Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

20. Marile companii ale erei coloniale

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Încă de pe vremea supremației familiei de Medici (sec XV), exista în Flandra un alt pol, capabil să concureze cu orașele italiene. În industria textilă incipientă le depășea, dar rivaliza cu ele și în finanțe și în artă. Flandra, partea mai nordică, vorbitoare de olandeză a Belgiei, avea câteva orașe comerciale puternice: Bruges și Antwerp, legate prin canale de Marea Nordului, respectiv capitala Bruxelles, în centrul regiunii.

Aici e creat un stil propriu de pictură prin: Jan van Eyck (inventatorul picturii în ulei, în secolul XV), Pieter Bruegel cel Bătrân (sec XVI, cu bizarele lui scene colective urbane și țărănești, cu prezențe grotești), sau uimitoarele portrete ale lui Paul Rubens (sec. XVII). În același secol strălucea în portretistică și în jocul de lumini și umbre Rembrandt, parte dintr-o vastă școală de pictură olandeză.

La fel ca la Florența, Veneția sau Roma, arta Renașterii era doar partea văzută, ce a supraviețuit până la noi, a unei vaste infrastructuri economice, de comerț. Și în același mod, în Flandra și Țările de Jos apăreau instituții financiare foarte creative. Ambele regiuni vremelnic reunite împărtășeau legături cu Imperiul Roman de Neam Germanic. (Charlemagne își avusese capitala la Aachen, azi în Germania, dar pe granița cu Olanda și Belgia.) Apoi, de la Liga Hanseatică moșteniseră tradiția unor vaste rețele comerciale maritime, cu o sofisticată diplomație expansionistă. În ambele, Reforma protestantă a avut un impact deosebit, care le-a rupt de țările catolice mult mai mari, cu care se învecinau.

La Bruges se deschide în 1309 prima bursă, numită astfel după hanul familiei van der Beurse, unde negustorii se adunau să schimbe între ei hârtii de valoare – obligațiuni, titluri de proprietate, contracte de mărfuri. (Încă nu existau și acțiuni la firme.) Orașul (belgian acum) preluase statutul de cel mai important târg de pe continent de la învecinatul târg francez Champagne.

20% din populația orașului erau negustori, o proporție neobișnuită pentru epoca feudală. Veneau la Bruges vânzători și cumpărători pe datorie sau cu plata pe loc de pe tot continentul, pentru care bancherii ofereau servicii de schimb valutar și credite. Marile cetăți italiene – Veneția, Genova, Florența – aveau un fel de consulate pentru comerț în aceeași piață cu bursa, instituții prin care își asistau politic comercianții.

De la Bruges, vadul comercial s-a mutat la Anvers la finele secolului 15, care devine principalul port al lumii. Zilnic acostau mii de corăbii cu mărfuri. Iar începând de la 1600, Amsterdam devine orașul cel mai dinamic al Europei. În viitoarea capitală a Olandei apar in același an (1602) – Compania Olandeză a Indiilor de Est, societate pe acțiuni destinată exploatării resurselor din colonii, și prima bursă propriu-zisă de tranzacționare de acțiuni.

Șapte ani mai târziu, în 1609, se deschidea și Banca orașului Amsterdam, un precursor al băncilor centrale de azi. Ea nu bătea moneda locală, dar asigura stabilitatea monetară; păstra în siguranță depozitele comercianților, regla datoriile dintre ei printr-un sistem de evidență, făcea schimburi valutare și asigura rezerve de aur contra deprecierii unor monede. Florinul olandez fusese creat cu secole anterior, ca imitație a monedei florentine, apoi a primit denumirea de gulden cu referire la metalul prețios. Era o monedă forte de largă circulație pe continent.

Destul de curând după crearea băncii, are loc și celebra bulă speculativă a bulbilor de lalea. Nu se poate face o legătură directă între cele două evenimente, alta decât prezența unui intens spirit speculativ și a unei aprige dorințe de câștig. Din 1634, prețurile bulbilor urcaseră la valori nebunești, comparabile cu ale unor case, pentru a se prăbuși dramatic trei ani mai târziu, înapoi la valoarea unei cepe, cu care se aseamănă atât de mult.

Investițiile de tot felul, inclusiv în riscante expediții coloniale, mai aveau și tradiția unor comunități locale de a pune bani împreună pentru asanarea unor mlaștini și îndiguiri. E o dovadă a uimitoarei tenacități a batavilor, care în prezent și-au scos 17% din teren de sub ape prin desecare, reușind să devină mari exportatori de hrană și flori din pământul recucerit mării și lacurilor.

Câteva inovații tehnologice au susținut succesul olandez. Morile de vânt au crescut de 30 de ori productivitatea în prelucrarea cherestelei necesară construirii unei flote. Pentru navigație foloseau corăbii cu cală adâncă, în care se putea transporta de două ori mai multă marfă, la jumătate de preț.

religia prosperității

Amsterdamul și în general Țările de Jos erau beneficiarele mai multor migrații religioase. Când în 1492 și 97, evreii sunt expulzați din Spania și Portugalia (unde adunau cam o treime din evreimea mondială), urbea devine o destinație favorită pentru acea populație experimentată în cămătărie și comerț. Sefarzii (de la cuvântul ebraic care desemnează Spania) erau la acea dată o elită a lumii evreiești, care privea de sus ruda săracă a evreilor așkenazi, care în prezent sunt mult mai numeroși și mai bine situați.

Originea acestora din urmă e misterioasă, se pierde în tot felul de povești în care apar de la un personaj biblic la convertiții kazari. Totuși, limba idiș folosită de ei, atât de asemănătoare cu germana, îi fixează mai curând în spațiul de pe valea Rinului. Un studiu genetic susține că 80% din ADN-ul matern al așkenazilor e de origini europene și că 40% provine de la doar 4 femei din Europa. Așadar, un grup omogen, mai legat de Bătrânul Continent decât de Orientul Mijlociu, fie prin convertiri, fie prin amestec marital.

Chiar dacă nu a existat propriu-zis o țară numită Așkenaz, exista un teritoriu unde comunitatea era bine reprezentată. Iar acest teritoriu includea mai ales Germania medievală, apoi și Franța, dar în forma extinsă mergea din nordul Italiei până pe țărmul Mării Nordului. Din spațiul german și francez, au făcut obiectul unor succesive expulzări și reprimiri decretate în secolele 12,13, apoi la jumătatea secolului 16. Ultima perioadă coincidea cu marile fricțiuni stârnite de Reformă în lumea creștină și aducea la Amsterdam împreună sefarzii și așkenazii.

Deci pe măsură ce au loc expulzări din spațiul german, are loc o migrație a așkenzilor către orașe comerciale olandeze ca Amsterdam. Marea masă a respectivei comunități va lua însă drumul regatului Poloniei și Lituaniei, unde fuseseră invitați încă din secolul 14 de regele Cazimir, teritoriu răsăritean ce va fi absorbit de Imperiu Țarist. (Care ocupa înainte de primul război mondial ce ar fi azi Țările Baltice, Polonia, Ucraina, Belarus și teritorii românești rupte din Moldova.)

Protestantismul prinsese rădăcini adânci în Țările de Jos mai cu seamă în forma inspirată de predicatorul francez Jean Calvin. El era adeptul unui creștinism simplificat, practic și pragmatic, manifestat prin cumpătare, economisire și muncă. Doctrina sa privind predestinarea a dat un neașteptat efect colateral în ambiția cu care calvinii se dedicau lumii materiale; reușita în viață era văzută ca o dovadă de binecuvântare și că omul de succes face parte din cei aleși, dar cu obligația de a nu-și etala averea, ci de a o pune să lucreze în continuare.

Din Amsterdam plecau catolicii și veneau protestanții din lumea franco-germană, unii în urma unor persecuții și lupte confesionale, cum erau hughenoții din Franța. Ca să reziste amalgamului de confesiuni, Olanda își crease o linie proprie a toleranței, ceea ce atrăgea cu atât mai mult noi veniți, care vor contribui ulterior la ce s-a numit „etica protestantă”, legată de Max Weber de însăși apariția capitalismului. 

În mijlocul secolului XVI, calviniștii au inițiat o serie de atacuri iconoclaste la adresa bisericilor și mănăstirilor catolice din Franța (unde erau cunoscuți ca hughenoți), Elveția, Germania, Danemarca, Scoția și mai ales Olanda. Ei readuceau la viață o erezie care dusese la un adevărat război civil și în Imperiul Bizantin, între cei care cinsteau icoanele (ortodocșii) și cei care le considerau idolatrie. În noua furie protestantă au fost uciși preoți, au fost distruse statui, picturi, moaște, inscripții funerare. Sentimentul anti-clerical era împărtășit de populație în Țările de Jos, chiar când încă erau nominal catolice, un ferment care se va regăsi în viitoare revoluții, dar și în războiul de 80 de ani, care va duce la Independența Olandei de coroana Habsburgilor, care domneau în Spania.

În această luptă inter-confesională, Olanda și-a găsit un aliat în Anglia protestantă. Accidental, atunci când pirații englezi au prădat un transport cu aur spaniol, armata habsburgică nu a mai putut fi plătită și s-a revoltat. Incident soldat cu independența Olandei din 1581.

Din Olanda, care devenise cel mai bogat loc din Europa, au iradiat mișcări semnificative în Anglia vecină. De aici provenea mișcarea protestantă a puritanilor, al căror exponent era Oliver Cromwell, care poartă un război civil soldat cu decapitarea regelui Charles I în 1649 și proclamarea sa ca Lord Protector. Tot din Olanda a venit și dinastia lui Wilhelm de Orania, care preia tronul Angliei la 1688, printr-o lovitură popularizată de propria propagandă ca „Revoluția Glorioasă”. Anturajul lui va susține instaurarea capitalismului în insulele britanice și înființarea în 1694 a Băncii Angliei, sub control privat. Tot din Olanda au plecat către America și alte secte protestante, cum ar fi quakerii și pelerinii, care vor fonda chiar comunități ca New Amsterdam, viitorul New York.

minți provocatoare

Simultan cu filosofii de la curtea lui Lorenzo de Medici, Olanda era țara lui Erasmus din Rotterdam, teolog umanist de o formidabilă erudiție. Pasiunea lui pentru scriitorii antichității și critica scolasticii l-au făcut un precursor al lui Martin Luther. Cu acesta, Erasmus a avut o relație complicată: a refuzat să îl combată public la insistențele cercurilor catolice, dar l-a cenzurat printr-o intervenție la editorii olandezi. Îi aproba criticile teologice de fond, dar nu și atacurile polemice la adresa papalității. Erasmus și-ar fi dorit o reformă în adevăratul sens, care să nu sfârșească într-o ruptură confesională. Se considera un cetățean european, aparținând unui creștinism supra-confesional, rămânând formal catolic.

Toleranța pentru ideile revoluționare și reformiste a făcut din Amsterdam un adăpost pentru câțiva gânditori cu impact asupra modernității. Aici și-a scris opera francezul Rene Descartes. Deși catolic, părintele sistemului cartezian s-a înrolat ca mercenar în armata protestantă olandeză. Aici își va publica în 1637 faimoasa lucrare „Discurs asupra metodei”, care face din gândire sursa și partea esențială a existenței.

Născut în Portugalia, Uriel da Costa se convertise de formă la creștinism, împreună cu toată familia. Dar revine la iudaism după ce emigrează la Amsterdam. E însă dezamăgit de iudaismul regăsit, pe care îl consideră prea mult tributar ritualurilor, superstiției și adăugirilor rabinice din așa zisa „lege orală”. În 1616, la un secol după Martin Luther, da Costa încearcă să facă în sânul iudaismului o similară mișcare de reformă. Lansează o serie de teze și cere întoarcerea la interpretarea strict textuală a poruncilor, după principiul luteran „sola Scriptura”.

Uriel da Costa a fost de trei ori exclus din comunitatea evreiască din Veneția, Hamburg și Amsterdam, ostracizat, pus sub blesteme teribile, pedepsit să se întindă în ușa sinagogii pentru ca toți să calce pe el la intrare. Dar răzvrătirile lui nu s-au lăsat domolite și a ajuns să conteste orice formă de religie organizată și valoarea revelației biblice. Motiv pentru care a fost pârât autorităților creștine, considerându-se că încalcă ambele religii. A fost biciuit public și o carte i-a fost arsă. Într-un final s-a sinucis.

Mult mai faimos decât cazul lui e cel al lui Baruch Spinoza, unul din puținii cititori ai lui Descartes de până atunci. Motivele excluderii lui din comunitatea evreilor sefarzi din Amsterdam sunt misterioase până azi și intrigă cu atât mai mult cu cât la data respectivă (1655) avea doar 23 de ani și nu apucase să publice nimic. De asemenea a fost pus sub blestemul ca niciun evreu să nu mai vorbească cu el vreodată sau să se apropie la o distanță de câțiva pași de el. E de presupus că fapta lui a fost considerată mai gravă decât „necredința” lui da Costa, din moment ce nu s-a mai revenit asupra ei. Iar Spinoza a trebuit să supraviețuiască șlefuind lentile într-un atelier.

I s-a reproșat lui Spinoza panteismul, care răspândea ideea de Dumnezeu de la Persoana monoteismului la un concept abstract, confundat cu Universul. Dar Talmudul acomodase deja suficiente păreri contrare, inclusiv o teologie din care ideea vieții de apoi e destul de absentă. Ce pare să fi atras represaliile tribunalului rabinic e contestarea de către Spinoza a dogmei „poporului ales”, pe care o va pune și în scris ulterior în Tratatul teologico-politic:

„Națiunea evreiască nu a fost aleasă de Dumnezeu pentru înțelepciunea sau calmul minții ei, ci pentru organizarea socială și norocul cu care și-a obținut supremația și a păstrat-o atât de mulți ani. E clar cu abundență din Scriptură. Chiar și o privire superficială ne va arăta că singurele aspecte în care evreii depășeau alte nații sunt conducerea cu succes a problemelor de guvernare și supraviețuirea din pericole mari doar cu ajutorul lui Dumnezeu; în alte feluri, erau la paritate cu semenii lor și Dumnezeu le dăruia har deopotrivă. Căci în privința intelectului, aveau idei comune despre Dumnezeu și natură, deci nu puteau fi aleșii lui Dumnezeu; nici ca virtute sau viață sinceră, cu excepția câtorva aleși, erau la egalitate cu alte popoare. De aceea, alegerea și vocația lor consta doar în bucuria pământească și în avantajele unei conduceri independente.”

Companiile engleze ale colonizării

Inițial, englezii au căutat un drum alternativ către China și Insula Mirodeniilor (din Indonezia). Părea mai logic să pornești spre est ca să ajungi în Orient, decât spre vest, cum procedase Columb. Drumul avea să fie parțial naval, prin mările înghețate ale nordului și apoi terestru, traversând Rusia.

240 de investitori se asociază în 1551 pentru a finanța o firmă, care să exploreze extremitatea estică a Rusiei. Aventura lor primește o cartă regală, iar țarul Ivan cel Groaznic îi încuviințează că e interesat de comerțul cu Anglia. Dar echipajul uneia dintre nave piere înghețat în apropiere de Finlanda.

