Giuseppe Mazzini și naționalismul cosmopolit

(episodul 10 din serialul Sursele globalismului)

Probabil sunteți surprinși să vedeți un episod dedicat unui teoretician al naționalismului modern într-un serial despre ideologia globalistă. Cele două sunt noțiuni contradictorii, la fel ca titlul celei mai cunoscute lucrări a lui Giuseppe Mazzini – „Cosmopolitismul națiunilor” (culegere de eseuri și manifeste). Cercetând mai cu atenție această lucrare vom putea să ne lămurim și alte mistere actuale. Respectiv aparenta contradicție de program a Masoneriei, care se laudă cu implicarea în fondarea mai multor state naționale în secolul XIX, dar susține globalizarea în secolul XXI. Sau felul în care au cochetat cu retorica națională personaje carismatice ca Donald Trump sau (mai puțin credibil și intermitent) Emmanuel Macron. O idee elocventă avem instantaneu, citând un pasaj din cartea lui Mazzini:

„În acest mod, marele edificiu, pe care secolele și popoarele sunt chemate să îl clădească, se va asemăna cu o piramidă, al cărui vârf atinge cerul, iar a cărei bază îmbrățișează Umanitatea ca întreg. Ochiul lui Dumnezeu va radia din vârful piramidei”. (p. 55)

Ați recunoscut probabil imaginea tipărită pe bancnota de 1 dolar, alături de mesajul „Noua ordine seculară”. Dar acest serial nu este despre conspirații și supoziții, ci despre ideile actualei ideologii globaliste, așa cum reies chiar din cărțile precursorilor și adepților. De aceea, nici episodul de față nu va zăbovi asupra unor speculații, care circulă pe internet, cum ar fi presupusa corespondență a lui Mazzini cu Albert Pike (cel mai probabil falsă). Vom trece și peste presupusa apartenență a lui la masonerie (mai mult decât probabilă). Pur și simplu nu e nevoie de acest tip de speculații, atâta timp cât scrierea lui Mazzini ne oferă suficientă informație certă. (Întrucât afilierea sa la societatea de tip masonic, Carbonari, e o certitudine, o vom menționa succint în finalul articolui.)Giuseppe Mazzini e un personaj interesant, mai ales prin implicarea în unificarea și independența Italiei. Nu e un gânditor sistematic și din cale afară de profund. Mai curând, un teoretician sau un ideolog. Contează ca influență în teoretizarea naționalismului și în formarea practică a mai multor țări – în special a celor din Balcani și Europa de Est, între care și România. El a influențat generația pașoptiștilor români, dar, cum vom vedea, linia lui era privită cu circumspecție și chiar ironie de patrioții din generația conservatoare, a marilor clasici. Să subliniem câteva din ideile lui, care sunt relevante azi pentru proiectul globalist și cu relația cu naționalismul.

jocul geopolitic

Printre rânduri, Mazzini explică (într-un articol din 1871) apariția naționalismului civic, ca pe un fel de plan B al elitelor intelectuale, după ce Revoluția Franceză, continuată militar de Napoleon, a eșuat în 1814.

„Limba, teritoriul și rasa sunt doar indicații ale naționalității. Ele rămân instabile, când nu sunt combinate. Mai mult decât orice, ele au nevoie de susținerea unei tradiții istorice și de o lungă dezvoltare a unei vieți colective, al cărui rezultat e caracterul comun. (…) Strigătul națiunii, care azi inspiră aproape toate mișcările importante din Europa, a izbucnit puțin înainte de 1815. Mai precis, când inițiativa franceză se prăbușea și o dorință distinctă pentru unitate umană și alianță fraternă a popoarelor se resimțea.” (p. 65)

Este momentul în care vechile monarhii „reacționare” de pe continent se unesc în Sfânta Alianță: Austria, Rusia și Prusia. Într-o postură similară era și Imperiul Otoman, care din motive evidente nu se putea alătura unei alianțe pretins creștine. Anglia era într-o situație bizară – fiind deopotrivă o veche monarhie, dar și o putere cu o elită progresistă și centru al intereselor financiare transnaționale. Așa se face că Londra devine concomitent un punct de iradiere nu doar pentru masonerie și pentru marea finanță, dar și creuzetul unor idei revoluționare. Aici se vor refugia și vor crea atât Mazzini, cât și Marx, dar și clasicii liberalismului.

