de atunci își amintește cum s-a purtat negocierea. Președintele iranian solicită:
„Vă rog să ne aprobaţi import de grâu din România. Ce cantitate vreţi? întreabă Ceauşescu. Orice cantitate, zice acela. Vă putem da 2-3 milioane de tone de grâu începând din ianuarie, zice Ceauşescu. Să stabilim contractele. Avem şi noi nevoie de ţiţei, gaz. Iar ăla zice, şi el, da. Şi s-a stabilit la 5 milioane tone de ţiţei în anul 1990, cu posibilităţi de creştere până la 10 milioane de tone în 2-3 ani. La gaze – 5 milioane de metri cubi, cu posibilitatea creşterii la 10 milioane prin conducta ce trece prin URSS. (..)
Ceauşescu a fost foarte încântat. Dar aveam noi 3 milioane tone de grâu?! Vin în ţară şi-l sun pe Zamfir, directorul nostru general peste rezervele de cereale: Spune-mi şi mie ce-avem noi în depozitul statului. 10,5 milioane tone de cereale, a zis el. Atât aveam în 20 decembrie 1989.”
Stocul e notabil, în condițiile în care în unele orașe pâinea se vindea pe cartelă sau în cantități limitate. Tot în același interviu aflăm și dezvăluiri inedite despre presiunile puse asupra regimului comunist de marile puteri. E o paranteză la subiectul nostru, dar utilă pentru a înțelege și presiunile mult mai directe, cu care Iranul avea să se confrunte. Ministrul de Externe Ion Stoian își amintește:
„În seara de 20 decembrie, am fost la biroul lui Ceauşescu şi i-am spus că am primit telegrame internaţionale de ameninţare la adresa României.
Declaraţia ministrului de Externe francez că va privi cu înţelegere o eventuală pătrundere a trupelor sovietice în România. La două ore distanţă, declaraţia secretarului de stat Baker că SUA sunt de acord cu poziţia Franţei.
Apoi Matyas Szüros, preşedintele interimar al Ungariei, care declară că, având în vedere situaţia din România, crede că a sosit timpul să eliberăm teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine. Erau apoi şi informaţiile primite pe alte căi.”
România a reușit să evite atunci și invazia sovietică și destrămarea teritorială, al cărei declanșator puteau fi ciocnirile de la Târgu Mureș din martie 1990. Nici acum schimbarea de regim nu e singura miză a războiului din Iran. Destrămarea teritorială e o perspectivă reală și acolo, prin stimularea separatismului diverselor comunități religioase și locale, după modelul văzut în Siria, Liban și Irak.
Netanyahu și lupul
Iranul a avut un program nuclear pentru centrale electrice încă de pe vremea shahului, în anii 70, cu material furnizat chiar de Statele Unite. Neoficial, Israelul lucra la dezvoltarea armelor sale nucleare încă de pe vremea lui Kennedy, în 1963. De pe la mijlocul anilor 80, israelienii încep să dea alarma că Teheranul lucrează la propria bombă atomică și nu putem permite așa ceva. Acest ziar israelian din 1984 titra:
„Bomba atomică a lui Khomeini intră în fazele finale de producție, cu asistență germană.”
Cel puțin din 1992, Beniamin Netanyahu face un adevărat turneu global în care pledează pentru un război contra Iranului, sub pretextul că ayatollahii sunt la câteva luni sau săptămâni de a avea bomba nucleară. Și-a reluat avertizările de la tribuna ONU sau a Congresului SUA timp de 34 de ani, cu intermitențe.
Evenimentele mai recente sunt mai cunoscute, așa că amintim doar câteva borne.
acordul rupt
În martie 2013, Statele Unite, conduse de Barrack Obama încep negocierile pentru tratatul de neproliferare nucleară cu Iran. O înregistrare audio din arhiva Jeffrey Epstein arată cum acesta și fostul premier Ehud Barak, atunci ministru al Apărării în Israel, încercau să deraieze acele tratative de pace prin relațiile la Casa Albă.
Acordul e încheiat, totuși, în 2015. Dar în anul următor Donald Trump e ales președinte și în 2017 rupe unilateral acordul parafat împreună cu Uniunea Europeană, Rusia și China. Tratatul garanta inspecții internaționale ca Teheranul să nu continue îmbogățirea uraniului peste limitele utilizării civile. De alfel, încă din anii 90, ayatollahul Khamenei dăduse o fatwa prin care interzicea producerea de bombe nucleare.
