Jeffrey Epstein: „După cum știi, îi reprezint pe Rothschilds”
Continuă revelațiile din cele 3,5 milioane de documente desecretizate, reprezentând jumătate din dosarul Epstein. Simultan, a apărut și un interviu inedit cu faimosul personaj implicat în rețeaua de corupere sexuală, pe care îl voi și comenta mai jos. Sper că nu ați ratat articolul de ieri:
Deși presa vuiește de acest subiect, e remarcabil că reușește să acopere dezvăluirile cele mai grele cu foarte mult balast. Pe de o parte, insistă pe aspectele sordide ale afacerii, pe curiozitățile mondene. (Dacă a luat Bill Gates boli venerice de la rusoaice, la ce petreceri mergea miliardarul Richard Branson sau cum își bârfea fiicele Sarah Ferguson, soția prințului Andrew.) Fleacuri.
Similar, presa de opoziție din State folosește prilejul pentru a-l ataca pe Trump, dar nu pentru că e capturat de Israel, ci pentru bârfe picante, la nivel de zvon. Cealaltă tabără insistă pe relația cu Clinton și pretinde ridicol că tot scandalul ar fi „o invenție a democraților”.
Cu acest bruiaj irelevant, presa mare acoperă scandalul de mulți ani. Jeffrey Epstein e prezentat ca un simplu pervers, cu petreceri extravagante, cel mult un proxenet pentru vedete, de la care ar fi adunat pe cont propriu materiale de șantaj. Deși asta nu e neadevărat, e departe de adevăratele semnificații ale întregii afaceri.
în organizații oculte
Nicăieri în presă nu îl vezi prezentat pe Jeffrey Epstein ca: „fostul membru al Comisiei Trilaterale și al CFR (Consiliul pentru Relații Externe)”. Sunt două din cele mai influente structuri oculte, care concep politica externă a Statelor Unite și a lumii euro-atlantice. Realitatea e că Epstein era conectat la un întreg sistem de putere bancară și politică. El opera măcar cu sprijin, dacă nu direct sub comanda unor servicii secrete, într-un mod organizat, nu singuratic. Serviciile sexuale pe care le furniza erau doar un cârlig sau o răsplată, pentru obținerea de informații, menținerea unor prietenii și traficarea influenței.
La fel de important, Epstein era în interiorul celui mai misterios și mai important pol de putere financiară din prezent. O structură trans-națională difuză, fără de care e imposibil de înțeles sistemul monetar de acum. Am denumit-o „Imperiul Offshore”. În primele săptămâni ale „plandemiei”, am scris primul serial de pe blog, pe care îl lăsasem în paragină de mulți ani. (Pur și simplu pentru că o doamnă, care îmi citea părerile pe Facebook, mi-a cerut să explic ce se întâmplă).
Pornisem să scriu un simplu articol, în care să arăt că nu e vorba de o criză medicală, ci de o perdea de fum, care acoperă intervenția grăbită de o criză a dobânzilor de pe piața interbancară din toamna lui 2019. Dar am realizat că am nevoie de mai multe episoade, ca să explic în ce constă sistemul monetar al euro-dolarului și cum s-a ajuns la el. Ideea succintă e că, pe lângă sistemul bancar curent, există un sistem din umbră, care operează juridic prin paradisuri fiscale. Acest sistem produce indirect masă monetară în locul statelor suverane, pe care le îndatorează. El se dezvoltă prin instrumente speculative complexe, cu ajutorul cărora a ajuns la o scară ce depășește cu mult dimensiunea economiei reale, ceea ce îl face nu doar nedrept, dar și nesustenabil.
Pornind de la aceste realități demonstrabile, am dedus o serie de alte convingeri, dezvoltate în alte seriale. Cum ar fi: că un sistem atât de bine organizat economic trebuie să aibă și o dimensiune politică. Dată fiind natura sa supra-statală, ideologia respectivă nu poate fi decât globalistă, cu nuanțe diferite, de la comunism, la neo-marxism, liberalism și neoconservatorism. Imperiul Offshore produce globalizare și înghite, prin natura lui, statele naționale. Așadar, trebuie să se afle în epicentrul unor transformări observabile ale mentalităților, demografiei, concepțiilor religioase, de organizare a vieții, din care face parte și Marea Resetare. Între timp, am reluat mai pe larg și mai documentat prezentarea sistemului monetar în seria Schimbarea banilor. (Doar că istoria e oprită momentan la începutul interbelicului, deci acolo încă n-am ajuns la apariția euro-dolarului.)
