Pandemia e folosită ca pretext pentru crearea monedei mondiale

Să zicem că ai 10 lei. Presupunând că nu i-ai furat, ei sunt rodul unei munci anterioare, constituind o acumulare legitimă de capital. Există o „preferință de timp”, care face ca un client să considere mult mai valoroasă o marfă, care i se livrează acum, decât una care i se livrează mai târziu. (Nu e același lucru dacă primești o mașină-sport la 20 sau la 60 de ani, deci vei fi dispus să plătești ceva în plus pentru primul, respectiv, vei dori să ți se dea o compensație, pentru a-l accepta pe al doilea la același preț.) Din acumularea cinstită și preferința de timp rezultă că deținătorul capitalului are un drept legitim de a percepe o dobândă, de la cel căruia îi împrumută. Adică îi „vinde preferința de timp”.

Statul are însă o altă opinie. Sub numele de cămătărie, el face ilegal sau complicat acest gen de tranzacții între indivizi. În schimb, statul acordă acest privilegiu doar unor instituții reglementate, numite bănci. Dar nu e vorba doar de permisiunea de a derula un tip de activitate (să-i spunem acreditare), ci chiar de privilegiul de a împrumuta ce nu au. Și a profita de pe urma acestui privilegiu. În termeni feudali, acesta este un privilegiu de tip seniorial, și e la rădăcina corupției în lume.

Băncile actuale funcționează într-un sistem denumit „fracționar”. Adică li se cere să dețină un capital propriu, care e doar o fracție din cifra lor de afaceri. Adică pot împrumuta mai mult decât au. Mult mai mult. Căci această „fracție” a ajuns în timpurile moderne la 10%, ba chiar 5 și 1%. Altfel spus, dacă o bancă are 10 lei, ea are privilegiul de a da credite de 100 lei, chiar participând la crearea de monedă. Dobânda pe care o obține pentru cei 10 lei ai ei e legitimă. Cea pe care o obține pentru cei 90, e privilegiu seniorial.

Atunci când se spune că nicio bancă nu poate supraviețui unei panici bancare (atunci când deponenții dau buzna toți să își retragă depozitele), oamenii înțeleg diferit motivația. Unii înțeleg că banca în cauză a făcut ceva necinstit, pentru că banii lui ar trebui să fie în seifurile ei, pentru că ei acolo i-au depus. Aceștia sunt cei mai naivi. Alții înțeleg că banii nu pot fi în seifuri, pentru că ei se află la cei cărora banca le-a acordat credite în schimbul dobânzii, și trebuie așteptat ca aceia să returneze ratele. Aceștia sunt mai puțin naivi, dar neinformați până la capăt. În fine, unii înțeleg că banca nu are decât o fracție infimă în seifuri, pentru rulajul curent, și tot o fracție în scripte, sub formă de depuneri de la clienți, dar că are în derulare credite mult peste valorile sumelor depuse. Să zicem de zece ori mai mult.

efectele unui sistem financiar viciat: clasa parazită și coruperea societății

Distorsiunile pe care un asemenea sistem le produce sunt numeroase și foarte importante. Susținătorii lui subliniază că efectul e fundamental pozitiv: permițând unora să împrumute ceea ce nu au, se obține o „expansiune a creditului”. Această bogăție artificială stimulează activitatea economică, deschiderea de afaceri, investițiile, construcțiile, care în cele din urmă vor produce o bogăție reală, prin bunurile tangibile disponibile pe piață. Creditul e la baza dezvoltării spectaculoase a economiilor capitaliste. El asigură resurse atât investitorilor, pentru a-și realiza planurile de afaceri, proiectele, dar și consumatorilor, pentru a cumpăra într-un ritm mai mare produsele celor dintâi.

Un alt efect este expansiunea de tip colonial. Având în conturi sume colosale, primite cu dobânzi aproape de zero, corporațiile trans-naționale, pot să își extindă operațiunile pe piețe „emergente” (pe vremuri li se spunea în curs de dezvoltare, așa sună mai optimist). Cum niciun întreprinzător local, din țările de la periferie, nu poate ține piept unui asemenea asalt, din partea unor giganți cu acces la resurse nelimitate, de facto, are loc o cucerire economică similară politicii de dumping. Cel care are capitalul său, acumulat cinstit, e falimentat de prețurile mai mici și de organizarea superioară, a competitorului care are un capital de împrumut.