În 1555, ideea e continuată prin înființarea Companiei Moscovei, una din primele societăți pe acțiuni din lume. Reginele britanice Maria și Elisabeta I i-au acordat pe rând un monopol al comerțului cu spațiul rus dar și cu Persia, pe care și l-a păstrat un secol și jumătate. Abia Revoluția Bolșevică i-a oprit activitatea.

Ideea necesității extinderii pe noile continente le-a fost sugerată englezilor de bogățiile imense pe care le capturau prin piraterie de spanioli și portughezi. Activitatea avea încuviințare regală ca metodă alternativă de război și aducea sume considerabile, raportat la bugetul vremii. India, „Perla coroanei” a fost treptat cucerită de englezi printr-o abilă învrăjbire a liderilor și etniilor locale. Dar intrarea a fost făcută când regele Portugaliei, din faimoasa familie Braganza, și-a măritat fiica cu regele Angliei Charles II, căruia i-a dat Bombay cu titlu de zestre.

Firma moscovită va fi urmată de alte creații ale englezilor: Compania Levantului (1581) a absorbit Compania Turciei și Compania Veneției.

Imperiul Otoman era principala piață de desfacere a textilelor englezești, iar exportul se derula prin aceste firme. Prețul exporturilor europene către Levant era fixat în birourile ei de la Londra. Intermedia și vânzarea argintului adus din America.

Compania Indiilor de Est (1600) a fost pentru o vreme de departe cea mai mare companie din lume, derulând jumătate din comerțul mondial. Cu o armată privată de 260.000 de soldați, care păzeau transporturile, avanposturile comerciale și se implicau în bătălii navale. Avea de două ori mai mulți soldați decât armata britanică la acel moment.

Navele care îi călcau teritoriul de exclusivitate agreat de regină puteau fi confiscate, iar prada era împărțită pe din două între coroană și firmă. Compania bătea monedă în colonii și avea un lobby puternic, cu membri introduși în Parlament.

A derulat un comerț cu sclavi întrerupt abia la începutul secolului XIX. În jurul anului 1770 a contribuit la o foamete de proporții în părți din India și Bangladesh, prin taxele severe pe care le colecta și scumpirea galopantă a orezului. 30 de milioane de persoane au fost atunci afectate, cu cel puțin un milion de morți. Teoria liberală a companiilor care nu pot fi decât binevoitoare cu clienții și societatea în general e spulberată de istoricul sângeros și rapace al corporațiilor din era colonizărilor. Cu siguranță, nu aplicau sloganul liberal „taxarea e furt”, pe vremea când se ocupau chiar cu colectarea, devenind prin monopoluri simultan firmă privată și guvern.

Monopolul ei asupra comerțului cu India a fost abolit în 1813, iar cel cu China, douăzeci de ani mai târziu. De facto, compania a fost naționalizată la mijlocul secolului XIX. Dar chiar și această preluare de către stat s-a făcut în favoarea acționarilor, cărora li s-au garantat dividende de 10% timp de 40 de ani, rată de profit de invidiat pentru o firmă de succes de azi.

Pentru că nu avea lichidități să achite creditele de la Banca Angliei, dar avea stocuri imense de ceai, i s-a acordat o licență preferențială pentru exportul în America. Incidentele create de revolta coloniilor nord-americane au contribuit la războiul de independență al SUA. Steagul companiei a fost practic copiat de noul stat american în prima versiune și modificat ulterior. Compania Engleză a Indiilor de Est a fost urmată de două investiții în America de Nord: Compania Virginia (1609), care aduce tutunul în Europa, și HBC (1670), care aducea blănuri de la vânatul din Canada. Nu în ultimul rând, afaceriști britanici ca Edward Colston erau puternic implicați în comerțul cu sclavi prin companii ca Royal African Company.

companiile olandeze ale „Indiilor”