Steve Bannon se prezenta ca un adversar al globalismului, pe care îl veștejea sub formula „partidul de la Davos”. A fost ideologul primei campanii prezidențiale a lui Trump și sfătuitorul lui cel mai important în primul an. Dar era el însuși un produs al elitelor oligarhice. Și, în spatele scenei, a avut o strânsă legătură de prietenie cu Epstein.
Banon a filmat circa 15 ore de interviu cu proxenetul undeva prin 2018-2019. (La circa un deceniu după eliberarea din prima condamnare și nu cu mult înainte de a doua arestare, urmată de presupusa sinucidere.) Bannon, care părăsise Casa Albă de un an doi, a pretins că lucra la un documentar, pe care nu l-a publicat niciodată. Două ore din filmare (nu de la începutul interviului) au fost publicate acum pentru public. Le aveți la final. Întâmplător, încep exact cu amintirile lui Jeffrey Epstein despre cum a intrat în Comisia Trilaterală, undeva pe la 35 de ani.
prietenia cu Rockefeller
Epstein spune că a fost adus în club de David Rockefeller, iar în structură era deja Henry Kissinger, fosta eminență cenușie a multor administrații prezidențiale, începând cu Nixon. „M-am înțeles foarte bine cu Rockefeller (..) mi-a explicat multe de politica mondială”, își amintește intervievatul. Bannon se miră că un coate goale („a schmuk”) a putut fi introdus în marea societate. Dar Jeffrey se apără cu pretinsa lui expertiză financiară.
„David Rockefeller crease Comisia Trialterală. Unii zic că era cu illuminati… (dar, nu). Era cu politicieni aleși pe câțiva ani din America de Nord, Europa și Asia, câțiva din familii regale”, zice el. Dar politicienii nu se pricep la economie, sunt aleși pentru că sunt populari.
Aici sunt necesare câteva comentarii. Jeffrey Epstein nu avea pregătire temeinică în niciun domeniu, putea fi cel mult un autodidact. Avea o facultate neterminată de matematică, materie pe care o predase la un liceu, unde fusese angajat pe pile. Apoi lucrase la marea bancă Bear Stearns, unde ajunsese partener și deținător al unui pachet consistent de acțiuni. De ce ar fi fost preferat ca sfătuitor pentru crema politicienilor, în dauna unor laureați Nobel în economie? Fie pentru că era omul unor servicii sau structuri private cu mare greutate. Fie pentru că învățase în practică felul în care operează un sistem economic ocult, care nu se predă în școli și de care ziarele nu vorbesc.
Interviurile pe care i le ia Bannon e clar că erau de tipul „spălarea unui cadavru”. Din ele urma să se aleagă la montaj un fel de documentar, care să îl prezinte într-o lumină pozitivă, să îi arate o latură umană. Bannon trage de el să îi descrie scene dramatice, de genul ce a simțit când s-a văzut după gratii, dacă a fost zguduit. (Dar e ignorat de protagonist, care preferă să se arate rece și erudit, nu să se victimizeze.) Steve Bannon îl tratează ca pe un geniu al finanțelor, persoana care înțelege cel mai bine economia mondială. Ori o făcea pe bani, ori că era realmente cucerit de poveștile interlocutorului. În schimb, Epstein îl tratează ca pe un argat sau, oricum unul care nu-i din marea societate. La un moment dat îi zice de „familia Mercier, la care ai lucrat și tu”. (Referire la bogata familie care sponsoriza Breitbart, prin Rebeca Mercier.)
Oricum, interviul e peste așteptări. Impresia pe care mi-a lăsat-o Jeffrey Epstein e că se înscrie în tipologia unui con artist, un escroc înzestrat cu talentul de a fascina ascultători din straturi foarte diverse. (Făcând abstracție de latura sexuală, cel mai aproape de la noi de această tipologie ar fi Sorin Ovidiu Vântu.) E genul de personaj „cu școala vieții”, dar suficient de cizelat să știe o puzderie de lucruri din multe domenii.
