Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

17. Renașterea bancară. De la William Cuceritorul la Lorenzo Magnificul

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Anglia, țara unde urma să aibă loc revoluția industrială, a debutat ca simplă exportatoare de materii prime, la începutul mileniului trecut. Confecțiile au fost prima mare industrie, care eclipsa orice altă producție materială aducătoare de câștig. Banii au gravitat în marile rețele de comerț intercontinental și în vestul european, unde apărea o incipientă specializare industrială și financiară.

Lâna de cea mai bună calitate venea și de la oile păscute în câmpiile Spaniei, pe dealurile Scoției sau Țării Galilor. Prelucrarea de mare finețe se făcea în nordul Italiei, în cetățile deja impulsionate de comerțul pe mare. Acestea vor ceda ștafeta din secolul XVI marilor rivali din Flandra, care vor îmbina producția cu investițiile în expediții comerciale.

William Cuceritorul adusese alături de armata sa normandă și prima comunitate evreiască așezată pe tărâm englez la 1066, care să practice cămătăria. Șederea lor în Albion a coincis cu perioada cruciadelor, în care se afirmau și ordinele militare cu propriile rețele bancare. În doar două secole, până la expulzarea în masă din 1290, izbuteau să aibă un impact special în economia insulei, chiar să îl dea pe cel mai bogat dintre locuitori.

Evreii nu erau incluși în sistemul piramidal feudal, cu monarh, seniori, vasali, șerbi și sclavi. Ci se subordonau direct regelui, care îi taxa nemijlocit. Statutul începe să fie atestat de la începutul secolului XIII în mai multe țări europene, ca „servi camerae regis” (servitori ai camerei regale). Indirect, și cămătăria devenea o afacere de stat, iar suveranul deseori principalul client dar și reglementator al domeniului. Regele oferea protecție inclusiv pentru banii împrumutați.

Relația simbiotică dintre monarhia normandă și evrei ne evocă regimul fanariot de la noi, cu tandemul greco-otoman. La două secole de la invazia normandă, doar evreii și familia regală mai foloseau limba franceză în familie, în timp ce nobilimea se străduia să o deprindă cât de cât, ca semn al distincției. Iată cum descrie Andre Maurois în „Istoria Angliei” această colaborare între regii străini și finanțatori, ca o prefigurare a trecerii de la feudalism la burghezia capitalistă, prin regimul de ocupație:

„În secolul al XII-lea un baron normand, care avea nevoie de o sumă de bani pentru a se duce la război, trebuia să se adreseze evreilor, care cereau dobânzi enorme, cămătărești. Urâți în același timp ca dușmani ai lui Hristos și ca zarafi, acești nefericiți (care locuiau în cartiere speciale, jewries) erau victimele firești ale oricărei manifestări a furiei populare. Singurul lor protector era regele, căruia îi aparțineau trup și suflet, ca un șerb seniorului său.

Winchester, oraș regal, era singurul în care evreii puteau dobândi drepturi de orășeni; îi ziceau Ierusalimul englez. Titlurile de credit ale evreilor erau păstrate într-o sală specială din palatul Westminster și creanțele lor, ca și ale regelui, erau privilegiate. Unul dintre ei, Aaron din Lincoln, deveni sub Henric al II-lea un adevărat bancher și atât de important încât, atunci când muri, pentru a lichida afacerile sale, trebui să se înființeze un serviciu special al vistieriei.

În schimbul acestei protecții, regele, când avea nevoie de bani, cerea de la evrei. În anii normali aceștia aduceau vistieriei trei mii de livre, a șaptea parte din veniturile totale ale lui Henric al II-lea. În casele de bani ale evreilor găsiră regii normanzi forța de a-i supune pe baroni.” (vol I, p. 65)

Să precizăm că acel Aaron din Lincoln devenise cel mai bogat om din Anglia, dar la moartea lui (în 1186) regele i-a confiscat în mod abuziv toată averea, constând în proprietăți și titluri de credit. Ocazie cu care s-a constatat că și unele mănăstiri îi datorau bani. dar și că era mai bogat decât regele însuși.

Adversitatea care se naște între datornici și creditori, mai ales dacă sunt nou veniți, a fost amplificată și de scandaluri religioase. Cea mai multă emoție a produs-o uciderea în condiții misterioase a unui băiețel de 12 ani, William din Norwich, ulterior sanctificat ca martir creștin.