Pe 3 ianuarie 2020, același Donald Trump ordonă asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani, aflat în vizită oficială în Irak. Gestul venea după o criză bancară în noiembrie 2019 și era o provocare aruncată Teheranului, care putea fi declanșatorul unui război. A fost un șoc, marcat de o înmormântare cu milioane de oameni prezenți, dar regimul s-a abținut de la o ripostă de proporții.
Așa că în loc de război am avut pandemia, pretextul pentru o intervenție inflaționistă de trilioane de dolari în sprijinul sistemului bancar global. Pentru unii, legătura nu e clară nici acum, dar mie mi s-a părut evidentă din prima clipă.
- Pe 10 martie 2020, CNN o lua înaintea OMS și anunța că există o pandemie de coronavirus. În ziua respectivă scriam un articol intitulat „Criza mondială a început, ce formează „furtuna perfectă”.
- Pe 16 martie, era instituită carantina în România și mai multe țări. Chiar în ziua respectivă nu scriam nici de cum să purtăm mască, nici să ne baricadăm în casă. Ci alt articol intitulat: „Pandemia e folosită ca pretext pentru crearea monedei mondiale”
Ambele nu sunt memorabile în sine, am scris lucruri mai importante de atunci, le puteți ignora. Dar le arăt să se știe că nu toată lumea a fost copleșită de isteria colectivă Covid; din care tot mai mulți și-au revenit treptat. (Iar cei care n-au făcut-o sau n-au nicio întrebare, sunt fără speranță.) Și pentru a vă reaminti că nu trebuie să uitați legătura între criza bancară de nivel sistemic și crizele artificiale create pentru rostogolirea datoriilor, cum sunt războaiele și epidemiile. Actualul sistem monetar e bazat pe datorii, care sunt un activ în lumea răsturnată a bancherilor.
Între timp, am început să întrezărim tot mai multe din culisele acelei lumi, odată cu scandalul Epstein. Polul financiar de putere e un jucător de sine stătător, care nu mai poate fi ignorat pentru înțelegerea relațiilor dintre state. E o verigă esențială, care explică influența micului stat Israel asupra colosului american și multor altor state. Creditorii au o influență mediatică, în alegerea politicienilor și în deciziile lor.
americanii schimbă tabăra
Donald Trump a fost readus la Casa Albă de sponsorii din lobby-ul israelian cu mai multe misiuni pentru regiune. Era necesar, în condițiile în care sprijinul pentru Israel se prăbușise în urma genocidului din Gaza, mai ales în rândul tinerei generații și al votanților democrați. Sondajul Gallup publicat pe 27 februarie 2026 arată că simpatiile americanilor s-au inversat: 41% simpatizează palestinienii și 36% cu israelienii.
Diviziunea e drastică pe partide. Scorul independenților e 41 la 36. În timp ce votanții democrați susțin palestinienii în proporție de 65% și doar 17% țin cu israelienii. Singurul bastion politic rămas sunt votanții republicani, care țin 70% cu israelienii și doar 13% cu palestinienii.
E și o problemă generațională: doar între americani mai vârstinici de 55 de ani, israelienii sunt mai populari. Dar preferințele se inversează pentru restul, mai ales în segmentul sub 35 de ani, unde palestinienii sunt simpatizați de 53%, față de 23% simpatizanți ai israelienilor.
Înclinații similare se găsesc și în sondajele recente privind susținerea unei intervenții militare în Iran. Așa că doar prin readucerea lui Trump la Casa Albă putea fi vândut publicului războiul de 12 zile contra Iranului declanșat în iunie 2025. Și cel mai mare, de acum, care nu știm cât va dura.
În preziua războiului actual, Pakistanul a atacat Afganistanul, într-un război la granița de est a Iranului. Pretextul au fost pregătirea de insurgenți, o ironie, pentru că CIA susținea taberele pentru islamiști în Pakistan în 1978. Poate a fost o diversiune sau o mișcare cu bătaie mai lungă pentru a acoperi o punte între Iran și China.
(va urma)