Epstein a avut o trecere la mari personalități academice, pe care îi atrăgea probabil cu perspectiva de a asigura granturi și sponsorizări. Dar nu e greu de intuit că putea impresiona pe cineva hiper-specializat cu aerul de filosof preocupat de idei înalte. Între politicieni și afaceriști contau mai mult relațiile pe care le avea și cu cine îi putea pune în legătură.
Interviul insistă pe cum a trăit marea criză financiară din 2008. Asptect foarte important, la care revin mai jos. Dar îl întrerup pentru a arăta câteva pasaje din corespondența dezvăluită acum de justiția americană. Ele sunt foarte importante pentru a înțelege la ce nivel se mișca personajul.
discuția cu Peter Thiel
Legendara familie Rotschild apare menționată de mai multe ori în corespondența pedofilului. Într-un e-mail din septembrie 2013, Jeffrey Epstein își invită un partener la „o întâlnire cu Ehud Barak și cu Rotschild separat.” Cum am spus și data trecută, fostul premier Ehud Barak era mai mult ca sigur cel care îl coordona pe Epstein din partea Mossad. Cel căruia i se adresa invitația e Joshua Cooper Ramo, scriitor și conducător al firmei de consultanță Kissinger Associates, creată de Henry Kissinger. (Klaus Schwab, amfitrionul Forumului Mondial de la Davos, îl recunoștea pe Kissinger ca unul din mentorii săi.)
Zece zile mai târziu, o invitație similară primește și Stephen Sinofsky, milionar, directorul diviziei Windows a Microsoft, profesor la Harvard. El e îndemnat să îl cunoască pe Oliver Colum, „fostul șef de cabinet al lui Sarkozy, iar acum consilier al celor de la Rothschild. E foarte tânăr și drăguț.” (Firește, e vorba de președintele Franței, Nicholas Sarkozy, condamnat pentru corupție.)
La o întâlnire la fel de exclusivistă, doar cu Ehud Barak și Rothschild, e invitat și regizorul Michael Haznavicius (laureat cu Oscar pentru filmul „The Artist”). Regizorul lituanian de origine evreiască îl refuză pentru că se vede cu producătorul. Care, aparent, avea prioritate.
În februarie 2016, Jeffrey Epstein schimbă mai multe mailuri cu Peter Thiel. Un miliardar cunoscut pentru firma sa Palantir, pornită cu sprijinul CIA, și pentru că l-a inventat pe JD Vance, actualul vice-președinte.
„După cum știi probabil, eu îi reprezint pe cei de la Rothschild. Speram să găsim ceva de făcut în tehnologie pentru o bancă, cu 160 de miliarde active în administrare. Cu cea mai bună listă de clienți din lume, produse preistorice. Poate să aștepte. Succes în China.
Mă întorc în Europa iar (între) 20-28. Apoi pe insulă, deci dacă vrei să vii ocolind globul la vest, vino pe insulă. Sau, dacă vrei, să ne vedem în Arabia Saudită la sfârșitul lunii?”
Era, așadar, vorba de ramura franceză a băncii, pentru care Epstein încerca să găsească investiții în IT. Peter Thiel îi răspunde că se vor vedea mai târziu la New York sau pe insulă. Și se interesează dacă Ehud Barak a dat un răspuns despre „cei de la Valor”. (Posibil să fie vorba de Valour, platformă de schimbat criptomonede, ca Bitcoin.)
Numele Rothschild face parte atât din istoria oficială, cât și din numeroase teorii ale conspirației. În serialul despre bani, m-am limitat la partea care e temeinic documentată de istorici mainstream, care acoperă perioada de până la primul război mondial. Îmi displace invocarea cu totul superficială a respectivului nume, cu titlu de certitudine că ar controla băncile centrale din nu știu câte țări, alte bănci comerciale sau părți colosale din economie. Astfel de teorii sunt imposibil de probat și duc discuția într-o zonă neserioasă.
