2. De la simplu la complex. Nu știm câți bani avem

În primul episod din „Schimbarea banilor” am enumerat câteva lucruri pe care aceștia le fac, implicit felul în care apar. Oare a observat cineva că nu am răspuns la întrebarea inițială: „totuși, ce sunt banii?” Nu e vorba nici de neglijență, nici de limitele modestelor mele cunoștințe. Oricât de straniu ar părea: economiștii de azi nu pot da o definiție a banilor și, în consecință, nu pot estima nici câți sunt în circulație. Explicația vine tocmai din acea listă din episodul inaugural: banii au o serie de funcții, pe care le îndeplinesc, dar există și alte lucruri, care pot face una sau mai multe din ele, funcționând în consecință ca bani.

Așadar, atunci când auzim cuvântul „bani” îl asociem fără să îi dăm o definiție cu imaginea unor bancnote și ceva mărunțiș de metal. E foarte important de reținut din capul locului că, atunci când vorbesc despre bani, economiștii au în vedere nu doar aceste obiecte palpabile și pe deplin numărabile. Bancnotele au pe ele însemnele unui stat, semnătura guvernatorului, ba chiar și o serie foarte precisă. E limpede că în tipografia BNR există o evidență strictă a bancnotelor tipărite, la seifuri e pază și nu le lipsesc calculatoarele pentru a ține evidența. Dar în lumea de azi, bancnotele sunt o mică parte, aproape neglijabilă, dintr-un concept mai larg de „masă monetară”.

Să luăm un exemplu foarte simplu

Un român oarecare merge la cumpărături într-un supermarket. (Ați recunoscut situația descrisă în primul punct de pe lista episodului anterior: atunci când banii reprezintă un instrument de schimb.) Se presupune că omul a muncit anterior, a primit un salariu și schimbă o parte din el pe câteva alimente. Dar când ajunge la casă, piuie un card sau telefonul mobil și pleacă. Nicio bancnotă nu a trecut dintr-o mână în alta, totuși omul nu a plecat fără să plătească. Cum e posibil?

În spatele acestui gest devenit banal stau tehnologii, operațiuni și relații juridice foarte complexe. În „spatele scenei”, două bănci tocmai au transferat între ele simple notații, făcând operațiuni similare cu acordarea unui credit. Dar nici ele nu vor apela la bancnotele statului pentru a-și regla conturile, deși le vor folosi numele (leu, euro). Dacă s-a folosit un card de credit, în tranzacție vor fi automat implicate entități offshore, situate juridic în afara Uniunii Europene și a țărilor membre. Asta deși atât cumpărătorul cât și vânzătorul sunt în granițele țării și nu au habar să fie în vreo relație cu vreo bancă înregistrată într-o insulă exotică.

Mulți vor interpreta superficial exemplul, derutați de latura tehnologică a operațiunii. Cei mai „conspiraționiști” vor deduce că „schimbarea” are ca miez trecerea la „banii digitali”. Dimpotrivă, cei înclinați să persifleze astfel de temeri vor spune: iată că digitalizarea s-a produs deja, deci frica de tehnologie e fără temei.

Și unii și alții pierd din vedere complexitatea transformării. Deși comportă pericole reale, trecerea la un sistem fără numerar e doar un mic aspect din felul în care transformarea noțiunii de „bani” poate avea impact asupra existenței noastre. Iar tranziția nu e nici ceva care urmează, eventual, să aibă loc cândva în viitor, dar nici ceva care s-a încheiat deja. E în derulare. Sigur nu puteam cunoaște decât partea de până acum – lucru absolut esențial pentru orice considerații despre viitor.

Un scop al acestui serial e să urmărească felul în care s-a ajuns de la o tranzacție atât de simplă, la relații atât de complexe, și ce implicații pot exista. Putem profita de criza actuală așa cum astronomii profită de o eclipsă (sau de apusul soarelui) pentru a observa fenomene cosmice. Astfel, vom înțelege simultan cum a apărut actualul sistem și cum ar putea dispărea sau în ce s-ar putea transforma și de ce. Abia atunci vom putea deduce pe cine avantajează unele schimbări, ce pericole implică și care propuneri sunt mai periculoase decât altele.

cum ar putea arăta prăbușirea

1. resetarea controlată

E posibil ca în timpul vieții noastre să trăim inclusiv un colaps al sistemului monetar actual. Acesta poate fi gestionat de sus în jos, într-o tranziție ordonată spre altceva. (În scopuri malefice sau altruiste.) Ca fenomen dirijat, acest scenariu e numit „Marea Resetare”. Fiind gestionat de oligarhia financiară și de elite de tip tehnocratic, managerial, acest reset ar menține complexitatea sistemului. Cel mult, ar transfera părți ale puterii de decizie dintr-o parte în alta – de la acționari („shareholders”) la cei implicați („stakeholders”) – cum sună oferta oficială a lui Klaus Schwab.

Desigur, există și interpretări care bănuiesc propunerile de la Davos de mai puține bune intenții. Astfel, capturarea deciziei ar fi tradusă printr-un transfer de avuție. Ceea ce ar duce chiar la desființarea ideii de proprietate pentru mase. Dar implicit, deținerea proprietății de către altcineva, care ar oferi accesul pe bază de abonament la bunuri precum automobile electrice fără șofer sau locuințe în „orașele inteligente” ale viitorului.

(De dragul adevărului, țin să precizez că faimoasa promisiune: „nu vei avea nimic și vei fi fericit” e scoasă din context. Nu a fost nici spusă de Klaus Schwab, nici nu e sloganul Forumului Mondial, nici dezideratul asumat oficial. E o replică apărută pasager într-un articol de anticipație al unei politiciene progresiste și obscure din Danemarca, Ida Auken, care în 2016 a publicat acel articol pe pagina Forumului de la Davos, vorbind despre ce frumos ar fi dacă ne-am imagina o lumea a viitorului.)

Criticată dinspre dreapta neo-liberală, Marea Resetare apare ca un proiect subversiv de stânga. Obiectivul malefic ar fi să aducă pe ușa din dos comunismul, prin alterarea economiei de piață și a capitalismului existent. Se deduce că opoziția la conspiratorii de la Davos ar fi capitalismul, liberalismul. Doar așa ne-am putea apăra felul de viață și libertățile de gerontocrați.

Criticată dinspre stânga clasică, Marea Resetare apare ca un proiect al oligarhiei, al marilor corporații, deci al dreptei. Cei bogați conspiră pentru a-i înrobi mai abitir pe cei mulți și pentru a fi și mai bogați. Dacă nu ca să-i facă să dispară cu totul, prin depopulare. Vor să îi împiedice să mai consume, prin ecologism, să îngrădească deci deliciile pieței. Reversul ar presupune o împărțire diferită a bogăției existente, care să micșoreze decalajul.

Ambele abordări ignoră aspectele ce țin de schimbarea banilor în ultimele secole și nu au o narațiune explicită referitoare la sectorul bancar. Cum văd cele două industria bancară și relația dintre stat și privat, voi comenta în episoadele următoare. Deocamdată, observ doar că – și cu resetare și fără resetare – direcția e de diminuare a rolului statului în economie. De la națiuni, la organizații sau forțe supra-naționale. Deci traiectoria actuală e una liberală. Elitele asumă public o ideologie de tip neo-marxist, pe care am descris-o in extenso în serialul dedicat acelui subiect. Dar adevăratul spirit al veacului e în esență liberal, bazat pe confort, consum înaintea producție – altfel spus, pe banii ca formă de credit, tocmai baza sistemului bancar.

2. reforma parțială

O variantă intermediară ar fi cea în care sistemul e obligat să se ajusteze, dar e perpetuat la un mare nivel de complexitate. Un scenariu de acest tip e foarte plauzibil ca o consecință a crizei datoriilor. Un număr de corporații ar fi în dificultate de a găsi lichidități pentru continuarea activității și ar intra în incapacitate de plată. Neîncrederea s-ar răspândi de la o firmă la alta, neștiind care din ele e solvabilă. Iar băncile ar opri creditarea din același motiv de incertitudine. S-ar produce efectul unei panici bancare clasice, mai ales dacă unele mega-corporații – proiecte imobiliare, fonduri de investiții – ar trage după ele băncile expuse. Aceasta, la rândul ei ar produce un efect de domino și în populație, care s-ar îmbulzi să retragă banii din bănci.

Date fiind pericolele pentru sistem al căderii unor firme și bănci prea mari, statul ar fi nevoit să intervină. La fel ca la criza din 2008, ar prelua la buget consecințele unor pariuri proaste, naționalizând pagubele, lăsând private profiturile anterioare.

Un astfel de scenariu ne e de mai puțin folos pentru înțelegerea ansamblului, pe care ne-am propus-o. Pentru că sistemul per ansamblu ar supraviețui, cu unele amendamente. (Câtă lume a înțeles ceva după criza din 2008?)

O „soluție” de avarie ar putea fi și adoptarea banilor digitali, emiși de o bancă centrală, care ar opri pericolul retragerilor de numerar din conturi. Dar, repet, sistemul ar rămâne în picioare, chiar cu consecința tragică pentru unii „rebeli” de a fi eliminați din sistemul de plată, care să le asigure supraviețuirea. (Sunt pericolele combinării digitalizării banilor cu sistemele de supraveghere electronică, inclusiv biometrică, și un sistem de credite sociale.)

Într-un atare scenariu, statele naționale ar rămâne în picioare, naționalismul dovedindu-se o structură rezistentă într-un context fragil. Există și versiuni laterale, care implică: războaie între țări, poate schimbări ale raporturilor monetare dintre ele, sau renunțarea la unele monede naționale pentru doar câteva monede stabile, sau chiar o unică monedă globală.

3. colapsul civilizațional

În scenariul cel mai pesimist, astfel de intervenții și compromisuri nu ar mai fi posibile. Căderea monedei prin hiper-inflație ar fi însoțită de o prăbușire a relațiilor civilizate între indivizi și organizații. Se poate întâmpla și fără un război nuclear. Acest tip de scenariu, care destramă total țesătura actuală, ne permite cel mai bine să îi înțelegem apariția, mergând înapoi pe fir.

Economia prezentului e foarte bine optimizată – funcționează cu stocuri mici de provizii, care ajung la timp, după ceas, în rafturile marilor supermarketuri, aduse din toate colțurile lumii. E și una din vulnerabilități. Marile metropole – de câteva milioane, ca Bucureștiul, sau douăzeci de milioane, ca ale Asiei – au rezerve foarte limitate de hrană și nu pot susține șocuri îndelungate. Viața cumpărătorului nostru din exemplul de la începutul articolului – dotat cu card sau aplicație de internet banking pe telefon – ar trece brusc de la modernitate la filmul Mad Max, dacă băncile s-ar bloca și rafturile ar rămâne goale mai multe săptămâni la rând. Atunci s-ar pune problema resurselor primare pentru subzistență: apa potabilă, hrana, energia pentru încălzire, transport, comunicații și producție.

Fenomenul panicilor bancare ar fi reportat statului, ca garant ultim al ansamblului. Un stat intrat în incapacitate de plată ar fi refuzat de creditori, după ce dobânzile percepute datoriei ar deveni nesustenabile, depășind sursele de valută. Moneda națională s-ar degrada, în încercarea disperată de a produce lichiditate. Ar interveni ce se cheamă „legea lui Gresham”. Adică: ar circula în paralel și moneda națională și valute străine. Percepând că una e mai rezistentă la inflație, oamenii ar folosi-o pe aceea ca formă de tezaurizare. (Pentru cea de-a doua funcție descrisă în primul episod.) O vor păstra „la saltea”, iar pe cealaltă ar prefera să o cheltuiască de fiecare dată când ar avea ocazia. Ceea ce produce o spirală vicioasă – o creștere artificială a cererii de valută și o devalorizare a monedei mai puțin cerute. Ar fi viciată acea caracteristică a banului „ca marfă” în sine.

Tocmai existența marilor metropole ar precipita o stare revoluționară. Un stat falit nu ar avea din ce plăti forța armată și de poliție, care s-ar dezintegra împreună cu alte instituții. O vreme, ar funcționa o economie neagră sau gri, paralelă, bazată pe valuta străină, care ar rămâne în circulație. În funcție de soliditatea unor mituri fondatoare în mințile oamenilor, ei ar putea să decidă să rămână solidari și uniți ca popor, pentru a rezista împreună. Dacă acestea nu ar mai fi crezute sau ar exista un context de tip multicultural, societatea s-ar putea destrăma la niveluri tribale de solidaritate, colaborând strâns la nivel de familie extinsă, de clan sau după afilieri religioase. Dar e puțin probabil că individualismul de tip liberal ar fi o variantă realistă de supraviețuire. Despre fanteziile stângismului „woke” nici nu va mai putea fi vorba.

