16. Economia feudală de piață: bresle, ordine cavalerești și cetăți cu statut special

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Istoria povestită de libertarieni e un paradis al indivizilor și companiilor, în care intervine brutal căpcăunul numit Stat, care pune capăt liberei concurențe. Istoria povestită de neomarxiști e un iad al asupririi pentru minorități, până când revoluțiile și legile progresiste încep să mai repare din nedreptăți.

De fapt, istoria e plină de minorități privilegiate, iar utopiile despre piața liberă sau egalitatea deplină sunt greu de dibuit în trecut. Cu atât mai puțin în domeniul financiar-bancar, unde concurență liberă n-a existat niciodată și unde persistă și azi monopoluri și raporturi de tip feudal. 

Oamenii nu își doresc să concureze, își doresc să câștige. Ideea că societatea trebuie organizată ca un teren nivelat de competiție e o idee neașteptat de modernă. La fel cum e și cea neo-liberală a unui stat arbitru, organizator echidistant al întrecerii. E depășită în noutate doar de ideea unui stat neutru inclusiv în competiția pentru resurse între străini și cetățenii săi. Ceea ce echivalează cu evaporarea sa până la un nivel doar simbolic.

Mentalitatea epocii a fost mânată pe acest făgaș abia după ce în locul vechilor forme, ale statelor naționale, au fost puse la punct variante de rezervă sau de căpușare. Iar cele vechi au devenit mai puțin profitabile pentru marele capital decât erau odată. Anterior, în etapa de expansiune globală a capitalului, statele hegemonice, luate ca aliat de acesta, au fost întărite, concomitent cu încurajarea slăbirii celor de la periferie. Abia în această fază târzie, pe care o trăim acum, au ajuns și statele-nucleu să fie erodate din interior, demantelate într-un haos organizat metodic, aduse într-o stare de dezorganizare care era încurajată pe vremuri doar în colonii.

În acest episod, privim faza foarte de început a acestui parcurs, dar cu finalitate în prezent și deloc indiferentă pentru viitor. Pentru modestul nostru serial despre evoluția banilor, de interes e secvența în care pământul e înlocuit cu valorile mișcătoare ale comerțului. Procesul începe cu mult înainte (poate cu un mileniu) de revoluția industrială, deci încă din vremea în care agricultura era principala ocupație și sursă de câștig. Sociologic, el va avea între finalități urbanizarea și trecerea ștafetei de la nobilime la burghezie. Tangențial, vom putea constata că privilegiile și trucarea concurenței reprezintă în istorie norma și nu excepția.

nobilimea în feudalism

Nu e vreo surpriză că nobilimea și plebea nu concurau de la egal la egal. După dezintegrarea Imperiului Roman de Apus, statutul de nobil era legat („funciar”) de pământ, mai precis de o bucată pe care ajungea să o stăpânească prin cucerire sau care îi era încredințată de un suveran (printr-un fel de „privatizare”). Mare diferență nu era între primii barbari, conducători de cete războinice, care se proclamau regi, și primii nobili din subordinea lor. Unii reușeau să se înstăpânească pe un ținut mai vast, ca o țară, alții pe câteva sate.

Feuda (sau fieful) pe care o stăpâneau astfel devenea o unitate de producție agricolă, similară unei fabrici. În baza deținerii ei, primeau titluri, demnități administrative, într-un sistem piramidal de suverani și vasali. Aveau și obligații față de superior, cum ar fi să îl asiste militar în luptele cu alți rivali.

Feudalii funcționau și ca unități fiscale, ca intermediari ai colectării taxelor de la talpa țării. Raporturile dintre regalitate și feudali variau în funcție de distribuția puterii militare între ei. Uneori, nobilii își foloseau cetățile ca pe redute în care erau invulnerabili în fața oștenilor domnești (organelor autorității, cum ar veni). În caz de invazie, castelul putea oferi adăpost chiar și țăranilor de pe domeniu, care participau la apărare. Până la importul tunurilor cu praf de pușcă, zidurile cetății erau o garanție a unei independențe locale în fața puterii centrale.