Versiunea oficială spune că băncile clanului Rothschild dominau copios domeniul în secolul XIX. Dar că ar fi scăpătat după primul război mondial, depășite de altele din Statele Unite. Și s-au restrâns treptat la un fond de investiții, care nu e un jucător major pe piața globală de azi. Mai are apariții în tranzacții importante, ca intermedierea datoriei Ucrainei înainte și după război. Versiunea conspiraționistă susține că noile bănci ce au înființat cartelul reprezentat de Rezerva Federală Americană erau conduse de agenți ai Rothschild, care ar lucra prin interpuși.
Apariția „Imperiului offshore”, ca sistem bancar din umbră, are loc treptat, după al doilea război mondial. Ceea ce e o coincidență interesantă cu dispariția de pe scena publică mare a celebrei bănci odată cu cele două conflagrații mondiale. E o ipoteză tentantă, dar care nu se poate proba. Sistemul bancar din umbră are, într-adevăr, o amploare, care îl eclipsează pe cel reglementat și economia reală. I se poate bănui magnitudinea din estimările privind eurodolarul și piața instrumentelor derivate. Dar nu i se pot cunoaște proprietarii. Așa că nu pot face mai multe presupuneri.
discuția cu Arianne de Rothschild
Arianne de Rothschild e o frumoasă nemțoaică, intrată prin alianță în celebra familie. A fost căsătorită cu Benjamin de Rothschild, fiul lui Edmond de Rothschild, fiind acum moștenitoarea și conducătoarea grupului bancar. Despre legăturile ei cu Epstein, presa mai scrisese anul trecut. Inclusiv că negociau împreună cu Ehud Barak investiții în sisteme israeliene militare și de război cibernetic.
Schimbul de e-mail-uri scos la iveală acum arată o apropiere mult mai mare între Epstein și doamna Rothschild. În seara de revelion a lui 2018, Jeffrey îi scrie:
„Mă gândeam că ți s-ar părea amuzant. La un curs despre Hitler la Harvard, ziceau o poveste de când era sărac și trăia la un adăpost pentru oamenii străzii. „Care fusese finațat de trei familii bogate: Gutmann, Epstein și Rothschild”. Se pare că e adevărat.”
Unii conspiraționiști au interpretat greșit acest schimb de mesaje, ca o confirmare a unei teorii nefundamentate, că bancherii evrei l-ar fi finanțat pe Hitler. E o teorie aberantă, care merge până a interpreta Holocaustul ca o înscenare menită să instaureze statul Israel. Deși Germania nu a ocupat Elveția, nu am cunoștință de înțelegeri de culise între naziști și celebra familie. Dimpotrivă, baronul Louis Nataniel de Rothschild a fost arestat de Gestapo și eliberat doar contra unei sume uriașe.
Dar povestioara relatată în e-mail ne sugerează că Jeffrey Epstein ar putea avea origini mai puțin modeste, decât se crede în mod curent. Sau doar se folosea de o coincidență de nume. Azilul de noapte pentru săracii din Viena fusese deschis în 1905 prin contribuția filantropică a trei familii. Frații Guttmann erau patronii celei mai mari mine de cărbuni din Austria. Gustav von Epstein era un bancher și industriaș, fiul directorului Băncii Naționale a Austriei. Cu un secol înainte, mai existase cel puțin un mare bancher cu același nume în Polonia, decorat și de țarul Rusiei, Jacob Epstein.
Arianne de Rothschild îi răspunde nu prea încântată de nostimadă:
„Dacă (povestea) vrea să spună că generozitatea nu e răsplătită sau că teorii ale conspirației încă există, e chiar jalnic…”
Jeffrey nu se dă bătut și insistă într-un răspuns cu final intim:
„Mai întâi că e 100% adevărat. Hitler își vindea hainele și tablourile, în timp ce trăia într-un adăpost ridicat de evrei. Nu e conspirație. Familia Epstein erau bancherii Vienei. Își cumpăraseră banca pe Ringstrasse, unde încă există Palatul Epstein. Tu unde ești? Eu sunt tot în pat, cu răceala de la tine.”
Arianne de Rothschild îi răspunde:
„Știu că e adevărat… Dar e folosită curent să susțină că Rothschild a „planificat” și l-a susținut pe Hitler în distrugerile în masă, ca să acumuleze mai multă putere.