Totuși, era vorba și de bani. În 1278, cu mai puțin de 12 ani înainte de expulzarea în masă, toți evreii din Anglia au fost arestați într-o singură zi, acuzați că falsifică și ciobesc din monedele de aur. Circa 680 de persoane au fost închise în Turnul Londrei, dintre care 300 au fost executate. Practica era una răspândită, nu doar printre evrei, fiind echivalentă cu devalorizarea prin inflație, din zilele noastre. Cum monedele erau din metal prețios, se inventaseră mai multe metode de pilire a marginilor sau de frecare a monezilor într-un sac, ceea ce le tocea și scotea o pulbere de aur, care putea fi retopită. Altă metodă era de a da o gaură în monedă, care apoi era astupată cu alt metal sau prin baterea cu ciocanul – de unde expresia „nu face nici cât un ban găurit”.

Abia în 1699, fizicianul Isaac Newton, ajuns șef al Monetăriei, a introdus striațiile pe grosimea banului, pentru a preveni această practică (la care e limpede că se dedau și alții, în absența zisei minorități). Din comisia de reformare monetară a făcut parte și liberalul John Locke. Deși bine intenționată, reforma a produs o pagubă neașteptată. Pentru că s-a dat sfoară în țară că toate monedele deteriorate trebuie predate și vor fi schimbate cu unele noi, mulți englezi s-au apucat să le ciuntească înainte de predare. A rezultat o pagubă atât de mare, încât a fost nevoie să se introducă o nouă taxă, pe ferestre. Care la rândul ei a încurajat mulți sărmani să trăiască în case slab luminate și neaerisite, ce a favorizat probleme de sănătate.

Normanzii erau foști vikingi asimilați culturii franceze, dar își păstraseră instinctele de prădători. Timp de 140 de ani, de la începutul mileniului precedent, ei au stăpânit și jumătatea sudică a Peninsulei Italice, inclusiv Sicilia, preluată de la arabi. Ceea ce le-a asigurat un cap de pod între nordul și sudul continentului, legate pe cale maritimă. Era începutul vocației expansive a flotei englezești.

republicile maritime ale Italiei

Deși fărâmițată într-o puzderie de orașe-stat, Italia a fost o mare câștigătoare a perioadei cruciadelor și a fricțiunilor apărute între lumea creștină și musulmană. Peninsula își folosea la maxim poziția strategică din Marea Mediterană, ca placă turnantă pentru comerțul cu bunuri de lux din Asia și Orientul Mijlociu.

Italienii stăpâneau și celălalt țărm al Adriaticii, prin cetăți ca Ragusa (Dubrovnik de azi). Orașele portuare italiene au pornit sub protectorat bizantin, căruia i-au preluat treptat pozițiile comerciale și bogățiile, pe măsură ce Imperiul Roman de Răsărit era redus doar la capitala Constantinopol. Mai cu seamă în timpul cruciadelor, lombarzii, venețienii și francii luau parte chiar la jafuri în orașul fondat de Constantin și se înstăpâneau în împrejurimi.

Unele din aceste înfloritoare cetăți au avut o independență mai scurtă, ca Amalfi, rapid capturată de normanzi. Altele, ca Veneția, au avut o existență suverană de un mileniu, care le făcea invidiate de unii gânditori politici. Orașele italiene nu aveau un rege, ci erau sisteme originale republicane sau aristocratice, care îmbinau dominația de către o oligarhie cu drepturi cetățenești, mecanisme de prevenire a abuzurilor de putere și sofisticate forme de scrutin, la care luau parte măcar elitele. Aproape toate își băteau și propria monedă. Mai cu seamă ducatul venețian a înlocuit treptat moneda de aur a Bizanțului („solidus”), inclusiv după unele incursiuni în care bani ai imperiului au fost prădați în modul cel mai direct.

În secolul XIV au loc două fenomene cu impact global. Epidemia de ciumă bubonică ucide o parte considerabilă din populație. Estimările variază mult, de la 30% la 70%, cu victime mult mai numeroase în aglomerările urbane. Orașe ca Hamburg ar fi pierdut 90% din locuitori. Penuria forței de muncă a permis schimbarea raporturilor de negociere între țăranii dependenți și latifundiari.

Soldată tot cu un număr considerabil de victime, cucerirea unei mari părți din Asia de către Imperiul Mongol, a avut de asemenea un beneficiu neașteptat. Vastul imperiu al lui Genghis Han și al urmașilor săi a făcut drumul mătăsii mai sigur, oferind un traseu uriaș de comerț liber pe pământ, până la mările Europei. Încă de la sfârșitul secolului XIII, negustorul venețian Marco Polo călătorea până în extremul orient. El a fost 17 ani în slujba lui Kublai Khan, ca emisar diplomatic.