În esență, acest privilegiu de tip seniorial produce o castă parazită la nivel global, care nu e limitată doar la cei din sistemul bancar. Ea se revarsă treptat spre alte instituții speculative, spre giganții din asigurări, apoi spre corporațiile multinaționale, în fine, spre elitele politice și culturale (în special din mediul universitar și presă), pe care această castă parazită le întreține, într-un raport de simbioză. Corupția acestui sistem e implicită și orice discuție despre corupția celor mici de la periferie, chiar când are o bază reală, e diversionistă prin diferența de scară.

Mai rău, sistemul fracționar, bazat pe creația artificială de bogăție, corupe și masa mare a celor care nu participă ca privilegiați la sistem. Dimpotrivă, noi ceilalți suntem destinați să fim iobagii acestei organizări globale. Câștigurile acordate ca „venit pasiv” castei parazite sunt forme de taxare a eforturilor celorlalți. Creșterile spectaculoase de productivitate, de eficiență, de inovație și cunoaștere, se întorc în măsură mai mică la popoarele lumii, pentru că sunt erodate de acumulările de bogăție, disproporționat mai rapidă, în rândurile castei parazitare. Într-adevăr, inegalitatea crește într-un ritm amețitor, ducând la o șocantă concentrare de avuție în contul unui procent mai mic de 1%. Nu sunt adeptul egalitarismului, într-adevăr, egalitatea nu există în natură, dar inegalitatea e potențată tocmai de accesul la statutul de privilegiat.

Segmentul de 1% cei mai bogați oameni din lume deține o avere dublă decât 6,9 miliarde de oameni de pe glob. Probabil că primii sunt mai inteligenți, mai bine organizați și mai harnici decât ceilalți, dar nu în așa măsură. Avantajul lor e creat artificial de chiar natura sistemului.

Dar o parte din cei cu statut de iobag în organizarea globală aleg să își ia partea lor de beneficiu din aberația de sistem, consumând pe credit în ritm alert. Pe termen scurt, e exact ce își doresc organizatorii sistemului: consumatori, clienți fideli. E motivul pentru care statele au luat în ultimele decenii măsuri active pentru încurajarea consumului, ținând artificial în viață niște afaceri. Programe pretins sociale de tipul Prima Casă, Programul Rabla, Prima Afacere și delirantele programe birocratice ale Uniunii Europene nu fac decât să împingă la deal vagonetul consumului și îndatorării. Beneficiarii reali sunt instituțiile încasatoare de dobândă și birocrații sistemului. Desigur, acești consumatori entuziaști nesățioși, precum și micii beneficiari de fonduri de stat și europene, sunt corupți să susțină necesitatea perpetuării sistemului gestionat de paraziți. Ei sunt votanți fideli ai celor care promit mai multe și mai generoase programe guvernamentale.

rotița de hamster a îndatorării

Doar că ei trebuie convinși să participe și la etapa a doua a mecanismului înrobirii prin îndatorare: anume, să își dedice existența pentru a munci să returneze cu dobândă ratele. Mecanismul prin care și cei mai puțin lacomi și cei mai leneși sunt convinși să ia parte la acest efort perpetuu se cheamă devalorizare monetară. Prin contrafacerea monedei, casta parazită produce în mod direct o falsă bogăție, diluând mijloacele de schimb cu care se tranzacționează bogăția reală. Inflația e o taxă ascunsă, pe care emitentul monedei o pune tuturor deținătorilor, în momentul în care multiplică masa monetară disponibilă. Oamenilor li se dă senzația că au mai mulți bani, dar asta înseamnă că pot „licita” mai mult pentru bunurile pe care și le doresc, ceea ce crește prețurile. Taxa aceasta, sub formă de devalorizare, ajunge mai devreme la cei de jos, lovind oricum în măsură mai mare bunurile de strictă necesitate, și ajunge mult mai târziu la cei din casta parazită, care beneficiază primii de accesul la moneda nou creată. Până când efectul e conștientizat de grosul populației, privilegiații au produs deja un beneficiu din investirea fondurilor primite de la autoritatea centrală.