Dar nu toți nobilii și nu toate cetățile lor erau egale. Unii au reușit să obțină secole în șir scutiri de taxe, până când puterea s-a centralizat și armata de strânsură a cavalerilor a fost înlocuită cu armate permanente. În special în zone de graniță sau acolo unde monarhii erau slabi, unele cetăți puteau obține privilegii cu totul speciale ca stimulent ori în virtutea unui drept ancestral. Chiar și Magna Charta (1215), sărbătorită ca un pas către drepturile universale ale omului, era tot rodul unei negocieri în interes propriu al unor oligarhi, smulsă de la un rege prins la ananghie.

Vaticanul financiar de la Londra

Un loc aparte, care dăinuie până azi cu acest statut e cel al City-ului Londrei. El nu trebuie confundat cu orașul cu același nume, în mijlocul căruia se găsește. E vorba doar de un teritoriu de circa o milă pătrată, dar în care se găsesc: Banca Națională a Angliei, Bursa de Valori, reprezentanțele celor mai mari bănci și fonduri mutuale; dar și alte clădiri simbolice, cum ar fi cel mai important templu masonic din lume. Loja e cunoscută în limbajul masonilor ca „Mama Lumii”, având în clădire 26 de temple mai mici, ale unor vechi loje componente.

În 1066, când normandul William Cuceritorul a trecut Canalul Mânecii pentru a prelua tronul Angliei, nu a izbutit să pună stăpânire și pe cetatea de pe malul Tamisei. Așa că a încheiat un acord cu feudalii locali, cărora le recunoștea un grad sporit de autonomie. Normandia în sine reprezenta un fief destul de recent înființat prin cucerirea unei părți nordice a țării francilor și ridicat la statut de regat.

William a venit în Anglia însoțit de bancheri proprii, fiind primul rege de pe continent care aducea o comunitate evreiască în altă țară, unde nu se găseau până atunci, cu scopul de a-i impulsiona dezvoltarea economică. Deci e posibil ca acordul de autonomie cu Londra să fi avut în vedere tot considerente pragmatice. (Cei mai mulți feudali cu care s-a încheiat acordul erau englezi, potentați locali, pe care William îi găsise acolo.) Era un punct strategic de comerț pe fluviul care lega insula britanică de continent.

Această practică a fost imitată de coroana Ungariei, care dădea privilegii aparte secuilor pentru a păzi granița Transilvaniei, teutonilor și cetăților negustorilor sași pentru a-i genera venituri fiscale. Ce e special la City-ul din Londra e că a reușit să păstreze acest statut aparte juridic și practic până în prezent, în timp ce restul burgurilor de pe continent s-au topit demult în statele naționale, care le-au cuprins. O explicație posibilă e că regii erau mai mereu îndatorați bancherilor, care au putut să își negocieze altfel statutul față de, să zicem, breslele meșteșugărești care dețineau cândva puterea în cetăți ca Sighișoara sau Sibiu.

Până în ziua de azi, „City of London” e un teritoriu asupra căruia regele nu are suvernaitate deplină. Ca dovadă, atunci când vrea să intre pe o stradă din City, regele trebuie să își anunțe în prealabil vizita. Și e așteptat la „granița” imaginară dintre străzi de Lordul Primar, persoană care nu trebuie confundată cu primarul Londrei. Acest personaj, îmbrăcat la zile festive mai spectaculos ca un rege, conduce Corporația Londrei, proprietara City-ului. Corporația are propria ei poliție. Juridic, face și nu face parte din Anglia, o inovație demnă de umorul englezesc, de unde a apărut ideea teritoriilor „off-shore”.

Despre aceste piese esențiale ale lumii de azi vom mai vorbi, dar mult mai târziu în serial, după ce trecem de al doilea război mondial – moment când băncile off-shore își creează țesătura cu care le covârșesc pe cele clasice. Deocamdată, putem reține doar că acest concept de „insulă financiară” are o vechime de o mie de ani. Probabil cel mai aproape de statutul său e cel al Vaticanului în sânul Romei, ca oraș-stat, fără graniță, dar cu privilegii, în cadrul capitalei altui stat.

Undeva, într-un triunghi imaginar între City, Palatul Buckingham și Parlamentul din Westminster se găsește și bulevardul Pall Mall. Acolo sunt aliniate palatele somptuoase ale cluburilor de gentlemani, unele vechi de un secol, două. Ele reuneau politicieni, oameni de afaceri și personalități, fiind un fel de strămoși ai industriei de lobby sau ale grupurilor de reflecție de azi (think tank-uri) de azi. Dar această rafinare a intervenției și a comerțului cu idei s-a produs mult mai târziu. Să rămânem în evul mediu.

cruciații și ordinele cavalerești

În 1095, Papa chema la prima cruciadă, avânt eroic ce va dura două secole. Inițial, mișcarea trebuia să fie una de solidaritate cu Răsăritul ortodox, căzut sub expansiunea islamului. Dar și Bizanțul va deveni victimă colaterală în drumul cruciaților spre Ierusalim.

Prima cruciadă a pornit dintr-un elan spiritual autentic, un fenomen de trăire colectivă. 130.000 de oameni au pornit pe jos să lupte la mii de kilometri depărtare. Mulți și-au vândut bruma de avere ori s-au împrumutat la cămătarii evrei ca să participe. Oricum, cea mai mare parte a mulțimii „s-a evaporat” pe drum – fie aciuați în ținuturile pe care le traversau, mulți au murit de foame sau boli pe drum, poate alții au renunțat și s-au întors.

După ce au cucerit „în favoarea” Bizanțului părți din Orientul Mijlociu, nobilii au rupt înțelegerea și au decis să se înstăpânească pe acele pământuri. Atât ei cât și mulțimile de „pelerini” care îi însoțeau au constatat cu uimire decalajul de bogăție între Apus (înapoiat la acea dată și lipsit de resurse), în contrast atât cu Levantul cât și cu Bizanțul. Următoarele cruciade au început să fie organizate mai metodic dar și mai cinic, ca forme de cucerire și exploatare a unor noi teritorii. S-au dezvoltat rute comerciale și afaceri inter-continentale cu negustori bizantini, arabi și evrei.

Foarte câștigate din această nouă realitate geopolitică au fost cetățile portuare italiene, care acum deveneau intermediare între Europa și Orientul Apropiat sau Imperiul Roman de Răsărit. Cu ocazia cruciadelor, italienii inventează „commenda” – un instrument de credit prin care investitorul într-o expediție primea trei sferturi din câștig. Asupra acestor cetăți italiene și rolul lor în pionieratul bancar, vom reveni în episodul următor.

Papa le promitea participanților înghețarea proceselor și a plății dobânzilor la împrumuturi. Cei care ajungeau în imposibilitate de plată se puteau împrumuta chiar de la Vatican prin ipotecarea pământului.

Templierii și prima rețea bancară internațională

Cu ocazia cruciadelor apar și ordinele militare cavalerești. Cel mai bogat, dintre ele, al templierilor, e creditat de unii ca inventator al băncilor de azi. Templierii aveau biserici fortificate pe drumul spre Ierusalim, iar apoi și în alte locuri, ca Londra sau Paris, care funcționau ca adăpost și loc unde aurul putea fi depozitat în siguranță în schimbul unor cecuri de călătorie. Astfel, ocoleau prin comisioane și taxe de schimb interdicția de practicare a cămătăriei. Ulterior, activitatea lor a cuprins și acordarea de credite.

Chiar și regele Ioan fără de Țară își ținea bijuteriile coroanei în custodia templierilor, de la care făcuse împrumuturi să susțină luptele cu nobilii, care l-au forțat să semneze Magna Charta. Papii se împrumutau și ei de la templieri, pe care îi lăsau să strângă fondurile necesare cruciadelor.

Ordinele militare erau o combinație stranie de mistică și militărie. Circa 90% din membri se estimează că se dedicau unei vieți monastice (iar ulterior, administrării afacerilor ordinului) și doar 10% constituiau oști de elită călare. Templierii practicau o formă de comunism, erau celibatari (dar nu mereu abstinenți) și nu dețineau nimic pe cont propriu. Dar bogățiile ordinului au ajuns la valori considerabile, mai mulți regi fiindu-le îndatorați.

Primeau donații de la săraci și capete încoronate, uneori întreaga avere a cuiva, latifundii, dar și privilegiul de a colecta taxe și de a organiza târguri. Aveau în proprietate întreaga insulă Cipru, ferme și podgorii, flotă proprie cu care făceau comerț pe Mediterana.

Ordinul a fost desființat după mai multe scandaluri și zvonuri despre practici oculte ale membrilor, acuzați de sodomie și blasfemii în ritualuri secrete. Istoricii se străduiesc să le spele numele, subliniind că regele Filip al IV-lea al Franței avea interesul să scape de propriii creditori și că mărturisirile au fost smulse sub tortură. Dar nu e exclus să fi fost măcar un sâmbure de adevăr în ele.

Unele din riturile templierilor s-au perpetuat în Masonerie, care de asemenea are conducători numiți „mari maeștri” și vizează reconstrucția Templului lui Solomon, fie și doar într-un sens alegoric.

Al ordin militar, al Ospitalierilor, a pornit sub aparența acordării de adăpost și îngrijire medicală pelerinilor și cruciaților în drum spre Ierusalim. Un papă, care era el însuși membru al ordinului, le-a dat insula Malta ca fief. Rețeaua Cavalerilor de la Malta includea de asemenea cetăți pe rute comerciale, în Rodos, Cipru, Sankt Petersburg. Din Malta, ei organizau un fel de poliție a mărilor, activitate pe care o abuzau. Practic, se transformaseră în adevărați pirați, care confiscau corăbii cu mărfuri și vindeau echipajele în sclavie, cu pretextul că trebuie dejucat comerțul musulmanilor.

Teutonii au avut propria țară

Ordinele cavalerești beneficiau de binecuvântarea Papei, uneori și de sponsorizări și de colaborarea regilor de pe continent. Erau o formă de politică externă și de expansiune economică sub pavăză religioasă. Dacă Templierii au luptat în Peninsula Iberică, pentru a ajuta la eliberarea de sub stăpânirea musulmană, Teutonii s-au îndreptat spre Marea Baltică, unde existau încă popoare necreștinate. Dar s-au extins și spre Răsăritul deja creștinat, dar ortodox, fiind opriți doar prin faimoasa bătălie dată pe lacul înghețat de rușii conduși de Alexander Nevski în 1242.

Ordinul Teutonilor a fost cel mai longeviv ca putere activă, pierzând ultimele teritorii abia la începutul secolului XIX. În culmea puterii lor, teutonii au deținut Prusia și părți din Polonia, Lituania, controlând litoralul sudic al Mării Baltice. Ei sunt la originea nucleului prusac care va constitui Germania modernă, dar și a dinastiei de Hohenzolern, care a domnit și la noi.

La 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a adus în Transilvania pe teutoni, cărora le-a dat Țara Bârsei (regiune care include orașul Brașov), cu totală imunitate fiscală și jurisdicție proprie. Teutonii s-au extins rapid construind cetăți de piatră și aducând mai mulți coloniști sași de aceeași limbă cu ei. Regii maghiari s-au temut atunci și i-au alungat.

bresle și corporații

Individualismul nu exista în mentalitatea pre-modernă. Drepturile și privilegiile erau concepute în grupuri unite de solidaritate religioasă, de statutul pe care îl dădea supunerea față de același suveran, de deținerea unor ranguri sau apartenența la un grup profesional distinct. În spațiul românesc, pășunile și pădurile erau în proprietate obștească, într-un sistem diferit de cel feudal.

Ideea de breaslă existase și în antichitate. Dar a fost reinventată cu un mileniu în urmă în spațiul franco-german. Normanzii au dus această formă de organizare în Anglia după cucerirea din 1066. La Londra, doar în City existau o sută de bresle active, unde dăinuind sub formă de corporații până azi. Iar germanii au dat o răspândire ghildelor în Europa Centrală și de Est după 1300. Tot ei aducând-o și în cetățile deținute în Transilvania.