Marea rivală pentru cetatea dogilor a fost Genoa, situată pe cealaltă coastă a peninsulei. Genovezii au instituit un vast sistem de colonii, care acoperea toată Marea Mediterană, inclusiv pe malul african, țărmul flamand al Mării Nordului și o sumedenie de puncte din Marea Neagră, cum ar fi la Odesa.

Genovezii au cucerit Cetatea Albă (acum în regiunea Bugeac, stăpânită de Ucraina), care va fi renovată și de mai mulți domnitori români, între care și Ștefan cel Mare. O soartă similară a avut și Chilia. Ambele erau folosite de genovezi pentru comerțul maritim și pe Dunăre cu sclavi, grâne sau ceară. Dar genovezii urcaseră până mult în nordul Moldovei, stabilindu-se în cetatea Soroca și mai la sud în cetatea Tighina. De-a lungul Dunării aveau și alte colonii pentru comerț: Constanța, Galați, Giurgiu, Calafat.

alternative bancare

Rețeaua portuară era dublată de una bancară. Pe la 1400, Genoa fondează Banca San Giorgio, o primă bancă de stat cu depozite de la populație, creată de un grup de oligarhi. Peste aproape un secol, genovezul Cristofor Columb, deponent la acea bancă, pleca în istoricul său voiaj având o finanțare care venea jumătate de la regii Spaniei și jumătate de la bancherii din țara natală.

O mare parte din Italia a fost stăpânită de lombarzi, popor de neam germanic, printre puținii încreștinați care, după dispariția regatului lor, făceau concurență evreilor în cămătărie. Chiar și azi, în City-ul Londrei, există o Stradă a Lombarzilor, foarte aproape de locurile unde au apărut Banca Angliei și Bursa de Valori, stradă unde își desfășura afacerile ghilda lombardă.

Ordinul călugăresc înființat de Francisc de Assisi la 1209 avea un mesaj critic la adresa iubirii de arginți. Franciscanii au creat o instituție alternativă denumită Monte di Pieta, un fel de amanet pentru săraci, cu dobânzi foarte mici sau deloc. Instituția era cerută de populație și apărea din loc în loc, în Anglia prin secolul XIV, Italia din secolul XV. Și predicatori faimoși, ca Savonarola pledau și chiar făceau colecte pentru înființarea ei. Dar sucursalele dădeau faliment după o vreme pentru că rămâneau fără capital, atras de cămătarii profesioniști, care și cereau dobânzi uriașe (43% era o rată frecventă), dar și ofereau dobânzi mari la depozit.

Florinul, prima monedă dominantă a noii Europe

Veneția a rezistat vreme îndelungată fără să aibă ziduri de apărare, pentru că rețelele de canale și dificultatea navigației în laguna – unicat o făceau inexpugnabilă. Dogii au profitat păstrând relații comerciale bune și cu musulmanii și cu creștinii, chiar pe timp de război. Dar nici nu se puteau extinde foarte mult. Genoa și-a pierdut forța pentru că vasta ei rețea de cetăți i-a fost cucerită treptat, mai ales de către otomani. În schimb, cea care s-a impus, devenind sinonimă cu Renașterea, a fost Florența – urbe fără acces la mare, dar care a cucerit orașul portuar Pisa.

Încă din Divina Comedie a lui Dante aflăm despre marele conflict, care a sfâșiat politica italiană timp de secole între partida Guelfilor (partizani ai dominației papale și ai aristocrației financiare) și Ghibelinilor (susținători ai unor imperii seculare, mai ales a celui germanic de la nord, și a claselor țărănești). În mod special problema se punea în orașele rivale ale nordului, Florența și Milano, aflate în sfera de atracție comercială și politică a spațiului german.

Florența și-a dezvoltat o rețea industrială și de finanțe, care o lega terestru și marin de sursele de lână din Anglia, de atelierele și orașele flamande. Moneda sa din aur, florinul, ajunge să circule în spațiul vest european și să se impună. În secolul XV, banca familiei de Medici era de departe cea mai puternică bancă a Europei, folosită de Papalitate și de regii din Anglia, Spania și Franța.

