25. Finanțele lui Napoleon

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Banca Angliei a fost înființată (în 1694) ca să asigure finanțare pentru războiul cu Franța. Instituția s-a dovedit o armă formidabilă, mai ales în combinație cu alte idei născute în aceeași perioadă: societățile pe acțiuni care cucereau imperii coloniale, parlamentarismul, statul de drept, revoluția industrială… Noua ordine nu era chiar o creație spontană a indivizilor, cum își imaginează unii, ci se năștea cu monopoluri acordate de rege, cu asistența flotei de stat și după un program mercantilist. Dar chiar și fără să fie „după manual” și fără să aibă acest nume, era într-un cuvânt: capitalismul.

Ironic, Franța a încercat în repetate rânduri să imite rețeta tocmai pentru a avea banii necesari să poarte războaie cu Anglia. Sau tocmai pentru că imita modelul ajungea la război. (E o problemă de tip oul sau găina.) Două din tentative le-am menționat deja: reformele finanțelor publice demarate de Colbert și înființarea primei Bănci a Franței de aventurierul scoțian John Law. Prăbușirea acesteia din urmă (în 1720, la mai puțin de cinci ani de la înființare) a avut ca efect de durată neîncrederea francezilor în inovația banilor de hârtie. Ca un seism, a avut noi replici în deceniile următoare.

banii revoluționarilor

Criza datoriilor și opoziția aristocraților (scutiți de majoritatea taxelor) față de tentativele de a echilibra bugetul, a determinat regele să convoace consultarea celorlalte clase sociale. Acțiune care a degenerat în revoluție. Imediat după Revoluția din 1789, iacobinii au emis o bancnotă de hârtie, „asignatul”, care trebuia teoretic să fie acoperită cu proprietatea comună a statului, tezaurul coroanei confiscat de la cuplul regal ghilotinat și bogățiile jefuite Bisericii Catolice prin secularizare.

Era chiar ideea pe care John Law o propusese cu aproape un secol în urmă Scoției, a unei bănci cu acoperire în pământ în loc de aur. Dar avuțiile erau vag definite și imposibil de decontat. Bancnotele erau o combinație între obligațiuni aducătoare de dobândă pentru cumpărător și acțiuni la proprietatea funciară comună. Ce și cum urma să se poată primi în schimbul lor era greu de precizat deocamdată.

Să spui că revoluționarii erau nesăbuiți cu banii ar fi puțin spus. În doar câteva luni de pomeni populare, au ajuns în insolvență. (E drept, situație pe buza căreia îi lăsase și risipa monarhiei, cu luxul și războaiele ei.) Anul următor, au dat asignatului statutul de mijloc de plată, ceea ce îl făcea o monedă propriu-zisă. Și au început să îl tipărească într-un ritm furibund. În prima jumătate de an masa monetară a fost dublată, apoi au continuat într-o progresie geometrică. În cinci ani, bancnotele revoluționare au pierdut 99% din puterea de cumpărare, devenind hârtii fără valoare. 

În acest timp, revoluționarii erau ocupați să se ghilotineze între ei sau să reprime mișcări populare, ca revolta creștinilor din Vendee, soldată cu zeci de mii de morți. Iar în 1792, să declare război Austriei, semnal care va deschide un deceniu de conflagrații cu mai multe țări. În 1796, asignatul a fost răpus de hiperinflație și înlocuit de altă bancnotă, numită „mandat”, care trebuia să aibă aceeași garanție funciară. Dar a capotat în și mai puțin timp, lipsit total de încrederea populației în circa trei luni.

De notat că emisiile monetare din vremea Revoluției Franceze aveau câteva vicii de concepție, fiind astfel inferioare chiar proiectului încercat anterior de John Law. Le lipsea una din marile calități ale monedelor de hârtie, de a permite expansiunea creditului și de a transforma datoriile în garanții. Ele nu creditau pe nimeni, pentru că statul revoluționar nu investea în nimic, doar cheltuia în acțiuni sociale și militare. Acest pasiv nu era echilibrat de ceva care să promită măcar că va deveni un activ, cum fusese proiectul colonial din Mississippi. Asignatul – în etapa când funcționa ca obligațiune – trebuia să fie ars după ce era încasat, deci retras din circulație. Calitatea unei monede fiduciare de a fi flexibilă a fost abuzată într-un ritm ridicol. Momentul lansării era unul de maximă incertitudine și lipsea orice tentativă de câștigare a încrederii publicului în noul mijloc de plată.

Ca un detaliu grafic, pe asignat erau desenate câteva simboluri curioase. Apărea mănunchiul de nuiele cu o secure al imperatorilor romani – fasciile – care vor inspira numele mișcării lui Mussolini. (Semnificația inițială era de forța unității populare și putere a suveranului.) Deasupra era o căciulă frigiană (similară cu fesul dacic), un simbol al răzvrătirii contra unei stăpâniri tiranice. Iacobinii o adoptaseră de la romani, care eliberau sclavii printr-o ceremonie în cadrul căreia i se rădea părul și i se punea pe cap o căciulă conică. Dar interpretările oculte sunt mai vaste pentru că fesul apare în reprezentările multor religii, purtat de Orfeu, Mitra, de troienii din Iliada și de cei trei magi (persani) biblici.  

generalul bancherilor

Haosul creat într-un deceniu revoluționar a epuizat psihic populația, care tânjea după stabilitatea unui rege absolutist sau a unei conduceri de mână forte. Dar a îngrijorat și oligarhia financiară, care susținuse mișcările revoluționare în speranța instaurării unui regim liberal de inspirație engleză, în care Parlamentul să poată dicta regelui. Acum tot ei au identificat omul potrivit pentru noua misiune istorică, în persoana unui conducător de oști.

Războaiele cu austriecii au făcut remarcat un corsican care învățase franceza ca pe o limbă străină, în locul italienei materne. Napoleon Bonaparte începe preluarea graduală a întregii puteri printr-o lovitură de stat în 1799. În spatele lui se aflau circa 20 de mari bancheri francezi (ca Perregaux, Claude Perier sau Jacque Recamier, soțul celei de la care ne-a rămas numele canapelei). Ei înființează o bancă privată ce emitea bancnote cu acoperire în aur, la concurență cu asignatul fără valoare al statului. Ei vor fi completați de câțiva industriași cu investiții în industria de armament.

Cu puțin timp înainte să preia puterea viitorul împărat, francezii au început să bată în 1795 francul de aur. Era denumirea populară pe care o avusese una din livre, moneda pe care o înlocuia, cu o tradiție milenară, care cobora până la Charlemagne. (Numele era, evident, o unitate de măsură a greutății, la fel ca „pound”, de unde derivă și lira englezească, din vremuri în care metalul circula neturnat neapărat în monede.) Francul avea să supraviețuiască și el aproape două secole, până în 1999, când s-a trecut la euro.

Napoleon a înființat Banca Franței la scurtă vreme după ce a luat puterea, în ianuarie 1800. Noua instituție a absorbit banca privată a grupului de bancheri, intitulată „Casa de Conturi Curente”. Prin această scamatorie, Franța avea și ea o bancă „națională” în proprietatea unor acționari privați, exact ca Banca Angliei. Trei ani mai târziu, Bonaparte decretează interdicția altor bănci de a mai emite bancnote, ceea ce asigura monopolul noii instituții, la care avea acțiuni inclusiv familia lui.

Guvernator a fost instalat chiar unul dintre investitorii băncii particulare, Claude Perier. Și, potrivit unei rețete a „ușii rotative”, care se va regăsi până în zilele noastre când finanțiști de la Goldmann Sachs ajung în funcții guvernamentale unde scriu legislația, statutul băncii a fost scris de Emmanuel Cretet, alt afacerist care câștigase din contracte cu statul după revoluție.

Noul franc era un sistem bimetalic de aur și argint, completat cu bancnote. Împăratul însuși apărea din profil pe monedele de aur, după modelul cezarilor. Cunoscute ca „napoleoni” aceste monede vor circula pe tot continentul chiar și la un secol după.

strategia războaielor napoleoniene

Economic, întreaga carieră a lui Napoleon stă sub semnul confruntării marelui rival: Anglia. Ca într-un joc de domino, această dispută pentru supremația mondială avea să îl poarte într-o serie delirantă de expediții militare soldată cu șase milioane de morți.

De pildă, faimoasa expediție din Egipt era destinată să taie căile de comunicații ale Angliei cu coloniile din India și ulterior să captureze un imperiu colonial propriu pentru francezi. Eșecurile ei au putut fi ascunse de geniul propagandistic al lui Napoleon, care trimitea acasă telegrame că a spulberat cetăți pe care nu le putea cuceri.

Și mai dezastruoasa campanie din Rusia, de unde Napoleon s-a întors cu 5% din marea armată cu care plecase, avea ca mobil temerea că Țarul s-ar putea apropia de englezi și că nu respectă strict blocada comercială impusă insularilor. Catastrofa de a pierde aproape toată armata de 600.000 de soldați cu care plecase era mai greu de ascuns prin comunicate triumfaliste.

Ca să preseze Portugalia să participe la boicotul Angliei, a fost „nevoit” să treacă prin Spania. Unde s-a văzut împotmolit într-un război de gherilă lung de șase ani, cu sute de mii de morți, care i-a blocat altă armată de 300.000.

Unele acțiuni erau stimulate și de ambiții personale, cum ar fi de a înlocui dinastia Bourbonilor cu o dinastie imperială a propriei familii, prin instalarea fraților (destul de incompetenți) pe tronurile din Italia și Spania. Altele aveau ca mobil și jaful propriu-zis, cum a fost marea pradă în aur și opere de artă obținută din Italia. La fel, victoriile contra austriecilor sau prusacilor se încheiau cu tratate înrobitoare.

Tot în ideea de a obține bani pentru a lupta mai ales cu Anglia și cu aproape toată Europa reunită împotriva Franței napoleoniene în 5 coaliții succesive, a avut loc și cea mai importantă tranzacție pe care Bonaparte a făcut-o. În 1803, Napoleon a vândut Statelor Unite Louisiana, un vast teritoriu care acoperă acum partea centrală a federației americane. Întins din Canada până în Texas, acoperind aproximativ 12 state americane de azi, era un pământ de mare fertilitate și potențial, dar pe care Franța abia îl recuperase de la spanioli fără să îl controleze efectiv sau să îl valorifice.

Suma obținută, de 7 cenți pe hectar, a fost virată parțial după ce americanii s-au împrumutat cu dobândă de la bancheri din Anglia și Olanda. Thomas Jefferson a reușit astfel să dubleze teritoriul Statelor Unite, iar „geniul financiar” corsican s-a ales cu o sumă care i-a finanțat cam 10% din bugetul militar pe un an de zile.

Dar exista totuși o miză strategică mai importantă a acestei înlănțuiri de bătălii cunoscute din cărțile de istorie, anume supremația mondială. Franța avea o populație considerabilă (mai mare decât a vecinilor săi însumați) dar Anglia devenise o forță irezistibilă prin atuurile pomenite anterior. Putea produce orice mai ieftin și fără bariere protecționiste ar fi cucerit orice piață din Europa, avantajată de materiile prime din coloniile pe care le controla.

paradoxul mercantilist

Teoreticieni ca Adam Smith constataseră principiul avantajului competitiv, care obligă o țară să se axeze pe acele activități unde poate excela prin resurse materiale și umane. Dar ce se întâmplă când o țară e mai avansată în multe domenii decât partenerele ei? În acest caz, exporturile ei ar fi ultra-competitive, cucerind piața altei țări, care ar renunța să mai producă bunul respectiv.

Cu timpul, aurul s-ar acumula în țara exportatoare, unde ar crește atât nivelul de trai cât și salariile, până în punctul în care produsele ei ar deveni prea scumpe la export. (Și oricum inaccesibile țării importatoare.) Situație în care, țara „inferioară” ar începe să aibă ea un avantaj competitiv, putând produce la costuri mai mici, pentru că are salarii și mai mici, și să exporte către țara „superioară”.

Cum s-ar putea rupe acest ciclu în care aurul se mută dintr-un loc în altul între două țări partenere? Prin stabilirea unei hegemonii imperiale, adică a unei relații de tip centru-periferie, prin care puterea dominantă se asigură că există pe termen nelimitat o relație inegală. Alt rost e de a institui o zonă financiar-monetară unde moneda țării dominante să circule ca în propriul teritoriu, iar țara supusă să renunțe complet sau parțial să își mai bată propria monedă. Dacă moneda ar fi chiar din aur, ar putea fi manipulată (devalorizată) de emitent. Iar dacă ar fi un substitut de hârtie al aurului, avantajul țării emițătoare ar deveni colosal, pentru că ar puta plăti mărfurile în ceva ce produce cu niște costuri neglijabile.

Acest tip de imperiu monetar le-a reușit englezilor prin uriașa arie de circulație a lirei sterline în „imperiul peste care soarele nu apunea”. A mai fost încercat, între alții de Napoleon (și urmașii lui), de Hitler și reușit cu mult mai mare succes până azi de dolarul american.

efectul neașteptat

Articolul de față nu își propune să descrie în detaliu multiplele fațete ale personalității lui Napoleon, să îi nege realizările sau geniul militar. Ne interesează mai mult aspectele economice decât impactul pe care l-a avut în multe alte domenii.

În 1805, amiralul Nelson zdrobește flota lui Napoleon la Trafalgar și instituie o blocadă a țărmului atlantic. Era limpede că Franța nu putea concura în vreun fel pe apă cu marele rival, dar putea să își folosească imperiul terestru. Din 1806, până la înfrângerea finală de la Waterloo din 1814, Napoleon a încercat instituirea unui embargo total contra Angliei în Europa. Înainte să atace Rusia, din sistemul lui făcea parte tot continentul, mai puțin Portugalia și Balcanii de sub suzeranitate otomană (inclusiv Țara Românească, Moldova, Bulgaria, Grecia). Această blocadă a subliniat pentru Anglia pericolul unei alianțe dintre Rusia și restul Europei, cum avea să se mai realizeze prin pactul Ribbentrop – Molotov.

„Sancțiunile economice” nu au avut efectul scontat, fiind chiar păguboase pentru Franța, mai ales că inclusiv țări unde Napoleon își instalase rude la conducere, ca Spania și Italia, preferau să ia parte la contrabandă. Suspiciunea că Rusia nu respectă blocada sau vrea să schimbe taberele a precipitat decizia nesăbuită a campaniei care l-a dus pe Bonaparte să cucerească o Moscovă abandonată și incendiată de ruși. Tentativa de a suprima prin blocade o economie superioară (engleză) a fost contra-productivă.

Dar a existat și un paradox mai mare. Deși a fost cel mai teribil inamic al englezilor, Napoleon a exportat ideea revoluționară, care se baza pe iluminismul scoțian, pe urzelile din lojile masonice create la Londra, un sistem politico-juridic compatibil și chiar indispensabil capitalismului. Deloc întâmplător, căderea lui a deschis porțile pentru secolul englez, cuprins între Waterloo și începerea primului război mondial.

În anul în care căzuse banca lui John Law, 1720, în Franța erau abolite privilegiile breslelor. Revoluția de la 1789 aducea cu ea ideile iluministe ale drepturilor omului, ca substitut al moralei creștine. Peste tot unde mărșăluiau armatele lui Napoleon veneau și ideile lumii noi, codul său de legi, proclamațiile și aspirații de schimbare. Vechea ordine se prăbușea definitiv, cu monarhii ei absoluți, unși ai lui Dumnezeu, cu cardinali și baroni urmași ai vechilor cavaleri.

Ce venea în loc, putea avea cel puțin două direcții, încarnate în Napoleon. Pe de o parte, era Europa națiunilor, care preluau de la Biserică rolul legitimității, gata să se ridice la luptă pentru „l’amour sacre de la Patrie”. De cealaltă parte, era chiar spiritul pragmatic englez. Noua ordine înlocuia orice rang, solidaritate de familie, tradiție, dogmă sau scrupul cu forța banului. Și în această privință, modernizarea lui Napoleon oferea un continent pregătit să devină o mare piață de desfacere, unde se vinde și se cumpără sub protecția unor contracte garantate de stat și impuse de justiție, terenul dorit de creditorii care finanțaseră războaiele.

emanciparea evreilor

În „vechiul regim”, primau împărțirile pe criterii religioase și relațiile de vasalitate. Evreii aveau o organizare separată, cu lideri și instanțe de judecată proprii. După Revoluție, a fost nevoie de o întreagă dezbatere pentru a stabili dacă proclamațiile privind egalitatea cetățenilor îi priveau și pe ei sau nu. Deja după Revoluția Americană, George Washington agrease acest principiu, care e acceptat și de revoluționarii francezi în 1791.

În 1806, Napoleon convoacă Sanhedrinul, instituție care nu mai fusese activă de pe vremea fariseilor, încercând să aibă un partener organizat de dialog. Între scopurile acestei adunări consultative era lămurirea poziției comunității evreiești față de problema cămătăriei – dacă e permisă între evrei și către ne-evrei; precum și dacă respectiva comunitate se consideră loială țării pe teritoriul căreia se află. Această din urmă întrebare a primit răspunsuri înflăcărate („până la moarte!”) din partea reprezentanților. A fost o promisiune care l-a făcut pe Napoleon să acorde egalitatea în drepturi evreilor nu doar în Franța, dar și în toate teritoriile pe care le cucerea, mai cu seamă cele din arealul german unde vechile bresle erau încă active și existau tensiuni anterioare.

Chestiunea e mai complicată decât pare la prima vedere și se lega tot de relația cu marea rivală, Anglia. În lumea structurată pe relații feudale, mai ales pe teritoriul vechiului imperiu german, dar și în Franța, evreii erau văzuți ca promotori ai sistemului comercial englez și ai capitalismului. Acolo unde dăinuiau relații vechi funciare, ei practicau comerțul, cămătăria și unele profesii liberale. Acolo unde prețurile și dreptul de exercitare a unui meșteșug era fixat de bresle, unde chiar și reclama era văzută ca o metodă dezonorantă de atragere a clientelei de la vecin, ei practicau vânzarea ambulantă, uneori chiar așezându-și căruciorul în ușa prăvăliei pe care o concurau, aduceau mărfuri englezești de contrabandă și bunuri puse la amanet. Manufacturile englezești însele erau văzute ca un fel de „chinezării” uneori, cu preț irezistibil, în comparație cu alte produse ale artizanilor. Tradiția era ca meșteșugarul să își vândă marfa proprie, din care să câștige atât cât să poată trăi decent, fără ambiții la concurență cu vecinul. Erau văzute ca neloiale specializarea în vânzarea unor bunuri făcute de alții, „în fabrică”, ofertele promoționale sau chiar deschiderea unei prăvălii cu produse de tot felul.

Politic, putem compara situația etniei cu două exemple din zilele noastre. „Noul regim” spărgea unitatea piramidală din epoca feudală a comunităților de creștini, care în era democrației se vor găsi divizate în partide, care se contestă, se înfruntă și se rotesc la putere unele împotriva altora. Dar minoritatea rămânea un bloc unitar, cu interese proprii. Ceva similar cu votul covârșitor al maghiarilor pentru UDMR, unitar etnic, față de votul scindat politic al restului cetățenilor. Același grup cere drepturi individuale, în numele egalității între cetățeni, dar cere și autonomie în numele unui drept colectiv, deci să fie tratat ca un stat în stat.

Altă paralelă se poate face cu actuala problemă a migrației de pe alte continente în Europa. Și acum există susținători ai deschiderii concurenței pe piața muncii pentru oricine ar veni de oriunde și susținători ai deschiderii totale a granițelor, deci ai acordării cetățeniei pentru oricine dorește să se stabilească pe teritoriul țării. Acceptarea instalării cu drepturi depline a comunității evreiești, cu practicile ei financiare și comerciale proprii și cu preferința de a se păstra ca o comunitate distinctă, se aseamănă foarte mult cu discuțiile despre actualul exod. Dacă noua mentalitate va avea câștig de cauză și statele naționale vor dispărea cum au dispărut breslele, corporațiile sau solidaritățile pe linii bisericești, probabil că vom fi la fel de mirați că actualele discuții au putut avea loc.

La vremea respectivă, populația majoritară se plângea că în deceniile de după emancipare, noua burghezie luase împrumuturi de la evrei pentru a cumpăra proprietăți ale marii nobilimi și ale Bisericii. Dar că le pierduseră în favoarea creditorilor ca urmare a devalorizării monetare. Văzută dinspre evrei, „emanciparea” era doar o intrare în normalitate, abandonarea unei taxări discriminatorii și ieșirea din ghetouri.

Ecourile acestei alegeri revoluționare făcută de Napoleon se vor regăsi și în secolele următoare. Parte din drepturile acordate în spațiul german vor fi temporar revocate după retragerea ocupației franceze. În 1819, acolo vor izbucni revolte populare contra populației evreiești emancipate și practicilor sale economice socotite neloiale. Între urmașii celor marcați de acest pendul al istoriei se va afla și Karl Marx și alții care vor îmbrățișa idei revoluționare adresate întregii populații; dar și familia bancară Rothschild, o mare câștigătoare a înfrângerii lui Napoleon. Pentru Țările Române, emanciparea va fi cerută insistent de comunitatea internațională ca o condiție încă de la Mica Unire și pentru recunoașterea Independenței. Iar în spațiul Imperiului Țarist, „chestiunea evreiască” va constitui un ferment ce va lucra cel puțin până la schimbările aduse de Revoluția Bolșevică.

uniunea monetară de dinainte de UE

Și ideea unui spațiu monetar mai vast pentru franc i-a supraviețuit lui Napoleon, sub forma „Uniunii Monetare Latine”, un precursor al zonei Euro. O mare parte din continent (inclusiv Imperiul Țarist) a fost atrasă în acest acord monetar, care folosea monede din aur și argint. România regelui Carol a aderat în 1867 la sistemul continental, care a supraviețuit cu greu până puțin după primul război mondial. 

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)