Sunt în Maldive – tot răcită de ieri. Am făcut multe scufundări – 3-4 pe zi. Mă întorc în Europa pe 3.”
Epstein, în epicentrul crizei
Înainte de a vă lăsa la final cu cele două ore de interviu luate de Steve Bannon lui Jeffrey Epstein, simt nevoia să adaug o poveste de context. Bannon îi cere lui Epstein să rememoreze unde se afla și cum a trăit ziua de 14 septembrie 2008, când s-a anuțat prăbușirea bursei, care avea să ducă la insolvență băncile Bear Stearns și Lehman Brothers.
Epstein susține că era în arest și avea dreptul la două convorbiri pe zi. L-a sunat imediat pe președintele de la Bear Sterns. Iar celălalt apel a fost cu cineva de la JP Morgan, instituție care avea să absoarbă la un preț de nimic banca falită. Chiar și așa, povestea e suficient de impresionantă. Dar ce nu spune e mult mai tare. Pentru asta, vă recomand prezentarea făcută de Ian Carroll, măcar minutele de la final, care se referă la ipoteza că Epstein nu doar avea informații de iminenta cădere, dar e posibil să o fi și precipitat.
Carroll subliniază că rolul lui Epstein în lumea bancară nu era marginal. Lucrase la Bear Stearns până la nivelul de ascociat. Pentru banca JP Morgan a fost client mulți ani, devenind la un moment dat cea mai importantă persoană fizică din portofoliu. Unul din directorii băncii îi scria cât îi lipsește și când era în arest.
Îi era recunoscător, pe bună dreptate, pentru că îi adusese alți clienți de calibru: cei doi fondatori ai Google (Larry Page și Seghei Brin), pe conducătorul cazinourilor lui Donald Trump, pe Katherin Ruemeller (șefă de cabinet a lui Obama și juristă la Goldman Sachs), un consultant de la fundația lui Bill Gates, mai mulți moguli imobiliari, prințul Andrew, Larry Summers (fostul șef al Trezoreriei și conducător al Harvard), Ehud Barak, Beniamin Netanyahu, lordul Peter Mandelson, sultanul din Dubai, Howard Rubenstein, între alții.
După ce ancheta de pedofilie e demarată împotriva lui în 2005, Jeffrey Epstein investește în 2006 într-un fond de mare risc al Bear Stearns. Suma e de 57 milioane de dolari, dar activitatea era legată de tranzacții în marjă (pe datorie), care creează un efect de levier de 17 ori suma investită. Riscurile sunt uriașe, la fel și potențialul de câștig. Activele tranzacționate erau instrumente derivate pe baza ipotecilor imobiliare. Tocmai produsele considerate toxice și la originea crizei din 2008.
În discuția cu Bannon, Jeffrey Epstein dă vina pe Bill Clinton pentru acest aspect al crizei. Din motive electorale sau ideologice, Partidul Democrat încurajase atât dereglementarea pieței, înspre liberalizare, cât și o intervenție în favoarea celor cu bonitate scăzută. Băncile au fost încurajate să dea credite persoanelor de culoare și celor cu venituri incerte, sub amenințarea că vor fi date în judecată pentru discriminare. Dar și cu stimulentul că riscul le e acoperit de garanția statului, prin crearea fondurilor imobiliare de stat Fannie Mae și Freddie Mac. Mai departe, băncile au ambalat ipotecile în produse secundare, speculate de fonduri de investiții din teritorii offshore. Acele hârtii nu mai aveau acoperirea activului ipotecat (locuințele) ci deveneau pariuri pe marginea unui lot de ipoteci.
În aprilie 2007, Jeffrey Epstein și-a retras suma investită. Dacă o multiplicăm cu acel „efect de levier” al pariurilor în marjă, rezultă un gol pe care îl putea produce în piața obligațiunilor ipotecare de aproape 1 miliard de dolari. Fondul deținut de Bear Stearns a dat faliment în iunie 2007.
Dacă asta nu era destul, Epstein era asociat și în altă firmă din Bermuda cu banca Bear Stearns. De astă dată, era vorba de un fond cu activ de 100 de milioane de dolari, care producea prin același mecanism de multiplicare obligațiuni imobiliare de până la 20 de miliarde de dolari. Jeffrey era director la acea companie offshore, care producea instrumente derivate, de genul celor care aveau să genereze criza din 2008, după prăbușirea pieței imobiliare. S-a retras din această firmă în martie 2007, iar după câteva săptămâni își scotea și depunerile din celălalt fond. Așadar, avea informația necesară despre pericolele presupuse de acele instrumente, riscante ca o schemă piramidală, și cunoștea vulnerabilitatea băncii Bear Stearns în ansamblu.
Epstein putea să profite inclusiv de falimentul fostei sale bănci, respectiv din cumpărarea de către JP Morgan. Pe care povestește că a intermediat-o din arest. JP Morgan a devenit cea mai mare bancă din Statele Unite înghițind Bear Stearns la 2% din prețul ei de piață dinainte de criză. Și a făcut-o cu bani împrumutați de statul american, prin pachetul de salvare de 30 de miliarde de dolari.
În această perspectivă, ce povestește Jeffrey Epstein în interviul cu Steve Bannon devine cu atât mai important. Dar nici alte lucruri spuse cu aceeași ocazie nu sunt de lepădat. Lui Bannon i-a luat ochii cu niște considerații mai ușurele despre sistemul bancar fracționar. E mult mai profund ce spune despre complexitatea sistemului bancar global, care nu mai poate fi înțeles de nimeni pe deplin. E exact ce am încercat să explic și eu acum trei ani, în al doilea episod din serialul Schimbarea banilor (de ce complexitatea sistemului nu ne mai permite nici să estimăm numărul banilor în circulație).
Jeffrey Epstein nu doar că înțelegea infinit mai bine decât mine și mai dinainte subiectul. Dar încercase ceva mult mai tare. Să investească într-un institut, care să studieze sistemul financiar pentru a putea face predicții. În acest scop, a sponsorizat Santa Fe Institute, cotat pe locul 24 cel mai influent institut de cercetare din lume. Povestea e senzațională.
În 1933, pictorul găzduit în azilul pentru oameni fără adăpost ajunsese dictator. Între numeroșii evrei, care au emigrat atunci din Germania și Austria, au fost și trei savanți de geniu. Leo Szilard descoperise reacția nucleară în lanț. Albert Einstein i-a scris președintelui Roosevelt o scrisoare prin care l-a convins să demareze cercetarea pentru obținerea unei bombe atomice înaintea nemților. Care le era destinată, dar a ajuns să fie folosită pe japonezi, la Hiroshima și Nagasaki. Așa s-a înființat proiectul Manhattan, condus de Robert Oppenheimer.
Dar în anii 90, războiul rece se terminase. Iar fizicienii de top de la Los Alamo nu mai aveau atâta finanțare. Epstein susține că a avut ideea să îi coopteze în Santa Fe Institute. Iar obiectul de studiu să fie complexitatea și predictibilitatea sistemului financiar. Cel mai probabil, își exagerează cu mult rolul, el fiind cel mult un sponsor, nu creatorul institutului. Dar chiar și așa, înlănțuirea e „explozivă”.
Pe bună dreptate, Epstein compară un asemenea demers cu alchimia, care era populară pe vremea lui Newton. Căci a prezice mișcările piețelor financiare e o putere „vrăjitorească”, deloc mai prejos față de transformarea plumbului în aur. E ceva ce seamănă și cu obiectul calculatorului „Aladin” dezvoltat de Blackrock pentru gestionarea piețelor de capital. El mai credea că finanțiștii de pe Wall Street creează un jargon complicat pentru a ascunde că activitatea lor e în realitate mai banală decât pare și ușor de deprins. (Ambițiile inteligenție artificiale de înlocuire a multor ocupații de birou merg în aceeași direcție.)
Susține că institutul n-a produs niciun fel de rezultate, sistemul rămânând în continuare imprevizibil. Dar parcă, dacă ai avea o astfel de putere magică, ai spune că o ai?
Mai multe despre: Externe • David Rockefeller • Jeffrey Epstein • Rothschild • Steve Bannon