Prestigiul florinului era atât de mare, încât el a fost imitat de florinul (sau guldenul) olandez și de forintul maghiar (care îi traduce numele). În secolul XV, în Regatul Ungariei se extrăgea o treime din aurul și argintul produs pe glob, în special în minele din Transilvania.

Exista un dublu standard monetar, care să favorizeze oligarhia financiară. Florinul era din aur, folosit în tranzacțiile internaționale și credite, nefiind devalorizat. În timp ce salariile muncitorilor se plăteau în bani de argint, care sufereau devalorizări.

Dinastia de Medici

Specializarea în împrumuturile de bani avea deja tradiție la Florența. Scriind în anii 1320, Dante Alighieri condamna această speculă ca o dezonoare pentru vechi familii nobiliare, pe care le denunță publicului aluziv, prin blazoanele lor. Dante îi plasează pe cămătari alături de sodomiți în al șaptelea cerc (din nouă) al Infernului, unde stau cu o pungă de galbeni atârnată de gât sub ploaia de foc. „Arta del Cambio” era una din breslele mari ale vremii, alături de cea a prelucrătorilor de lână.

Înaintea clanului Medici, existaseră și alte familii bancare, ca Bardi, Peruzzi și Pazzi, care de asemenea capotaseră împrumutând bani regilor englezi și francezi în „Războiul de o sută de ani”, cum avea să capoteze și banca medicilor. Refuzul de plată al lui Eduard I îi falimentase pe primii doi bancheri enumerați.

Familia de Medici apare în istorie mai întâi ca o oligarhie, care deținea puterea politică în Florența. Unul din strămoșii ei, Salvestro de Medici, e socotit printre cei vinovați de izbucnirea unei mici revoluții muncitorești la 1378. Revolta „Ciompilor” a fost stârnită de dezavantajele pe care ghildele mici și muncitorimea le avea în fața marilor ghilde și a plutocrației. Salariile erau la limita supraviețuirii, așa că mulțimile furioase au alungat conducătorii și timp de patru ani au deținut puterea în oraș.

Bogăția familiei Medici provenea din comerțul cu textile, industria cea mai importantă a vremii, bazată pe lâna englezească. Trecerea în lumea finanței a fost făcută printr-un aranjament cu Vaticanul. Negustori inventivi, ei reușeau să ocolească interdicția privind camăta pentru creștini, oferind bani fără dobândă bisericilor, dar recuperați prin furnizarea de textile la supra-preț. Cum multe din tranzacțiile bancare erau între orașe cu monede diferite, camăta era în mod curent ascunsă prin cursuri de schimb umflate între momentul creditării și cel al rambursării. Alt aranjament era oferirea unor depozite cu dobândă pentru Papalitate. Banii depuși de Vatican în grija Medicilor erau o sumă uriașă, care depășea de patru ori capitalul băncii. Deci practic, ei acționau ca un intermediar cămătăresc pentru chiar cei care formal interziceau practica respectivă ca păcătoasă.

Influența pe care a câștigat-o această familie italiană cu ajutorul banilor e impresionantă. Medicii au reușit să se infiltreze în puterea bisericească și lumească de pe continent: au dat patru papi și două regine ale Franței, între care faimoasa Caterina de Medici. Influența lor era cu totul corupătoare pentru Biserică, pentru că îi ajutau nu doar pe cei din familie, dar și pe alți clerici să cumpere funcții. Aspect care va conta în declanșarea mișcării de Reformă.

Filialele băncii lor cele mai importante erau la Londra, Bruges (în Flandra), Avignon, Lion (Franța) în Elveția la Geneva și Basel.

Rolul cel mai mare în construcția băncii l-a avut Cosimo de Medici, bunicul lui Lorenzo ”Magnificul”. În palatul lui Cosimo au fost găzduiți și delegații bizantini la tentativa de reunificare a catolicilor și ortodocșilor, la ceea ce ultimii numeau „sinodul tâlhăresc” de la Ferrara – Florența. Papa îi era atât de îndatorat, încât a condus timp de nouă ani treburile Bisericii stând în Florența, nu la Roma.

Regii Angliei i-au adus creșterea și decăderea, pentru că intrase într-o relație imposibilă cu ei, de dependență reciprocă. Pe de o parte, Medici îi împrumuta și primea privilegii la exportul lânii de care depindea industria italiană și flamandă. Dar de la un punct încolo, datoriile erau doar rostogolite din noi linii de credit. Monarhii din Anglia, Spania și Franța erau pentru banca Medicilor „prea mari să cadă” și o problemă insurmontabilă, mai periculoasă pentru creditor, decât pentru datornic.