Succesoare a multinaționalelor de azi, Compania Olandeză a Indiilor de Est (1602) a fost prima companie cu acțiuni ce puteau fi cumpărate și vândute de oricine. (Cele menționate mai sus aveau un grup stabil de investitori.) În perioada de glorie, dădea dividende consistente, de 40% pe an, coborând la 3,5% spre finalul existenței. Întinderea ei era uriașă, incluzând tot sub-continentul indian, cu țările dimprejur, azi rupte de India, Africa de Sud, Surinam, Japonia, Taiwan, Indonezia. Cea mai mare parte din muncă era făcută cu sclavi. Ca și companiile englezilor, și cea olandeză a pornit cu sprijinul guvernului, care i-a acordat un monopol pe anume teritorii. Expansiunea firmei a pornit sub conducerea lui Jan Pieterszoon Coen.

Olandezii au purtat un război lung de 60 de ani cu portughezii, pe parcursul căruia chiar s-au aliat cu musulmanii contra ibericilor și au reușit să le captureze din rutele comerciale. Pierderea coloniilor a dus și la despărțirea Spaniei de Portugalia. În timpul războaielor napoleoniene, multe colonii olandeze au fost ocupate de englezi.

După jumătatea secolului XVII, Compania Indiilor de Est ajunge cea mai mare din lume, cu 50.000 de angajați și o armată privată de 10.000 de soldați. După unele estimări, era de 10 ori mai mare decât Compania Engleză a Indiilor de Est. Firma a trimis peste mări, în special în Asia, un milion de colonizatori și marinari în două secole de existență, mai mult decât restul țărilor europene împreună. 65% din ei nu s-au mai întors, mulți pierind în riscantele aventuri. Firma bătea propria monedă și semna tratate ca și cum ar fi fost o țară. A inițiat mici războaie de cucerire, soldate cu masacre, episoade de foamete și spolierea economiilor locale, depopulări ale unor insule din Pacific și defrișări.

Ocazional, folosea și munca sclavilor, când băștinașii refuzau să lucreze pe salariile prea mici oferite. Dar era foarte implicată în comerțul cu sclavi. A falimentat în 1799. Unii economiști sunt de părere că, la o actualizare a sumelor rulate, ar constitui cea mai mare corporație din istorie, estimată la trilioane de dolari. Dar astfel de aprecieri contrafactuale sunt contestate.

Înființată în 1621, Compania Olandeză a Indiilor de Vest ocupa un areal mult mai restrâns, în zona insulelor din Caraibe și Brazilia. Dar a fost foarte implicată în comerțul cu sclavi din Oceanul Atlantic. Între investitorii ei s-a numărat și Compania Indiilor de Est.

Portul Amsterdam devenise o escală importantă în comerțul mondial cu sclavi. În Brazilia, existau antreprenori evrei care aveau în proprietate cele mai bune plantații din valea râului Pernambuco. Ei și-au continuat activitatea atât sub portughezi, cât și sub olandezi, apoi trecând în Antilele Olandeze. În Surinam, exista un areal numit Jodensavanne („savana evreiască”), unde sunt consemnați 500 de proprietari de plantații cu 9.000 de sclavi, care culegeau trestia de zahăr. Moses Levy și David Cohen Nassy se numărau printre marii proprietari și comercianți de sclavi. În Curasao și Surinam, evreii constituiau majoritatea cumpărătorilor și vânzătorilor, încât zilele de târg coincideau cu sabatul sau altă sărbătoare, se amânau din lipsă de participanți.

Întrucât primele investiții ale Companiei Indiilor de Vest au fost mai puțin profitabile, firma a recurs pur și simplu la piraterie, prădând corăbii ale spaniolilor și portughezilor. De ea sunt legate și prezențele olandeze pe coasta de est a Americii, cu capete de pod în Manhattan, New Amsterdam (New York), New Jersey. Firma a fost relansată după mai multe eșecuri, continuând comerțul cu sclavi în secolul XVIII, când va fi preluată de englezi, ca pradă de război după înfrângerea olandezilor. Investițiile similare ale francezilor au fost mai puțin profitabile, dar despre acelea, într-un alt episod.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
August 14th, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact