Criza mondială a început. Ce formează „furtuna perfectă” și câteva efecte la noi

Am fost întrebat care sunt veștile despre iminenta criză economică internațională și cum ne poate afecta ea. (Și eu abia așteptam să-mi dau cu părerea.)

Poate ați observat că n-am folosit în niciun status cuvântul coronavirus, nu m-am referit absolut deloc la fenomen de la apariția subiectului. Din mai multe motive. Nu sunt nici calificat nici pasionat de probleme medicale. Nu știu nici ce a cauzat această psihoză, cât e realitate și cât e panică indusă. CNN a decis acum câteva ceasuri să o numească „pandemie”, chiar înainte organizației mondiale de profil. În fine, ideea e că în punctul în care ne aflăm, pentru economie, nu mai are importanță dacă epidemia e atât de gravă, dacă e mai puțin gravă decât o banală gripă, dacă mor doar cei bătrâni și firavi, iar ceilalți se salvează chiar dacă o au în proporție de 99%. Chiar dacă mâine ar apărea pe ecran Esca și ar spune: a fost o glumă, nici nu există sau s-a descoperit pastila care-l vindecă, efectele pentru economia lumii sunt reale 100%. Deci unde ne aflăm?

Urmăresc de mulți ani presă economică și diverși analiști, unii foarte calificați, alții alarmiști mânați de diverse resorturi. Unii sunt speculatori de metale prețioase, alții simpli farsori avizi de publicitate, alții au interese geo-politice. Fără să fiu eu însumi calificat în domeniu, pot spune că am învățat să discern ce e informație validă și ce e tentativă de manipulare.

Două concepte vehiculate în lumea celor care fac predicții economice par să se potrivească situației. Primul e cel de „lebădă neagră”, popularizat de reputatul Nassim Taleb, care atenționează de mulți ani că sistemul actual are o fragilitate care-l expune în fața unor evenimente insolite. Epidemia (de gripă sau de panică) e un asemenea risc sistemic.

Al doilea e cel de „furtună perfectă”, vehiculat și de Nouriel Roubini și se referă la simultaneitatea mai multor crize regionale.

Fenomenul e în desfășurare și poate avea urmări imposibil de estimat. Scenariul cel mai pesimist vizează o prăbușire de ordin civilizațional, întinsă pe câteva decenii – ceva similar Evului Mediu, ce a urmat prăbușirii Imperiului Roman. Condițiile în care s-ar ajunge la așa ceva ar fi dictate de prăbușirea monedelor naționale, emise de băncile centrale fără nicio acoperire, concomitent cu o nouă epocă a marilor migrații și rearanjarea ordinii supremației mondiale. Scenariul cel mai pozitiv e amânarea unei crize de final de civilizație, o simplă scădere de PIB sau stagnare prelungită dar în condiții de bunăstare, pe model japonez.

Vulnerabilitățile, care se adună pentru furtuna perfectă sunt atât de numeroase că voi enumera doar câteva, pe regiuni:

Asia, între lupta pentru supremație și supraviețuire

Japonia e cumva în avangarda acestui sistem intervenționist, recomandat de baronul JM Keynes. Are o populație îmbătrânită, foarte longevivă, prudentă cu agoniselile ei. Refuză să apeleze la migrație pentru a simula creșterea demografică, rămânând un stat omogen etnic, un avantaj pe termen lung. De un deceniu, banca lor centrală inundă piața cu monedă pentru a susține creșterea bursei, iar în cele din urmă a ajuns să cumpere la propriu acțiuni, ceea ce o duce pe căi lăturalnice la o formă insolită de socialism. Perioada e cunoscută ca deceniul irosit, pentru că efectele au fost zadarnice. O invoc drept exemplu pentru Europa și China, următoarele la rând pe derdelușul îmbătrânirii. Efortul uriaș de a pregăti o olimpiadă, care s-ar putea să nu se mai țină, o poate zdruncina.

China are toate datele să devină noul lider mondial în acest secol. N-o pot opri decât două lucruri: un război sau un dezastru intern. Deocamdată, deranjul e mare, dar nu de natură să o deraieze pe termen lung. Ca ritm de îmbolnăviri raportate, pare și prima care vede deja luminița de la capătul tunelului. Dar. La nivel popular, China trăiește în plin capitalism și încă n-a cunoscut o spargere a unei bule imobiliare. Sistemul de pensii de stat e aproape inexistent, așa că oricine poate se împrumută și investește în imobiliare. Ambele sunt dubioase, dată fiind informația insuficientă de la ei: respectiv imobiliarele respective sunt uneori neocupate și se așteaptă să tot crească în valoare deși nu generează venituri din chirii; iar împrumuturile sunt deseori de la instituții care aduc puțin cu Caritas și mai mult cu IFN-urile de la noi. O perioadă lungă de inactivitate, pentru exportatori îi poate forța să vândă din acele investiții imobiliare, care se pot dovedi nu atât de vandabile sau nu la prețul așteptat. Vom afla atunci cât la sută din creșterea economică a Chinei vine din construcții – pentru că unii susțin că o mare parte, prin scamatorii ale autorităților locale. Chiar dacă turismul nu e o felie mare din PIB-ul lor, tot se va simți că măcar anul acesta nu se va înghesui multă lume să-i viziteze.

