Dedolarizarea nu se va întâmpla prea curând

Dedolarizarea nu se va întâmpla prea curând. S-ar putea întâmpla în timpul vieții noastre (și va fi ceva memorabil) dar nu vă bazați pe asta. Sistemul financiar folosește dolarul ca notație, dar nu mai e un lucru sub controlul Americii. Tehnic, dolarii din afara granițelor SUA se numesc eurodolari. (Fără legătură cu moneda euro. Sistemul financiar offshore a început să fie pus pe picioare prin anii 50, mult înainte de crearea UE. Numele se referea ințial la dolarii aflați în băncile din Europa și prefixul se aplică acum oricărei monede care circulă în afara țării emitente.)

Pentru detalii despre cum s-a ajuns aici, vă recomand episoadele 7, 8 și 9 din serialul Jaful mileniului, în care am descris istoria apariției eurodolarului.

Acest sistem paralel e pur și simplu gigantic, mult mai mare decât economiile naționale. De ce preferă să își deruleze afacerile în dolari, ține de încrederea în stabilitatea politică, juridică și militară a SUA, nu de tratatul de la Breton Woods.

Din orice motiv, cămătarii internaționali preferă să acorde credite în eurodolari și toată omenirea le e grav de tot datoare. Inclusiv SUA, care le datorează vreo 30 de trilioane de dolari. (Nu doar lor, e mai complicat.)

Economistul Brent Johnson a dat lovitura cu teoria sa numită milkshake. Ea a prezis corect că dolarul se va întări relativ la alte monede. Teoria nu exclude inflația internă, devalorizarea dolarului în raport cu mărfuri și servicii. Dar față de alte valute, crește pentru că acele țări au datorii denominate în dolari. (Nu neapărat către SUA, ci spre oligarhia transnațională, dar în moneda americană.)

Motivul e relativ simplu de înțeles: în cazul unor crize, te împrumuți mai mult și poți fi presat să faci rost de moneda în care ai datoria, ceea ce îi urcă valoarea de piață. Mai grav, când au loc prăbușiri la periferie (Venezuela, Liban, Egipt, Turcia, Sri Lanka) moneda locală e abandonată total în favoarea uneia de mai mare încredere.

Chiar dacă Statele Unite tipăresc iresponsabil masă monetară, restul țărilor se îndatorează într-un ritm mult mai alert. La semnalul creditorilor, dolarii sunt absorbiți de la periferie ca laptele (milkshake) printr-un pai. Moment în care marfa numită dolar apare ca foarte rară și valoroasă, nu supra-abundentă și de lepădat. (Cum spune bancul cu Itzik: oricât de jos ar cădea dolarul, apleacă-te și ridică-l!)

Brent Johnson notează că acum băncile centrale au ajuns într-o situație fără ieșire. În care sunt angajate în două operațiuni de sens contrar: intervenții în apărarea monedei și intervenții în apărarea obligațiunilor emise de Trezorerie. (Adaug și intervenții pentru anumite firme și bănci, fapt ce crește deficitul și îndatorarea.) El pariază că după o vreme guvernele vor alege să sacrifice moneda, prin devalorizare, pentru a păstra totuși bonitatea țării către „investitori” pe piața bondurilor (obligațiunile suverane).

Acest sistem nu exclude luptele între blocuri geopolitice. Faptul că ele sunt datoare acelorași creditori nu înseamnă că nu pot fi bătălii reale între ele. Cu atât mai mult cu cât din perspectiva creditorului și războiul e o afacere.

Demonstrația liberalului Frederic Bastiat despre inutilitatea economică a spargerii unei ferestre nu se aplică aici. Pentru proprietarul care și-ar sparge un geam doar ca să dea de lucru geamgiului, e o pagubă. Dar dacă ia credit să facă asta, paguba nu e a băncii, cu atât mai mult cu cât geamul e al altuia. Scopul nu e returnarea datoriei, ci menținerea perpetuă a relației de putere creditor-datornic. Cu atât mai mult cu cât creditorul are privilegiul de a genera din nimic capitalul.