Prin penalizarea celor care economisesc, se obține un model de societate diferit de cele tradiționale, în care cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung erau valori respectate. Tipul de societate alternativ, creat în mod artificial, e cel al consumerismului, un mod de viață iresponsabil, egoist, materialist și vulgar. Bunurile de larg consum sunt proiectate să se defecteze sau să necesite constant consumabile mai costisitoare decât produsul în sine, să nu poată fi reparate, să devină demodate la presiunea mediatică.

cum s-a ajuns aici

Istoric, dreptul de a bate monedă a constituit atributul suveranității statelor. Nu întâmplător, moneda purta efigia regelui sau împăratului. Treptat, acest drept a fost transferat statelor naționale. Nu mai trebuie amintit că organizațiile oculte, de tipul masoneriei, au participat activ la crearea statelor naționale, pentru destrămarea imperiilor în special în lumea creștină. Aceasta a fost o etapă de tranziție, aceleași structuri oculte fiind astăzi partizanele destructurării statelor naționale, în favoarea unui stat global, centralizat.

Două lucruri s-au derulat cu nebăgarea de seamă a populației. Primul a fost renunțarea la etalonul aur, o formă de garantare a monedei bătute de suveran. În locul acestui tip de monedă, s-a trecut la moneda cu acoperire în bunuri și servicii. Aceasta nu mai era expresia doar a acumulărilor anterioare de bogăție ale emitentului, ci a întregii activități economice, de pe teritoriul său, incluzând expansiunea creditului, explicată mai sus. Trecerea s-a făcut gradual, prin experimente ale unor imperii, cum ar fi cel britanic. Și a culminat cu privilegiul acordat dolarului american, la finalul războiului mondial, de a fi monedă de referință mondială. Dolarul urma să aibă o valoare fixată în perpetuitate la un anumit gramaj de aur, iar restul monedelor urmau să fie cotate în funcție de el.

O serie de instituții internaționale s-au creat în urma acelui acord de pace, denumit sistemul de la Bretton-Woods, locul unde s-au creat FMI și Banca Mondială. Cum în anii de după mare criză din 29-33 și în timpul războiului, statele își văzuseră monedele prăbușite și făcuseră tranzacții între ele în mărfuri și în aur, acesta din urmă se acumulase în cantități mari la puterea învingătoare, Statele Unite, care intraseră ultimele și decisiv în război. Prin urmare, doar ele aveau aurul necesar pentru a susține crearea unei monede credibile. Prin acord, SUA se angajau să răscumpere dolarii pe care îi emitea, cu respectiva cantitate de aur.

Toate bune și frumoase, până când Charles de Gaulle a dorit să testeze această înțelegere, transmițând că ar dori să trimită un vapor cu dolari peste Atlantic și să primească în schimb cantitatea de aur echivalentă. I s-a răspuns, pe canale diplomatice, că pe mare mai sunt și pericole, vapoarele se mai scufundă, armata americană are portavioane cu care să își apere flota, armata franceză are cu ce să-și asigure securitatea ambarcațiunilor? Mareșalul a înțeles ce era de înțeles din acest răspuns cu tâlc și de atunci n-a mai cerut niciodată să verifice bonitatea hârtiilor verzi, emise de „marele aliat”, care îi eliberase.

În 1971, Richard Nixon a anunțat că America suspendă „temporar” convertibilitatea dolarului în aur. Acel „temporar” e încă în vigoare și nu se mai pune problema revenirii la a pretinde că e altceva decât o ficțiune. De atunci, a trecut o jumătate de secol și America a prosperat de pe urma acestui privilegiu. Corporațiile sale s-au extins pe tot globul, datoriile statului au ajuns la 23,5 trilioane de dolari, populația sa a primit constant bunuri tangibile, în schimbul unor hârtii pe care statul le putea emite fără restricții.

Anterior acestui anunț, făcut în toiul crizei petroliere, prin care OPEC răspundea invaziei israeliene din 1967 asupra vecinilor arabi, un alt lucru discret se petrecuse în culise. În lumea arabă, stăpânită de Imperiul Otoman, apăruseră state naționale, care să rupă acele zone bogate în resurse din parohia imperiului muribund al turcilor, în cea a imperiilor coloniale occidentale. Unele state arabe nou create erau atât de inventate că purtau numele familiei instalate la putere. Era și cazul Casei de Saud, un clan războinic descoperit de un agent secret britanic, pentru marea lor calitate simbolică: aveau în custodie accesul la Mecca. Devenit familie regală, acest clan tribal de Saud avea să devină partenerul de afaceri al occidentului. Acordul era simplu: clanul regal rămânea la putere și prospera beneficiind de protecție, cu condiția să permită petrolului să curgă spre restul lumii. O variantă îmbunătățită a acestui acord a fost negociată în numele Americii de Henry Kissinger și prevedea că vânzările de petrol se vor face exclusiv în dolari, indiferent cine era cumpărătorul. Se năștea astfel petrodolarul, moneda a cărui acoperire era indirect în petrol, pentru că toate țările, care făceau importuri trebuiau să împrumute mai întâi dolari de la emitentul lor, America.