Dominația clanului Medici nu însemna că nu mai erau și alte bănci, sau că nu era practicată, în paralel și cămătăria pentru păturile din ce în ce mai pauperizate ale muncitorilor. Papa Eugeniu al IV-lea, de pildă, îi acorda lui Abraham Dattili și altor întreprinzători evrei o licență de a exercita această îndeletnicire în Florența. Sub acoperirea de zarafi, creștinii, în special lombarzi, făceau concurență evreilor pe acest segment și deseori operau cu dobânzi mai mari. Ceea ce făcea ca orașul, dominat de Cosimo, și cu binecuvântarea papală, să îi expulzeze și să-i recheme pe evrei în oraș frecvent ca o modalitate de reglare a ratei dobânzilor din piață.

sponsorii Renașterii

Numele acestei familii a devenit sinonim cu fenomenul Renașterii și sunt două feluri în care putem vedea impactul lor în istoria omenirii. Putem să remarcăm că și-au folosit averea pentru a încuraja artele și gândirea liberă, lucruri de necontestat. Sau putem suspecta că un regim oligarhic, deseori detestat de popor, se folosea de marii artiști și filosofi în scop propagandistic, la fel cum se folosiseră și de prestigiul Bisericii Catolice. În ultimul mileniu, au fost nenumărați bancheri al căror nume a fost uitat, deși mulți au rulat sume incomparabil mai mari decât Medici, dar niciunii nu au avut o contribuție similară la înflorirea artelor.

Renașterea nu apărea pe un teren arid. În secolul XV, Italia avea jumătate din universitățile Europei, în frunte cu cea din Bologna, care fusese prima, la 1088. Peninsula nu absorbea doar mărfuri, ci și idei din mai multe lumi. Mai ales, din moștenirea antichității grecești, care îi venea fie direct de la Constantinopol, fie pe filieră arabă, cum era cazul scrierilor lui Aristotel, și prin învățații evrei care trăiau în Califat, ca Maimonide.

Florența se mândrea cu modelul ei „republican”, pe care îl opunea monarhiilor absolutiste din Europa. Dacă acelea își găseau legitimitatea simbolică în creștinism, prin ungerea de către un episcop, italienii pretindeau foarte subtil că își leagă rădăcinile de vechea democrație greacă și a Romei pre-imperiale. Ceea ce le dădea „autoritatea” măcar retorică de a se angaja în războaie de expansiune economică. „Aduceau democrația” și altora, cum s-ar spune astăzi. Această teză, niciodată afirmată, dar mereu subînțeleasă, venea la pachet și cu „renașterea” filosofiei păgâne, în contra-pondere cu cea creștină. Platon era descoperit cu uimire și tradus în premieră cu pasiune, de umaniștii care visau în taină la o cetate utopică de tipul celei descrise în „Republica”.

Și nu era doar atât. O fascinație încă mai mare o exercita ocultismul, de sorginte antică sau sincretistă. Magia și alchimia se studiau cu maximă seriozitate și înfrigurare. Unii regi – datornici fără speranță la bancherii vremii – stipendiau pe post de cercetători tot felul de ciudați, care pretindeau că sunt foarte aproape să obțină piatra filosofală, rețeta de transformare a unor metale în aur. Când Galileo Galilei ajungea să facă experimentele sale științifice în turnul din Pisa, era și pentru că el și alți savanți peninsulari studiaseră astrologia cu maximă pasiune timp de secole.

Uneori, relațiile de afaceri și cultura se împleteau. Personalitatea cea mai influentă în zorii renașterii, Pico della Mirandola, era neo-platonist și cabalist. Profesorul său, rabinul Yohanan Alemanno, trăia în casa bancherului Jehiel ben Samuel din Pisa, unul din cei mai bogați oameni ai epocii, sponsor generos. Apărea astfel noțiunea de „filantrop”, de patron al artelor și susținător al unor idei de transformare a societății. Noțiune cu care suntem familiarizați până în zilele noastre, căci în ultima jumătate de mileniu omenirea a fost într-un program necontenit de secularizare și transformare.

Lorenzo de Medici avea să ofere tiparul etern al acestui magnat, care ajunge mai cunoscut pentru felul în care își revarsă averea, decât pentru felul în care a adunat-o. El are uriașul merit de a-i fi sponsorizat pe titanii renascentiști, între care Michelangelo Buonarroti, Leonardo Da Vinci, Pico della Mirandola, Sandro Boticelli și mulți alții. Modelul lui era împăratul roman Iulian Apostatul, care pentru scurtă vreme întorsese imperiul înapoi la cultul păgân, după creștinarea de către Constantin cel Mare. Iulian îl cultivase la curtea sa pe filosoful Plotin, fondatorul neo-platonismului.