Un secol mai târziu, cele patru imperii „reacționare” vor fi complet spulberate, fie prin război, fie prin idei socialiste sau liberale. A fost secolul de supremație engleză. Deci fie conspirația, fie ideile care aprindeau fitilul, s-au dovedit mult mai puternice decât o alianță creată la vedere. Ideea cea mai revelatoare din scrierile lui Mazzini e că aceste idei – chiar contrare – urmăreau aceleași scopuri, de care el era cât se poate de conștient. Nu ni se va mai părea la fel de ciudat să știm că Marx și Mazzini s-au regăsit împreună ca participanți la primul congres al Internaționalei (Geneva, 1866). Chiar dacă Mazzini respingea ideea comunistă, iar Marx îl insulta în unele articole.

„Suntem toți cosmopoliți, dacă prin cosmopolitism înțelegem iubirea și frățietatea tuturor și distrugerea tuturor barierelor, care separă popoarele și le dau interese opuse. Dar poate fi asta tot? E suficient doar să proclami aceste adevăruri sacre, pentru a asigura triumful lor asupra obstacolelor, pe care liga popoarelor nelegiuite le ridică în Europa? Efortul nostru e de a transforma ideile în realitate; trebuie să organizăm, ca să zic așa, nu gândirea, ci acțiunea.” (scris în 1847, p. 58)

1849: Statele Unite ale Europei

Proiectul e limpede enunțat și ar trebui să ne amintim că însăși organizația care exemplifică direct globalizarea se numește ONU (Organizația Națiunilor Unite). Probabil s-ar fi numit Statele Unite, dacă acest nume nu ar fi fost deja „înregistrat” de una dintre națiuni, la inițiativa unor „părinți fondatori”, confrați ai ideilor lui Mazzini:

„Altă sarcină se așterne acum în fața noastră: să promovăm asocierea diferitelor țări, într-o alianță a națiunilor, care să facă posibilă împlinirea misiunii lor pe pământ, în pace și iubire”. (p.61)

Concepția lui Mazzini e o combinație de mistică și pragmatism, care are ca valoare supremă Progresul – o aspirație care însuflețea secolul XIX:

„Trebuie să învățăm omenirea că umanitatea e un singur corp, care trebuie guvernat printr-o singură lege. Și primul articol al acestei legi e Progresul; progresul aici, pe pământ, unde trebuie să îndeplinim proiectul lui Dumnezeu, cât de bine putem, și să ne educăm pentru destine mai înalte.” (p. 90)

Ați recunoscut, desigur spiritul milenarist, al unei „împărății din lumea aceasta”, diferită de așteptarea creștină. Dar și pasiunea iluministă pentru legi universale. „Scopul nostru nu e doar să distrugem, dar să construim ceva cu totul nou.” (p. 124) După cum veți recunoaște și limbajul masonic, care îl trădează pe Mazzini din loc în loc, în chemările lui înflăcărate:

„Nu putem construi acum Templul credinței noastre; popoarele îl vor ridica, atunci când vremea va veni. Dar putem și ar trebui să fondăm o Biserică de pioneri. Sper că vom crea într-o zi o asociație internațională largă și democratică. Ea ar fi împărțită în diferite secțiuni, cu membrii ei reprezentând diferite activități umane și profesii.” (p. 128)

Tonuri similare auzim și din partea celor care constituie o opoziție reală sau doar controlată și simulată, atunci când citează expresia lui De Gaulle – „o Europă a patriilor”, ca răspuns la ideea federalismului european. Mazzini era mult mai explicit, față de acest slogan, care sună frumos:

„Asociația ar fi condusă de un Consiliu Suprem Internațional, compus din câțiva europeni și americani, foarte respectați pentru cunoștințele, virtutea, rațiunea și sacrificiile îndurate cu curaj pentru cauza comună. Acest Consiliu ar putea face scurte proclamații lumii (…) Consiliul suprem ar clarifica și exprima misiunea generală a popoarelor”… (p. 129)

Deja, naționalismul lui Mazzini, profesat în zeci de pagini (destul de plictisitoare) prinde alt contur prin astfel de detalii scăpate din loc în loc. Atunci când vorbește despre Patrie, Mazzini sună ditirambic, uneori romantic, uneori fără substanță. Când dezvăluie cum vede viitorul, sună mai mult ca Marea Resetare a clubului de la Davos. Consiliul acesta de coordonare seamănă a Soviet sau Comitet al Planificării, ca să nu-i spunem direct Guvern Mondial. El ar urma să traseze lucrurile de făcut națiunilor, într-un fel de diviziune a muncii la nivel global. Iar pentru Europa, în particular, planul e și mai explicit, încă din 1849:

„fiecare națiune trebuie să urmărească o misiune specială, potrivit cu abilitățile ei, astfel făcându-și treaba ei pentru creșterea progresivă și dezvoltarea unității. Țara și Umanitatea sunt, de aceea sacre în egală măsură. (..) Viitoarea Europă a popoarelor va fi unită într-un nou tip de federație, care va evita atât anarhia independenței absolute, cât și tirania centralizării, care rezultă în urma unei cuceriri.” (p. 126)

În 1871 scria deja foarte limpede despre proiectul federalizării Europei. Doar că acest proiect nu era atât de pragmatic cum s-ar crede, ci era el însuși un mijloc de crearea a unei noi religii:

„Da, scopul nostru final e înființarea Statelor Unite ale Europei, o alianță republicană între popoare. (..) Umanitatea consituie țelul, iar națiunea mijlocul. Fără națiune, nu vei putea venera Umanitatea decât într-o contemplație pasivă, dar nu vei putea să o ajuți cu adevărat.” (p. 63)

noua religie a omului

Cei care au parcurs primul episod al acestui serial, au recunoscut deja sintagma sub care Saint Simon și Auguste Comte transformaseră scientismul și umanismul într-o pseudo-religie, uneori chiar cu adepți și ritualuri. Să îl lăsăm chiar pe Mazzini să vorbească (exaltat) despre această religie umanistă a unificării:

„Unitate în ceruri și pe pământ, unitate în fiecare parte a acestui pământ, unitate în Umanitate și, în fine, unitate înăuntrul fiecărui om. Credem că Universul trebuie organizat cu necesitate într-o manieră concentrică.”(p. 55) „acea familie a umanității, care are un singur altar, un gând, un poem ca imn și o limbă în care e cântat. Totuși, noi credem că acel timp al unității finale încă nu a venit.” (p. 56)

Acum înțelegem că naționalismul, profesat de Mazzini era doar o etapă intermediară a desăvârșirii unui proiect global. Și că era necesar ca imperiile să fie sparte, monarhiile să fie doborâte sau laicizate, Biserica să fie discreditată, pentru ca acest lucru să fie posibil. Nu doar din rațiuni practice, ci și mistice. Omul însuși trebuie transformat, iar națiunile să fie distruse și recreate în laborator, ca în retorta unui alchimist.

„Dar toate acestea nu se pot împlini deodată, de un singur popor sau într-o singură epocă. Fiecare epocă își are sarcina ei. N-ar trebui să existe confuzii în privința acestor sarcini, altfel rezultatul af fi o ineficiență totală. Din acest motiv, nu ar trebui să impui o lume al cărei timp încă nu a venit.” (p. 56)

Pe de o parte, această împărțire, regionalizare, i se pare o metodă practică de organizare, o „diviziune a muncii”. Pe de alta, cu imaginea lui caracteristică, asta are și beneficii psihologice pentru fiecare om în parte:

„El va fi încredințat că micul fir de nisip, pe care îl adaugă la marea piramidă, pe care ne-am angajat să o ridicăm, de la pământ la cer, e așezat pe milioane de alte grăunțe de nisip și va fi urmat de alte milioane. Dacă e bine organizată, Națiunea e ca o fabrică, dedicată unei ramuri specifice a producției, pentru dezvoltarea generală morală, intelectuală și economică.” (p. 64)

Nu e greu să recunoaștem în această imagine a unei piramide, care atinge cerul, ambiția Turnului Babel. Cu altă ocazie, el se referă explicit la noua religie ca înlocuitoarea creștinismului:

„Dar începând din secolul XVI, disoluția lentă a creștinismului a deschis un gol în Europa, care nici azi nu e umplut. Ne lipsește o credință morală comună, un acord deschis sau tacit, care să facă popoarele să se înțeleagă și să se încreadă unele în altele. Alte aranjamente politice – cele mai multe sterile și ineficiente – s-au succedat în acest vid, rezultatul unor inspirații izolate sau doar al lăcomiei.”(p. 228)

Totuși, Mazzini nu neagă realitatea esenței naționale, nici ideea de destin național. Dar consideră că această creație divină are o existență asemeni altor organisme biologice. (O idee pe care o va exemplifica magistral Spengler, câteva decenii după.)

„Dar o Naționalitate poate muri doar după ce și-a rodit fructele, nu înainte. (..) Finalul întreprinderii noastre e să unificăm familia umană sub o Lege comună, diriguitoare, într-un sentiment de Iubire reciprocă. Acest sentiment o va stimula să își împlinească scopul. Acum, ce e o națiune, dacă nu exact o diviziune a munci la nivelul Umanității ca întreg?” (p. 62)

atunci: e naționalismul malefic?

Acum că avem o idee despre cum vedea lumea Giuseppe Mazzini, din ale cărui idei s-a adăpat și generația pașoptiștilor români, se nasc unele întrebări.

E naționalismul o ideologie artificială, masonică, inventată chiar de globaliști, pentru a ne pune să trudim fără să știm în direcția unor scopuri oculte?
E adevărat ce susțin neo-marxiștii, că naționalismul e un „construct social”, apărut în secolul XIX, complet demodat azi?
Sunt unele țări (între care și România) simple creații artificiale din ideile Școlii Ardelene sau ale pașoptiștilor, și ar trebui să ne întoarcem la regiunile istorice?
Ar trebui să îmbrățișăm trecerea la federalismul european, pentru că e doar împlinirea aspirațiilor revoluțiilor naționale?

E normal să fii contrariat. Dar răspunsul e NU, la toate întrebările de mai sus. Chiar dacă nu era formulată și teoretizată, noțiunea de identitate a existat din cele mai vechi timpuri. Ea este o realitate ființială și religioasă, deopotrivă biologică și spirituală. Nici cultura în sensul cel mai larg, nici credința, nu pot să se manifeste altfel decât într-o limbă maternă. Legătura de familie, de neam și de generații nu avea nevoie de teoreticieni pentru a fi o realitate și a fi simțită ca atare. De altfel, Mazzini avea o înțelegere superficială a fenomenului și o cunoaștere foarte distantă a poporului. (A trăit cea mai mare parte în exil și în cercuri burgheze, apelurile lui fiind cam ignorate de popor.)

Mazzini a avut o implicare deosebită în Risorgimento – mișcarea de unificare a Italiei, o combinație de revoluție liberală, război civil și de independență. În acest lung proces, el a fost teoreticianul, aventurierul Garibaldi a fost eroul militar, cu priză la popor, iar contele Cavour și regele Victor Emmanuel au fost conspiratorii din culise. Momentul de acțiune directă pentru Mazzini l-a consituit bătălia cu Papalitatea pentru controlul asupra Romei.

În cadrul acestei lupte, Mazzini a creat o organizație numită „Tânăra Italie”. O formulă, care se va regăsi în mai multe alte țări, cu sau fără legătură cu el: „Tânăra Elveție”, „Tânăra Grecie”, „Tinerii Turci”. Acestea erau un fel de revoluții colorate ale „tinerilor frumoși și liberi” din epocile respective. Organizații similare erau și Eteria grecilor, dar și Frăția pașoptiștilor români.

Mazzini și românii

Mazzini a avut un rol aparte în inspirarea conștiinței naționale în rândul popoarelor din Balcani și Est în general. S-a aplecat cu mai mare atenție asupra Poloniei, Greciei și țărilor fostei Yugoslavii. Pe români îi menționează doar în trecere, mai mult ca un reproș la adresa ungurilor, care spune că au acționat egoist în mișcările revoluționare din Ardeal împotriva Habsburgilor:

„Ungaria a vrut să își substituie propria idee, de hegemonie regională, unei federații libere a slavilor, moldo-valahilor și maghiarilor. În consecință, cei care ar fi trebuit să lupte de partea sa i-au devenit dușmani sau au susținut-o apatic.” (p. 133) Ungaria a uitat că poate obține victoria doar promovând emanciparea slavilor și românilor, pe baza unei concepții lărgite de egalitate.” (p. 137) „Voi, ungurilor, ar trebui să întindeți o mână fraternă românilor și slavilor. Voi, sârbilor, ar trebui să întindeți mâna românilor și grecilor.” (p 142)

Cazul popoarelor Estului e absolut aparte. Ele nu erau creații artificiale, născute din rațiuni geopolitice (cum au fost poate cele care s-au destrămat deja). Ci erau expresia unor realități milenare, care abia acum găseau șansa de a se afirma, prin slăbirea imperiilor, care le stăpâneau. Dezrobirea acestor popoare se producea pe o cu totul altă spirală a istoriei, decât reconfigurarea granițelor în lumea occidentală, deja în curs de secularizare și cu o viață politică diversă. În special popoarele ortodoxe, aveau și tradiția unor mitropolii și patriarhii pentru fiecare limbă în parte. Iar înființarea unor state naționale nu se făcea la nivel popular ca revoluție împotriva Vaticanului sau monarhiei de drept divin; ci tocmai pe conturul deja trasat de Biserică anterior. Mai ales eliberarea de turci sau de hegemonia austro-ungară, cu prozelitismul său agresiv (chiar ucigaș, pe alocuri) era simțită la nivel popular ca o izbăvire pentru ortodocși, nu ca formă de laicizare.

Junimea – când revoluțiile colorate devin reacționare

E mai mult decât lămuritor că în generația imediat următoare pașoptismului, la 1863 se înființa la Iași societatea Junimea. Numele sună foarte mult cu acele organizații ale Tinerilor. (A existat și societatea „Tinerimea Română”, 1878) Dar Junimea s-a conturat treptat, prin marii clasici – Eminescu, Caragiale, Creangă – ca o societate tot mai conservatoare, foarte critică la adresa liberalismului și spiritului cosmopolit. Așadar, chiar dacă națiunea profitase și de contextul internațional și de aportul unor francmasoni, pentru a se constitui și a dobândi recunoaștere oficială – imediat ce și-a obținut acest statut, elitele produse în mod firesc de popor în stare de libertate, au început să se manifeste ca „reacționare”.

Nu doar Eminescu, dar și restul amicilor săi iluștri îi considerau pe liberali „roșii”, niște revoluționari de stânga, cu idei periculoase. E absolut grăitoare ironia constantă cu care Caragiale zugrăvește (prin intermediul personajelor sale) eroii revoluției naționale italiene și progresiștii contemporani. Pur și simplu, nu ratează nicio ocazie să nu îi ia în derâdere:

Pus față cu Reacțiunea, Conu Leonida îi povestește înflăcărat faptele de arme ale lui Garibaldi:

„LEONIDA: Ce te gândești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră națiunea română. (…) „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!” și jos iscălit în original „Galibardi”. (…) Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (cu mândrie și siguranță) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?”

Conu Zaharia (O noapte furtunoasă) îi atribuie vorbele lui Machiavelli („scopul scuză mijloacele”) unui politician francez și mason al vremii, pe care îl denumește cu evlavie „nemuritorul Gambetta”. Până și „pedagogul de școală nouă”, Marius Chicoș Rostogan, le explică „loazelor” din clasa lui că predă „după metoda lui Peștaloțiu”. (Johann Pestalozzi – un teoretician elvețian al pedagogiei progresiste.)

Carbonari și ideea lor anti-creștină

Așa cum promiteam la începutul articolului, l-am prezentat pe Giuseppe Mazzini fără a apela la teorii ale conspirației și surse neverificate. Dar am promis că mă voi referi la final, totuși, la organizația Carbonari, din care avem certitudinea că Mazzini a făcut parte. Aceasta era o organizație destul de limpede masonică și care nu se sfia să apeleze chiar la metode teroriste și asasinate. Culmea, alunecosul Mazzini o părăsește tocmai pentru că o considera prea ocultă și credea în ridicarea maselor prin apeluri lansate la vedere. Carbonari au apărut pe la 1800 și au devenit irelevanți din anii 20-30, când mișcarea lui Mazzini devenea mai populară. Unul din cele mai faimoase documente ale ei se numește Alta Vendita și a fost deconspirat încă din 1859, ca un plan secret anti-catolic. Cităm din acest document, republicat de John Vennari:

„Țelul nostru final e acela al lui Voltaire și al Revoluției Franceze – distrugerea catolicismului și chiar a ideii creștine.” (p. 18)

Membrii sunt sfătuiți: „Vă veți face o reputație de buni catolici și buni patrioți.” (p 20) Carbonari își descriu planul ca pe un efort de secole, ce nu poate fi împlinit de o singură organizație: „în rândurile noastre, soldatul moare și lupta continuă” (p 19)