băncile centrale, care nu mai sunt naționale

Al doilea lucru, petrecut fără ca popoarele să afle, e transferul băncilor centrale de la stat la privat. Din nou, Banca Angliei a marcat premiera, urmată de formarea în 1913 a Rezervei Federale a Statelor Unite. Numele înșelător al băncii centrale americane sugera că ar emite bancnote în baza rezervelor de aur de la Fort Knox și că ar fi o instituție federală (ceea ce pentru români s-ar traduce prin instituție națională) subordonată Congresului. Deloc adevărat, instituția e fondată de un cartel de bănci private, care beneficiază doar de privilegiul monopolului monetar, acordat de suveran – statul american.

Dar restul băncilor de pe glob nu sunt departe de acest statut, fiind gradual, dacă nu privatizate, măcar decuplate de posibilitățile de control ale deținătorului, care e statul național. În Elveția, la Basel, există o instituție foarte discretă, denumită BIS (Banca Reglementelor Internaționale), care e un fel de for tutelar al tuturor băncilor centrale („naționale”) ale statelor. Prin tratate, care garantează limitarea intervenției de stat în autonomia băncii naționale, BNR e mai mult subordonată acestei organizații netransparente decât statului român. Statele semnatare se obligă să nu afecteze autonomia băncii centrale, statut care seamănă din nou cu privilegiile feudale. În plus, prin tratatele de aderare la UE, modificate copios pe parcurs cu acte adiționale, BNR e și sub „ocrotirea” ECB (Banca Centrală Europeană).

S-a ajuns la situația în care banca „națională” poate acționa chiar împotriva intereselor guvernului, putând să îi susțină sau să îi saboteze supraviețuirea, prin efecte asupra cursului de schimb și mediului de afaceri. La modul cel mai propriu, feuda BNR poate răsturna oricând un guvern sau îl poate ajuta să câștige alegeri. Nu înseamnă că ar fi de dorit ca guvernanții să aibă acces la tiparnița băncii în scopuri populiste, sau la micul ei tezaur. Dar faptul că acest privilegiu a fost transferat, fără vreo consultare populară, în dreptul unor autorități externe, imposibil de investigat sau de sancționat prin vot, constituie cea mai mare pierdere de suveranitate, de la retragerea trupelor sovietice, în anii 50.

De notat și că o parte, fie ea și simbolică, a tezaurului băncii a fost înstrăinată, nefiind repatriată nici măcar după ce Parlamentul votase o lege în acest sens. Prăbușirea economică de acum poate fi un pretext și ca starea excepțională să justifice pierderea celui de-al doilea tezaur din istoria României.

dreptul de a taxa

Între datornici, statele sunt considerate privilegiate, pentru că au dreptul de a-și taxa supușii și de a impune moneda oficială în circulație. Prin promisiunea e a plăti în viitor, din veniturile unor generații încă nenăscute, statele se apropie de situația celor care se vindeau sau erau vânduți în sclavie, neavând alte resurse pe care să le dea la schimb.

O situație particulară e cea a Băncii Centrale Europene, care are de la statele naționale componente dreptul de a bate monedă, dar nu are și dreptul de a taxa „supușii” europeni din zona euro și non-euro. Motiv pentru care globaliștii europeni presează pentru realizarea unei mai mari integrări, sub formă federală, care să transfere și acest atribut de suveranitate (alături de altele) de la statele naționale, la autoritatea centrală, nealeasă.

dobânda negativă

Modalitatea prin care băncile centrale au intervenit în viața economică a națiunilor a fost prin manipularea dobânzii de referință. Aceasta este dobânda etalon, la care băncile comerciale se împrumută între ele și împrumută fonduri de la stat. De obicei, acest mecanism funcționa astfel: o dobândă crescută încuraja cumpătarea, prudența în investiții, scădea prețul activelor. Iar o dobândă joasă stimula consumul, apetitul pentru risc și creștea prețul activelor. De fiecare dată când motorul economic se gripa, autoritățile scădeau dobânda, inundau piața cu bani, care asigurau lichiditate companiilor și creșteau prețul acțiunilor.

Dar ulciorul nu putea merge prea des la apă. Folosind acest „stimulent”, băncile centrale au ajuns cu dobânzile întâi în preajma lui zero, apoi în teritoriul negativ. O situație care sfidează logica, pentru că nu e ceva ce se regăsește în tranzacțiile dintre două persoane. Doi indivizi nu își împrumută unul altuia bani cu promisiunea că împrumutatul îi va returna mai puțini bani creditoriului, care își asumă și riscul de a nu-și mai vedea suma înapoi.

Motivația pentru o astfel de practică în lumea interbancară era vagă. Fie era legată de temerea că moneda euro ar putea dispărea cu totul – caz în care, a deține franci elvețieni cu un mic cost era un risc mai mic decât a deține euro. Fie băncile achiziționau obligațiuni ale statului, pe termen îndelungat, pe care sperau să le vândă la un preț superior mai târziu sau că dobânda lor va crește între timp. În tot cazul, ciudățenii greu de motivat într-o lume normală.

În contextul pandemiei de gripă, Rezerva Federală a recurs în doar două săptămâni la reducerea dobânzii de referință de la 1,75, la 1,25, apoi la 0,25. Efectul nu a fost nici măcar oprirea prăbușirii bursei, deși pe vremuri, un asemenea stimulent ar fi fost destul să țină acțiunile pe creștere ani de zile. Doza de care are nevoie o economie pe aparate e tot mai mare, pentru că nu mai răspunde la vechile stimulente.

băncile fără rezerve

Am pornit acest articol vorbind despre privilegiul de tip feudal, pe care băncile îl au în a împrumuta cu dobândă ceva ce nu au. Când rezervele minime obligatorii, în sistemul fracționar, erau de 10%, acel „ceva” era de 90%. În vremuri de criză, iresponsabilii care ne conduc au decis că și atât e prea mult.

Când Băsescu ne silabisea cuvântul re-ce-si-u-ne și cerea „o centură de siguranță de la FMI”, respectiva centură a mers către capitalizarea băncilor. Adică Banca „Națională” a decis reducerea rezervelor minime obligatorii, și a eliberat băncilor niște miliarde mult dorite. Mugur Isărescu a spus atunci cu tupeu că „nu erau banii BNR, erau banii băncilor comerciale, pe care îi dădeam înapoi”. Cine nu înțelege mecanismele explicate mai sus nu poate prinde această prestidigitație. Așadar, ți se cere să te uiți cu mare atenți la cei, să zicem, 10%, capital propriu al băncilor, și să faci abstracție de ceilalți 90%, garantați de stat. De asemenea, să nu pricepi că, scăzând acel 10%, garanția de stat se apropie și mai mult de 100%.

Trebuie notat și un aspect important: e o mare diferență între susținerea unei bănci de stat, în sistem fracționar, și susținerea uneia private. Dar e o și mai mare diferență, atunci când beneficiara acestui privilegiu e o bancă străină, care doar culege dobânzi pe teritoriul statului „suveran”.

În valul intervenției pompieristice, justificată de coronavirus, Rezerva Federală a anunțat un alt pas istoric: nu doar dobânda cu care băncile comerciale se vor putea împrumuta va fi practic zero. Dar și rezervele minime obligatorii ale băncilor vor fi reduse la zero. Altfel spus, chiar și acel ipotetic 10% dispare. Băncile sunt îndemnate să își cheltuiască și mica acumulare proprie de capital, pentru a credita mai departe investițiile riscante ale mediului de afaceri.

Din acest punct, nu mai vorbim de un simplu ajutor de stat, de un avantaj. Ci vorbim de o susținere totală de la buget a operațiunilor bancare. Dacă băncilor nu li se mai cere să aibă nici măcar o mică parte de contribuție proprie, înseamnă că statul ar putea foarte bine să le naționalizeze, sau să permită și unui șomer să-și deschidă propria bancă sau, și mai bine: să facă el însuși o bancă de stat, care să joace în mod direct rolul băncilor fără rezerve proprii, eliminând măcar cota de profit plătită acestora. Oricare din aceste situații absurde sau anti-capitaliste, considerate scandaloase, nu diferă cu mult de situația dată.