SUA, în fața crizei, își pune centura în joc

SUA sunt chiar mai vulnerabile decât China, pentru că au mai mult de pierdut. De la începutul anului, bursa și-a continuat creșterea cu care se lăuda Trump, după care, la final de februarie: dezastru. A căzut atât de mult, că e pe roșu și la bilanțul pe un an. Practic, cine a investit în acțiunile de pe Wall Street are mai puțin decât avea anul trecut. Asta n-ar fi o dramă, problema e că nu știe nimeni când se va opri. Singura cădere cu care e comparabilă e cea din 2008.

Mai grav e că tot acest deceniu de creștere statistică a fost întreținut de intervenția Fed, banca lor centrală, care a tipărit trilioane de dolari în neștire, a achitat pachete de salvare pentru bănci și industria auto, a preluat la buget niște fonduri imobiliare, a dat lichidități aproape gratis cu care să se facă investiții pe bursă – promițând că bunăstarea se va revărsa la tot omul. Cu banii aproape gratis de la Fed, firmele americane / multinaționale au făcut o nefăcută în ultimii ani: și-au cumpărat singure acțiuni, cărora le-au crescut astfel artificial prețul.

Primul semn de mare îngrijorare a fost anul acesta, anterior căderii de la finele lui februarie, griparea pieței Repo – o piață de împrumut pe termen scurt, în care statul a trebuit să intervină discret cu lichidități. Ca să explicăm pe românește: fondurile de pensii, firmele de asigurări și băncile au ca instrument solid de investiție pe termen lung titlurile de stat (hârtii prin care statul se obligă să plătească peste 10-30 de ani). E considerată una din cele mai sigure investiții pentru că are garanția statului. Pentru aceste hârtii de valoare există o piață paralelă Repo (de recumpărare), unde vinzi acele hârtii și obții lichiditate pentru rulaj, după care ți le răscumperi chiar și a doua zi. De obicei, există cine să te servească, pentru că piața asta e un fel de club al cașaloților. Ei bine, ceva s-a întâmplat cu niște luni înainte de căderea bursei, că piața asta a început să se gripeze așa tare, încât statul a intervenit și a dat el împrumuturile. Acei giganți, care dețin pensiile cetățenilor occidentali (dacă le mai dețin) au știut ceva ce noi nu știam de n-au mai vrut să se mai împrumute între ei.

Pe piața la vedere, bursieră, Rezerva Federală nu mai are multe gloanțe de tras, cum am spus anterior. Când investitorii nu mai vor să cumpere acțiuni, Fed le reducea dobânda la care îi împrumuta, ca să aibă băieții jetoane să parieze, cum ar veni. Și a tot redus-o așa, până a ajuns la 1,5%. Săptămâna trecută a fost prima dată când a redus dobânda intempestiv înainte să-și țină ședința regulată. A redus-o la 1% fără efectul așteptat. Mai are două gloanțe de tras de genul ăsta și gata. Trece la planul B.

Planul B e, de fapt, ce face, din 1971, când Nixon a anunțat că renunță „temporar” la acoperirea dolarului în aur. Adică tipăresc trilioane într-o veselie. Deocamdată n-au plătit pentru asta și dolarul, având o răspândire globală atât de mare și credibilitatea dată de cea mai mare armată de pe planetă, nu s-a diluat prea mult. Dar dacă în magazine apare penuria, în urma perturbării lanțurilor de producție și sistării activității economice, comercianții pot încerca să speculeze. Iar inflația poate scăpa de sub control, în condițiile în care tipul de societate propus e unul de creștere permanentă, îndatorare. Majoritatea americanilor sunt navetiști, dependenți de automobil și de mărfurile din supermarket. Etnic sunt în prag de război civil, peste 40 de milioane de americani supraviețuiesc grație bonurilor de hrană distribuite de guvern (o formă elegantă de a mânca la cantina săracilor, fără cozi la vedere ca în timpul Marii Depresii). 13% din populație e dependentă de antidepresive, 40% au consumat droguri, 8% se luptă concotiment cu consumul de droguri și alcool. Dacă credeți că oamenii fac urât că nu se mai găsește hârtie igienică la raft, imaginați-vă cum va fi când substanțele alea vor deveni greu de procurat. A, și au și în medie mai mult de o armă de foc de căciulă.

Pentru America, pierderea statutului de lider mondial poate veni cu urmări serioase prin prăbușirea monedei naționale. Pentru că va trebui să se confrunte cu elefantul din cameră: e cel mai mare datornic din istoria planetei și n-a mai avut buget fără deficit de pe vremea lui Clinton (deși unii susțin cu dovezi că acea performanță a fost doar o scamatorie contabilă). Ideea e că inflația o ajută să își returneze o parte din datorie mai ușor, dar nu poți devaloriza prea mult moneda fără să plenească.

Îndatorarea mare înseamnă că, la o degradare de către agențiiile de rating, dobânda crește. Și chiar dacă statele nu restituie decât dobânzile de la an la an, acel cost e prea mare, cumulat cu obligațiile care vin din urmă, respectiv: cheltuielile cu pensiile pentru generația mare din baby boom, costurile cu asigurările medicale date de Obama, costurile cu complexul militaro-industrial, prăsit de generația neocon. Colac peste pupăză, China deține o felie din datoria asta.

Europa și vulnerabilitățile ei

Europa era deja în propria ei degringoladă și gripa lovește într-o zonă de maximă vulnerabilitate. Italia avea deja cel mai problematic sistem bancar, aflat la mâna Băncii Centrale Europene, care a promis intervenții fără limită.

Germania era deja în stagnare și se îndrepta spre recesiune cu pași repezi. Asta înainte de virus, care deocamdată i-a cruțat. Punctele lor nevralgice sunt Deutsche Bank, cu muntele lor de titluri speculative, prea mari și pentru statul german. Și, mai ales, industria auto, aflată în cădere liberă în perioada de tranziție de la diesel la electric.

E partea care ne afectează direct, pentru că nemții sunt principalul nostru client și patron în producția de subansamble. Industria auto ne dă 14% din PIB. Înainte de gripă, nemții se pregăteau de 21% scădere în industria lor auto și 400.000 de concedieri. Imposibil să nu ne afecteze o asemenea combinație.

Turistic, Europa are cel mai mult de pierdut din întreaga lume. Doar în Italia, turismul aducea 13% din PIB, deci cam cât făceam noi din mașini (proporțional). Aducea, pentru că nu prea se mai pune problema de rezervat croaziere anul ăsta. Prima companie aviatică (Flybe din Marea Britanie) a dat faliment deja, tot la ei dăduse înainte de gripă și cel mai mare tur-operator. E inevitabil că statele vor trebui să intervină cu pachete de salvare pentru restul liniilor aeriene, marii operatori de turism, poate și hotelieri.

Franța e în stare pre-revoluționară, cu o manifestație maraton, soldată cu o sută de morți. Și totuși, Macron a fost forțat să meargă înainte cu reforma pensiilor. Marea Britanie abia își începe negocierile cu UE pentru un acrod de Brexit negociat, iar obiectivul german e să îngenuncheze regatul, pentru a da o lecție oricui ar mai visa să părăsească lagărul.

Cu ajutor de la sultanul otoman și cu concursul sinucigaș al unei clase politice trădătoare, Europa are însă de înfruntat riscul major al unei crize demografice, capabile să o aducă în prag de război civil. De fapt, pe lângă dezastrul demografic al înlocuirii băștinașilor europeni, cam toate cele enumerate până acum sunt parfum. Pentru că schimbarea componenței etnice e ireversibilă, rămâne moștenire cu care vor trebui să se descurce generațiile următoare.

Dincolo de speculațiile economice, amintite anterior, evoluția unor mărfuri cheie sunt predictori importanți. La căderea bursieră de săptămâna trecută, analiștii au spus că, pentru a vedea dacă asta înseamnă doar o corecție (adică sub 10% cădere) sau recesiune, va trebui să urmărim evoluția unor mărfuri ca: petrolul și cuprul. Acestea sunt indispensabile producției industriale și arată dacă se fac investiții, dacă activitate economică reală, separat de pariurile speculative. Eram curios să văd dacă vor fi fluctuații de câteva procente.

Azi Arabia Saudită a pornit o mișcare complicată de forțare a pieței (ale căror resorturi nu le intuiesc), după o aparentă neînțelegere cu Rusia, și prețul la petrol s-a prăbușit cu 30%. E doar un șoc de o zi, dar se adaugă tabloului de furtună perfectă, invocat inițial.

cum ne afectează

În fine, răspunsul: cum ne poate afecta, în calitate de săraci, criza bogaților.

Am menționat deja impactul direct dat de industria auto, prin efectul de domino de la nemți. Sigur, un optimist, ar spune că Dacia o să ia cota de piață pierdută de Oper și Volkswagen. Măcar de-ar fi așa.

Din turism, cu toată bogăția naturală, nu adunăm decât 6% din PIB. Cel puțin la vedere. Dar date fiind veniturile nefiscalizate, poate fi o suferință mai mare, dacă isteria se prelungește. Din nou, optimistul va spera că nu se vor mai putea face planuri pentru city-break-uri și croazire. Și atunci vor fi preferate Valea Prahovei și Mamaia, că te poți duce pe nepregătite.

Construcțiile sunt vizate chiar într-o măsură mai mare, pentru că situația de incertitudine și faptul că deja criza e pe buzele tututor nu stimulează pe nimeni să se înhame la credite. Au fost analiști care au tot prezis o nouă cădere a pieței imobiliare. Dar până acum s-au înșelat.

Imobiliarele urcă de peste un deceniu deja. Prețurile lor nesimțite față de aspect și zonă sunt gonflate artificial de intervenția statului prin programul Prima Casă. Cu precizie de ceasornic, prețul pentru două camere s-a dus fix unde a pus statul plafonul de creditare de fiecare dată. Dacă statul ajunge la fundul sacului, din motive de criză bugetară, poate suspenda programul. Dar dacă băncile îi vor bate zgomotos la ușă, îl poate și suplimenta.

În tot acest deceniu, totuși, prețul n-a reușit să ajungă la nivelurile de dinainte de spargerea precedentei bule din 2007-2009. Totuși, salariile au crescut cu mult și piața e dublu distorsionată de veniturile mai mari ale muncitorilor din străinătate, care nu-și permit investiții imobiliare în țările unde stau temporar. Chiar triplu distorsionată, dacă adăugăm și prezența speculatorilor externi. Deci cu toată bula, tot n-a ajuns nici măcar la prețurile din zona Vișegrad – dar nici Bucureștiul nu arată ca Budapesta sau Praga, să fim cinstiți.

E greu de spus cum se va manifesta criza economică. Una din supoziții e că se poate constata o primă etapă de deflație, când banii devin scumpi, pentru că există datorii de plătit și venituri mai mici. Care, apoi, să fie urmată de adevăratul tsunami de inflație.

Alt scenariu e că intervenția guvernelor va fi una controlată, cu o inflație mai mare, dar fără panică. La genul de inflație, care nu distruge decât o parte din afaceri, fără să distrugă dramatic moneda, poate fi și sezon de investiții – adică activele se ieftinesc. În acest scenariu, apare o sarabandă de falimente, restrângeri de activitate, concedieri, scădere a consumului. Ceva ce am mai trăit cu un deceniu în urmă. La creșteri de dobânzi și de curs valutar, primele victime sunt datornicii băncilor. În acel caz, construcțiile noi se sistează, prețul imobiliarelor și acțiunilor devine atractiv pentru cumpărări.

Dacă, în schimb, criza e una de tip sistemic, cum am trăit acum 30 de ani (atunci inflația era și 300% pe an) (sau cum n-am mai trăit vreodată), atunci banii se pot transforma în hârtii mai puțin valoroase. Iar prețul activelor tangibile, de la imobiliare la mâncare, poate deveni inaccesibil.

Un activ aparte e aurul, care teoretic e refugiul pe termen lung în calea inflației. La o privire statistică la un secol în urmă, așa stau lucrurile. Doar că acum e el însuși la maxim istoric. Deocamdată nu a crescut în contrapondere la căderea bursieră, chibiții lui scuzându-se că e doar ceva la care au recurs cei în criză de bani. Și că adevărata explozie a aurului deabia în anii următori urmează, pe fondul devalorizărilor monetare. Scot din discuție monedele virtuale, în care nu am încredere, pentru simplul fapt că pot fi interzise printr-un decret în caz de criză.

La fel de impredictibilă e turnura pe care o va lua pentru noi chestiunea demografică. Avem câteva milioane de compatrioți în alte economii – dintre care nu mulți au posibilitatea de a rezista acolo pe termen lung, dacă sunt dificultăți economice și turbulențe de stradă. E o sabie cu două tăișuri: poate fi o poliță de asigurare, dacă România e lovită mai întâi de criză, ca orice bonav vulnerabil. Sau pot genera un val (mai mic sau mai mare) de întoarceri.
Singurul scenariu poztiv e cel în care o criză economică ne face neatractivi pentru derularea în continuare a vizibilului plan de înlocuire. E bine să nu fi locul ăla unde nu vor prea mulți să dea năvală, cu condiția că locul de unde pleacă să nu treacă prin dificulăți încă și mai mari. Dar, se vede treaba, criza singură nu i-a păzit pe greci.