Ghilda sau breasla era o combinație de sindicat și cartel profesional, care controla prețurile, accesul la exercitarea unei profesii (printr-un fel de licență), intrarea și vânzarea mărfurilor pe piața locală. Privite dinspre prezent, par organizații de tip mafiot, dar aveau și laturi de protecție socială – acordau echivalentul unei pensii de urmaș văduvelor. Profesia se transmitea cel mai des din tată-n fiu. Breasla avea și rol educativ, ocupându-se de pregătirea viitorilor meseriași. La fel ca alte relații din feudalism – ale iobagilor față de stăpânii pământului, sau ale vasalilor față de suverani – și relația ucenicului cu maestrul era una neintermediată de bani. Ucenicul muncea ani de zile gratuit pentru a deprinde meseria, până era pregătit.

Breslele săsești din Transilvania aveau controlul total al orașelor – cetate și ajungeau să își bată propria monedă. Românii nu aveau voie să își cumpere pământ sau case în orașe ca Sibiu sau Brașov, să își deschidă afaceri acolo prin care să îi concureze pe monopoliștii locali. Nu aveau voie să poarte ghete sau pantofi, ci doar opinici sau să umble desculți, nu puteau purta pălărie. Dacă veneau cu mărfurile agricole în oraș, trebuiau să îl părăsească până se însera. În satele săsești unde aveau voie să își ridice case, nu le puteau face fereastra spre stradă. (Astfel de umilințe nu s-au păstrat în mentalul colectiv românesc nici măcar ca amintire. Ca dovadă că românii au ales de două ori în fruntea țării un președinte care nu avea alte calități vizibile decât că „e neamț”.)

La 1437, ca răspuns la Răscoala de la Bobâlna, Regatul Maghiar a instituit în Transilvania o stare de tip apartheid, prin adoptarea documentului Unio Trium Nationum. Prin el erau recunoscute doar trei „națiuni” în accepțiunea medievală, respectiv – nobilimea maghiară, orășenii din cetățile sașilor și secuii. Înțelegerea a evoluat într-o împărțire religioasă după Reformă, în care găseau reprezentare catolicii (preponderent maghiari) și reformații (calviniști, de aceeași etnie, respectiv luteranii germani). Lipseau ortodocșii, adică românii, care constituiau majoritatea în principat. Fără convertire sau asimilare lingvistică, românilor le era oprit accesul la educație laică peste nivelul primar, la funcții în administrație și grade militare.

Românii au putut cumpăra proprietăți în marile orașe săsești ale Transilvaniei abia după 1781, dar și dacă ar fi avut bani ar fi întâmpinat reticența proprietarilor de a le vinde. Era mult mai probabil ca nobilimea și burghezia maghiară să fie cea care se extindea acolo în perioada dualismului austro-ungar.

(Se poate remarca timpul insuficient avut la dispoziție pentru a fructifica avantajul de dezvoltare a unui stat național propriu – cele două zbuciumate decenii dintre războaiele mondiale au coincis cu marea criză economică a capitalismului, apoi 45 de ani în comunism și trei decenii de tranziție spre un globalism dizolvant al ideii naționale.)

Liga Hanseatică

Tot popoarele de neam germanic au dus la un nivel uimitor organizarea de tip cartel a breslelor prin crearea Ligii Hanseatice. Acesta era o formă neoficială de imperiu, înființat la 1267, pe structura unor rute comerciale dezvoltate încă din secolul IX. Breasla negustorească lega cele mai prospere orașe ale vremii într-o alianță, cu o formidabilă forță diplomatică și de expansiune. Această uniune de orașe germanice avea o flotă și o armată descentralizată, pe care o putea aduna la nevoie. Dar prefera să se impună prin metode comerciale și de presiune încă folosite azi. Atunci când nu primeau ce-și doreau, instituiau sancțiuni economice și șantajau cu embargouri. Se spunea despre ei că aveau cei mai teribili negociatori.

Rutele lor comerciale acopereau mai ales țărmul Mării Nordului și Baltic, întinzându-se de la Londra, Amsterdam și Koln la vest, până la Novgorod în răsărit. Liga acoperea partea nordică a continentului, mai ales germanică. În capătul vestic al întinderii ei, în orașele olandeze ale secolului XVII, vor apărea unele din cele mai notabile inovații financiare ale lumii medievale.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)