În cazul unei panici bancare, statul are de acum obligația să asigure el însuși lichidități, prin tipărire, pentru a salva băncile cărora el însuși le-a permis explicit să își amaneteze și ultimele fonduri deținute.

de ce ar strangula globaliștii găina de aur

Ai crede că un asemenea sistem, în care o castă privilegiată poate parazita restul societății, taxând productivitatea acesteia și beneficiind de pe urma dobânzilor generate de ceva ce nu a deținut anterior. Dar lăcomia acestei pegre e patologică și sistemul are câteva pericole.

Primul pericol pentru sistem e existența altor state naționale, care se pot ridica și pot emite pretenția de a concura acest privilegiu. Statele rebele, care nu au dorit să participe la sistemul îndatorării globale, au fost pedepsite exemplar prin războaie, sub diverse pretexte. Liderii lor au sfârșit, de obicei asasinați, spulberați de mișcări populare și războaie.

Dar există state din categoria grea, care pot pune în discuție sistemul. Vestea proastă e că nici acestea nu își doresc un sistem, care să fie cinstit și să elibereze omenirea din această strânsoare. Țările emergente, conduse de China ar putea, teoretic răsturna supremația mondială a dolarului, cu susținerea Rusiei, dar amândouă sunt conduse la rândul lor de caste oligarhice, care nu sunt deloc faimoase pentru modul omenos cum își tratează supușii. Dimpotrivă, singurul motiv pentru care China ar dori răsturnarea sistemului petro-dolarului, ar fi pentru a-și asigura ea însăși un loc privilegiat, sau măcar o parte din împărțeală.

O altă problemă insolvabilă a sistemului actual e cota insuportabilă a datoriilor, care depășesc cu mult bogăția existență, prin cele trei paliere: datoriile suverane ale statelor, datoriile comerciale ale firmelor și datoriile persoanelor fizice. Asta înainte de a discuta de imensa componentă speculativă a noului capitalism de tip cazinou. Pur și simplu, s-au făcut promisiuni mult prea mari pentru a fi rezonabil să crezi că ele vor fi onorate vreodată.

soluția monedei globale

„Soluția” pe care o întrevăd elitele mondiale e îngenunghearea pe mai departe a statelor naționale cu datorii, prin preluarea directă a pagubelor unor corporații cu risc sistemic, „prea mari să cadă”. Sub pretextul crizei, statele vor fi chemate să intervină treptat prin pachete de salvare: întâi pentru domeniile cele mai lovite, să spunem, companii aviatice, operatori de turism, apoi constructori de mașini. Apoi bănci și fonduri de asigurări.

Nu va trece mult și va deveni evident pentru fiecare că prin creare de monedă la foc automat, datoriile nu vor putea fi stăvilite, nu fără a distruge total încrederea în respectiva monedă. Convingerea tot mai multor oameni că economiile lor sunt devalorizate accelerat de practicile bancare, îi va determina să cheltuiască în grabă, ceea ce va duce la apariția hiper-inflației, spirala devalorizării monetare și a scumpirilor, experimentată de țările eșuate ale istoriei.

Se va spune atunci că niciun stat nu poate supraviețui pe cont propriu, și că e nevoie de măsuri energice și de un efort comun, dictat de starea de alertă. Acesta va fi pretextul apariției unei monede mondiale, diferită de cele de până acum, prin aceea că va avea doar un format electronic. Conturile vor fi doar virtuale, poate prezentate ca având valențele tehnologiei block-chain, folosită de Bitcoin și încercată de viitoarea monedă promisă de Facebook.

Statele se îndreaptă ordonat spre acest deznodământ, făcând în mod coordonat devalorizări competitive. Prin coordonarea acestui truc, devalorizarea fiecărei monede în parte e mai puțin vizibilă. Dar impedimentul cursului de schimb va dispărea în clipa în care guvernul mondial va fi unic emitent de monedă pe planetă. Poate pe structura Drepturilor Speciale de Tragere, emise de FMI, poate sub o altă variantă, gestionată de BIS din Basel. Orice altă formă de economisire și de tranzacționată va fi declarată frauduloasă, speculativă și va fi denunțată ca periculoasă, asociată cu activități de mare criminalitate. Iar posibilitatea ca emitentul monedei să intre în incapacitate de plată, indiferent cât de mult s-ar extinde pătura sa parazită, va fi anulată.