Iconoclasmul revoluționar al puritanilor lui Oliver Cromwell

Cu 140 de ani înaintea Revoluției Franceze, Anglia a avut un rege judecat și decapitat: pe Charles I (în 1649). Era punctul culminant al războiului civil purtat între armata regală și armata Parlamentului, condusă de Oliver Cromwell.

Între altele, era și un război religios. Regele avea o soție catolică, iar anglicanismul se definea tot mai mult ca protestant. Cu un secol în urmă, în 1534, Biserica Angliei se rupsese de sub autoritatea Papei pentru că regele Henric al VIII-lea nu era lăsat să se recăsătorească. Cei puțini, care s-au opus schismei plătiseră cu viața. Ca Thomas Morus, cel care a inventat cuvântul „utopie”, decapitat și ulterior canonizat.

Deși motivul schismei era frivol, noua biserică a început să se alinieze tot mai mult la ideile reformiștilor Jean Calvin și Martin Luther. Nucleul dur al englezilor care cereau o diferențiere radicală de catolicism era reprezentat de mișcarea puritană.

În urma câștigării războiului civil de către armata lui Cromwell, puritanii au ajuns cumva la putere. Dar zelul lor se manifesta de dinainte, inclusiv prin acte al Parlamentului. Una din trăsăturile lor era iconoclasmul.

Termenul înseamnă „spărgători de imagini” în greacă și vine din Imperiul Bizantin când o parte dintre creștini au confundat cultul icoanelor cu idolatria. Victoria asupra iconoclaștilor la Constantinopol în anul 843 se sărbătorește anual în „Duminica Ortodoxiei”.

Reluând aceeași erezie, iconoclasmul protestant cerea eliminarea simbolurilor religioase. E motivul pentru care lăcașurile lor de cult au deseori un aspect auster, cu pereții albi, fără picturi. În contrast, Biserica Catolică încuraja arta barocă, decorarea în exces a catedralelor cu fresce și stucaturi aurite.

În Anglia secolului XVII, existau două forțe foarte active în cruciada împotriva simbolurilor religioase: Parlamentul și City-ul Londrei. Acesta e un centru autonom în cadrul regatului, dominat de oligarhia financiară. Zelul demolatorilor se va regăsi ulterior în al iacobinilor din Franța revoluționară și al bolșevicilor din Rusia.

Detalii despre aceste fapte se găsesc pe larg în lucrarea „Iconoclasmul puritan în Anglia 1640-1660”, scrisă ca teză de doctorat de Julie Spraggon.

După cum putem vedea în această ilustrație din epocă, nici crucile nu erau cruțate. Cum a fost cazul monumentului aflat pe Cheapside, bulevard unde azi se află Catedrala Sfântul Pavel din Londra. Dărâmarea crucii a fost susținută și de episcopul anglican George Abbot, care ca episcop de Canterburry a condus Biserica Angliei. Abbot sugera ca în locul crucii de pe Cheapside să fie ridicat alt monument mai puțin deranjant: „niște piramide sau ceva frumos, nu un înger sau ceva…”. (pag. 40)

La presiunea City-ului londonez, s-au trimis comisari, care să verifice distrugerea sau scoaterea icoanelor, altarelor, crucilor și moaștelor din toate capelele și bisericile, ca forme de idolatrie. (pag. 63)

Între timp, s-a revenit la sentimente mai bune și există vitralii și cruci în bisericile anglicane. Dar chiar și în ziua de azi, multe biserici din City au o giruetă în loc de cruce pe turlă. Sau chiar un dragon cruciat, ca St Mary le Bow, care are același arhitect ca St Paul’s. Alte lăcașuri nici nu mai păstrează elementele distinctive ale unei biserici:

Oliver Cromwell era un fanatic religios, ridicat din rândul puritanilor. Își dorea o armată și un parlament de sfinți. De numele lui se leagă și câteva masacre de proporții, în rândul irlandezilor și regaliștilor. Oswald Spengler a făcut chiar o paralelă între Cromwell și Mahomed, pentru combinația de fervoare mistică și militarism.

Totuși Anglia nu a devenit o republică. Oliver Cromwell a deținut puterea absolută, dar a refuzat coroana oferită de Parlament. A refuzat deci și tentația de a instaura o dinastie proprie, ca Napoleon, după Revoluția Franceză. Așa că după moartea lui, Anglia s-a întors la vechea dinastie.

Exista în vremea lui Cromwell și fermentul unei revoluții sociale. Apăruseră câteva curente radicale pentru acel timp. Cum ar fi „egalitariștii” (Levellers). Ei cereau egalitate în fața legii, toleranță religioasă și extinderea dreptului de vot. Din rândurile lor s-au desprins „săpătorii” (Diggers), o grupare proto-socialistă, agrariană, care au încercat să instituie un fel de fermă colectivă. După cum se observă, ambele denumiri sunt peiorative, căci le fuseseră date de adversari și istoria o scriu învingătorii. Spre deosebire de socialiștii secolului XIX, grupările menționate erau de inspirație creștină.

O grevă a soldaților animați de aceste idei a fost reprimată cu brutalitate de Cromwell, printr-un masacru pe timp de noapte. Astfel, mișcarea lui Cromwell a ratat ocazia de a se transforma într-o revoluție, dominată de iacobini. Ideile socialiste erau nepopulare în Anglia și Cromwell însuși a ajuns detestat de popor destul de rapid.

A murit de moarte bună, dar după restaurație trupul parțial putrezit i-a fost spânzurat în piața publică. În schimb, revoluționarii francezi și unii din primii coloniști americani l-au privit cu admirație. Visul unei societăți puritane trecea Oceanul și avea să marcheze începuturile națiunii americane. Toți parlamentarii englezi, nobili sau nu, intră în clădirea din Westminster și azi, trecând prin fața statuii ecvestre a lui Cromwell. Nu face excepție nici regina, când vine să își citească discursul inaugural.