E punctul în care și alte lucruri ar putea funcționa ca bani. Pentru început, aurul, care are această tradiție. Dar gloria lui ar fi de scurtă durată, dacă degradarea socială continuă. Pentru că nu ar avea cine să-l cumpere la valorile exorbitante la care ar ajunge și ar fi o modalitate nepractică pentru schimburile cotidiene. După o vreme, mărfuri mult mai legate de supraviețuire ar ajunge să funcționeze ca bani, așa cum se întâmplă cu țigările în închisori. Ar putea fi: muniție, medicamente, conserve de un anumit tip, litrul de alcool, kilogramul de orez sau serviciile prestate – inclusiv de natură sexuală.

Serviciile de pază și protecție ar putea fi și ele cumpărate, apărând o piață a gărzilor de corp sau miliții private, din ruinele celor ale statului. Dar și pentru așa ceva e nevoie de relații stabile de producție, nu pot apărea în condiții de totală anarhie, când jefuirea directă a celor bogați ar fi mai logică decât deservirea lor ca patroni.

Nu ar dura mult până când viața în marile orașe s-ar dovedi prea riscantă și prea expusă înfometării. Deci ar avea loc o migrație. Dacă nu va exista opțiunea mutării în altă țară, singura soluție va fi întoarcerea la sat, pentru cultivarea pământului și creșterea animalelor. Asta ne aduce la baza piramidei, la o condiție fundamentală pentru apariția banilor. Fără diviziunea muncii, nu pot exista nici bani, nici orașe, pentru că nu se poate crea decât foarte greu surplusul necesar schimburilor. Fără diviziunea muncii, toți oamenii ar trebui să devină țărani, ca să își asigure măcar hrana.

Observați că fanteziile despre mutatul la țară, ale celor nemulțumiți de aberațiile modernității, au avut mulți simpatizanți în ultimii ani, dar puțini practicanți. Nu vorbim de mutat la țară ca orășean la pensie, ca navetist sau ca hobby de week-end, prin cumpărarea unei a doua case. Acela e un om de oraș aflat temporar în mediul rural, care se aprovizionează de la supermarket, sau se plimbă cu mașina între o suburbie și alta. Vorbim de producerea – dacă nu integrală, măcar într-o parte considerabilă – a hranei, chiar asigurarea încălzirii pe căi independente. E ceva descurajat sistematic de actualul sistem politico-bancar și oricum mult mai greu de făcut decât de zis.

Omul modern urbanizat preferă stilul de viață de la oraș, chiar și când îi detestă neplăcerile. Iar pentru că acesta vine la pachet cu actuala încrengătură financiară, va vota „liberal” prin acțiunile lui, chiar și când va vorbi conservator. Dacă va avea de ales, va alege ce are deja, iar ansamblul va curge pe traiectoria descrisă în primele două scenarii. Doar dacă nu va avea încotro, ar putea lua în calcul alte idei. Înainte de a fantaza despre felurite reforme, e important să ținem cont de acest aspect. (Care aparține ultimei caracteristici a banilor, enumerată în episodul anterior – aceea că sunt o intersecție între material și mental, între concret și imaginar).  Nu poți avea simultan mentalități moderniste și sistem economic idilic și pur, chiar fără bani. (Dar sunt și variante mai curate decât cea actuală, drumul către care nu e nici ușor, nici popular în momentul actual.)

Să subliniem deocamdată doar acest fapt: banii depind de surplusul creat prin diviziunea muncii. Care la rândul ei produce relații complexe între indivizi și specializări, care creează civilizația însăși. Mutat la țară după prăbușirea orașelor, omul acelui final și reînceput de lume n-ar putea construi decât bordeie și barăci. S-ar îmbrăca în haine cusute de mână. Pentru că ar dispărea sursele de materiale, unelte, școlile care să pregătească arhitecți și ingineri. Cunoștințele existente acum s-ar pierde în câteva decenii, pentru medicină, inginerie, cercetare și nu numai. Iar ocupații considerate acum a avea o foarte mare productivitate a muncii – ca programarea, consultanța financiar – juridică – ar dispărea cu totul sau ar face obiectul unui exod al creierelor într-o societate fără bani.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)