Lorenzo încuraja programul secularist al elitelor și un program provocator de distracții pentru mase, cu festivaluri foarte populare. Zeii păgâni și personajele mitologice se împleteau cu temele religioase creștine, iar nudul redescoperea frumusețea corpului uman, în ceva ce trebuie să fi semănat cu un început de revoluție sexuală. Imaginea lui în epocă era diferită de aura care i-a ajuns până la noi prin asocierea cu marii artiști. Mulțimile furioase s-au răsculat de mai multe ori contra puterii totale pe care a exercitat-o clanul Medicilor. Cosimo a fost la un moment dat alungat din oraș. La fel a pățit și strănepotul său, când, gloatele au călcat palatul și au incendiat banca. Necruțător cu moravurile, Savonarola, a reușit chiar să ia puterea inflamând masele cu predicile sale contra oligarhiei și decadenței promovate de ea, contra înrobirii pe care datoriile o creau.

cumpărarea Vaticanului

Unul din cei zece copii ai lui Lorenzo de Medici avea să devină Papa Leo al X-lea. Tatăl său îi cumpărase cu bani grei postul de cardinal, pe când avea doar 13 ani. Viața de lux și corupția etalată de el prin vânzarea de indulgențe, ca să construiască bazilica San Pietro din Roma, a stârnit dezolare și revoltă. În timpul pontificatului său, la 1517, Martin Luther lansa o mișcare critică, soldată cu desprinderea unei părți considerabile a credincioșilor catolici, mai cu seamă în spațiul germanic și englez. Era o Reformă pe care Medici o stârneau, de astă dată involuntar, la doar cinci ani după preluarea mitrei papale.

În doi ani de pontificat, Leo a golit vistieria, după care a înglodat Vaticanul în datorii până la punctul de a amaneta și bijuterii și colecții de artă. E drept că a dăruit posterității operele unora ca Brunelleschi sau Rafael Sanzio, dar a și implicat statele papale în războaie, unele chiar pentru a impune în funcții alte rude. În contextul rupturii reformaților, criticii au ridicat semne de întrebare și legate de băieții tineri și chipeși de care se înconjura la banchete. Cu binecuvântarea sa lua ființă la Roma și o tipografie destinată scrierilor rabinice, unde apărea și prima ediție tipărită a Talmudului.

declinul băncii

Ca afacere, banca familiei de Medici a fost cel mai mult ridicată pe vremea lui Cosimo. Dar încă spre sfârșitul vieții lui în 1464 ea deja intrase în declin prin supra-extindere cu credite imposibil de recuperat către casele domnitoare ale Europei. Fiul său, Piero, a încercat o redresare. După care, nepotul Lorenzo și strănepotul au îngropat-o definitiv prin cheltuielile iresponsabile și neglijarea surselor de venit. Lorenzo moare în 1492, iar banca se închide doi ani mai târziu.

În perioada ei de înflorire, banca Medicilor putea provoca deliberat recesiuni, închiderea unor afaceri și crize prin simpla cerere de înapoiere a creditelor de către industriași. Altă sursă importantă pentru bancherii din toate timpurile a fost îndatorarea pentru a susține războaie. Războiul „celor două roze”, pentru succesiunea la tronul Angliei, început în 1455, a fost o afacere păguboasă pentru Medici, care aveau mai mulți îndatorați în tabăra pierzătoare. Regele Eduard al IV-lea a refuzat să mai plătească după ce a câștigat tronul.

În disperare de cauză, sucursalele străine ale băncii au fost închise una câte una, începând cu cea de la Londra, în 1477. Iar într-un final, Lorenzo ajungea să fraudeze fondurile publice are Florenței. Alungați din oraș de o mulțime exasperată, în timp ce parte din peninsulă era cucerită de francezi, oligarhii s-au refăcut în exil. Au revenit pe scena politică, inclusiv la conducerea orașului și împletiți cu mai multe dinastii și pe tronul de la Vatican, dar fără a mai conta ca bancheri.

Polul de putere financiară se muta în Peninsula Iberică și în Olanda, de unde erau finanțate noile imperii ale Europei.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
May 13th, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact