evadare.ro

Bancherii regilor și imperiile lor de hârtie

episodul 7 (înapoi la cuprinsul serialului)

Am precizat deja că actualul sistem al capitalismului speculativ apare concomitent cu vechile imperii coloniale. Imperiul este în mod necesar expresia politică a acestei forme de capitalism, întrucât el funcționează ca o schemă piramidală, pentru care e nevoie de expansiune continuă. Îndatorarea e mecanismul lui de înrobire și de extindere. Etapele pe care le presupune sunt:

  • crearea iluziei unei bogății fictive,
  • susținerea unei clase parazite din dobânzile produse de împrumutarea bogăției fictive,
  • convertirea bogăției fictive în bogăție reală în perioadele de criză,
  • extinderea dominației,
  • convertirea puterii financiare în putere politică pentru susținerea mecanismului.
  • distrugerea organismului gazdă de către parazit și recrearea lui pe baze mai convenabile parazitului, care să asigure un control mai bun.

Acest mecanism a însoțit istoria lumii, încât ar fi imposibil să îi rememorăm acum toate episoadele. Dacă am căuta un strămoș simbolic al parazitului, l-am putea găsi în schimbătorii de bani din Templu, pe care Iisus îi biciuiește și pe care Evangheliile îi denumesc „zarafi”. N-ar trebui să ne mire referința religioasă. Dacă ne gândim, însuși cuvântul „credit”, care e la baza economiei bazată pe îndatorare, are ca rădăcină latinescul „credo”. E suficient ca una din părți să își piardă acea încredere și tranzacția nu se mai acceptă. Dar pentru a restrânge expunerea, mă voi mărgini doar la acele episoade, care au clădit arhitectura financiară a lumii de azi.

Rădăcinile privatizării industriei financiare pot fi căutate în obiceiul roman de a externaliza colectarea taxelor. Cei pe care Biblia îi denumește „vameși” erau exact asta: perceptori privați de taxe în numele statului. Avariția lor era renumită, pentru că își cumpărau acest privilegiu plătind în avans sau pe parcurs o sumă fixă și aveau tot interesul să stoarcă orice picătură de la contribuabili, pentru a nu ieși în pierdere și pentru a avea un profit cât mai mare. Cum am explicat, într-un episod anterior, mileniul de degringoladă și mari migrații, ce a urmat căderii Imperiului Roman de Apus, a fost un hiatus pentru instrumente financiare pe care Roma le cunoscuse la începuturile ei. Acest tip de „profesionalizare” putea apărea doar când structurile prosperității se mai așezau. (Putem extrage de aici și avertismentul că demolarea lor poate avea consecințe de foarte lungă durată.)

Nu poate fi o coincidență că în Amsterdam (oraș dominat de diaspora) apar după 1600 concomitent două idei revoluționare: Societatea pe acțiuni pentru exploatarea coloniilor (Compania Indiilor de Est) și prima bancă în sistem fracționar. Ea folosea ideea mai veche a cămătarilor, aceea de a împrumuta hârtii de valoare în locul aurului depus spre păstrare. Nu durase mult pentru a constata că deponenții preferau să schimbe între ei hârtiile respective, din motive de comoditate, și că oricum veneau foarte rar să-și ceară aurul din seif. E trucul inițial, care vom vedea a făcut mari progrese în înșelătorie.

Timp de circa un secol, această bancă a creditat în ascuns corporațiile, care despuiau de comori Asia și cele două Americi, incluzând între „resurse” și comerțul cu sclavi. Abia în 1790, s-a răspândit zvonul că banca din Amsterdam împrumută incomparabil mai mult decât depozitele pe care le are. A durat doar un an, ca panica să se răspândească și banca să își recunoască falimentul, în fața depunătorilor păgubiți. Această pățanie va rămâne mereu în mințile cămătarilor, ca un exemplu de fragilitate de sistem, care trebuia evitată, prin născocirea unui nou mecanism, care să îi pună la adăpost.

Cum banca din Amsterdam fusese preluată de oraș, când clacase, soluția găsită a fost să extindă sistemul la nivel de stat, vânzând parțial rețeta monarhilor. Asta le deschidea drumul spre piețe mult mai vaste, argumentul credibilității monarhiei și acces la resursa de suveranitate (explicată mai sus). Suedia a fost prima țară, care a testat sistemul fracționar pentru o bancă centrală. Fondatorul ei, Johan Palmstruch, a fost condamnat pe viață pentru fraude contabile făcute la această bancă. Printre inovațiile lui se numără și primele bancnote folosite în Europa. De la începuturile lor, ele erau emise ca dovadă a unui împrumut, deci reprezentau datorie.

Negustorii din Anglia vor duce aceste inovații la un nivel incomparabil, care le va asigura o lungă supremație mondială, până când vor fi detronați chiar de una din coloniile lor. Anglia preia de la Olanda ștafeta băncilor fracționare și, cu ea, pe aceea a imperiului colonial global. Obținând de la rege o serie de privilegii, ei transformă o bancă privată într-una centrală, cu toate aparențele unei instituții de stat. Această Bancă a Angliei era singura căreia i se permitea să emită bancnote. În urma unei panici bancare, soldată cu falimentul unei bănci comerciale, în 1790, Banca Angliei primește și statutul de „ultim împrumutător”, punând statul în postura de a garanta speculațiile bancherilor.

Deși băncile centrale erau prezentate ca o garanție a stabilității și dezvoltării, ele nu pot fi separate de cele două tipuri de operațiuni impopulare și costisitoare pe care doar ele le puteau finanța: războaiele și expansiunea colonială. Dacă pentru cea din urmă, s-ar mai fi găsit deponenți interesați de profitul potențial (vom vedea imediat exemple), pentru război era foarte dificil să convingi populația să își depună economiile. Nu e deloc o coincidență că războaiele au devenit mai mari și mai costisitoare, pe măsură ce s-au instituit bănci centrale în țări tot mai puternice. (Succesiunea dintre înființarea celei americane în 1913 și primul război mondial, în 1914, e grăitoare.) Acest mecanism avea să motiveze răspândirea băncilor centrale în toate țările, inclusiv în cele care căutau doar să se apere, nu să cucerească.

Banii emiși de stat poartă numele de monede „fiat”, din nou, o trimitere religioasă, la varianta latină a primelor cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în Cartea Genezei: „Fiat lux!” (Să fie lumină!). Sugestia amăgitoare ar fi că emițătorul banilor fiduciari are puteri similare, de a crea din nimic ceva valoros, printr-o simplă poruncă. Evident, așa ceva nu e la îndemâna omului și nici măcar a statelor, care nu pot fabrica bogăția prin decret.

Să ne oprim pentru o remarcă. Deși răspândirea sistemului de bănci centrale promitea mai multă independență și bunăstare, prin accesul la „rețeta magică” a multiplicării banilor fiduciari, efectul a fost contrar. Monarhiile nu au încetat să se împrumute de la bancherii privați. Dimpotrivă, concomitent cu imperiul colonial britanic se extindea și imperiul familiei Rothschild.

Metoda de îmbogățire a bancherilor din mileniul trecut e ilustrativă pentru scenariul actualului imperiu offshore (la care mă voi referi mai jos). Este și grăitoare pentru ratele mari de îmbogățire, în vremuri în care îndatorarea creștea, pentru a înțelege că nici actuala operațiune (soldată cu o explozie a datoriei publice) nu va avea alte urmări. Cămătăria, fiind interzisă creștinilor, în special în interpretarea Vaticanului, devine un monopol evreiesc în unele părți ale Europei. Deja în secolul XII, Aaron de Lincoln era cel mai bogat om din Anglia, din postura de bancher și administrator fiscal al regelui. Averea comunității evreiești finanța proiectele mari ale regelui, construcțiile de catedrale și războaiele, la o scară atât de mare, încât a fost nevoie să se înființeze un departament separat în ce s-ar numi azi Ministerul de Finanțe. Acest departament era condus de reprezentanți ai aceleiași comunități, care beneficia astfel de un regim juridic separat.

Practici asemănătoare sunt consemnate în Imperiul Germanic, unde Vivelin de Strasbourg era printre cei mai bogați oameni; dar se pot găsi numeroase alte exemple din Veneția, Olanda. Sau din Imperiul Otoman, în numele căruia, Iosif Nasi primea monopolul comerțului cu vin în Moldova și influența decisiv alegerea domnitorilor în Principatele Române. Sfătuitorul împăraților germani, Bernhard von Eskeles, a înființat Banca Națională a Austriei, pe care a și condus-o timp de 23 de ani.

Cea mai bogată femeie din Germania la începutul secolului XIX era Karoline Kaulla (a cărei bancă se va transforma un secol mai târziu în Deutsche Bank). Provenea de asemenea dintr-o familie de sfetnici ai Hohenzollernilor. Consilierul împăraților Prusiei, Daniel Itzig, ajunsese să concesioneze toate monetăriile din Saxonia și Prusia. Și l-a ajutat pe Frederic cel Mare să devalorizeze moneda Saxoniei în timpul războiului pan-european de șapte ani. Bancherul german Isachar Lehmann l-a ajutat pe prințul Saxoniei să cumpere tronul Poloniei și să-și finanțeze războiul cu Suedia. Diego Aguilar o îndatora pe împărăteasa Maria Tereza cu sumele necesare pentru reconstrucția palatului Schonbrunn și alte proiecte. Pe la 1600, Jakob Frankel avea în posesia lui bijuteriile amanetate ale coroanei Moldovei. Iacob Bassevi finanțează Războiul de 30 de ani, pentru mai mulți împărați din casa de Habsburg și primește „scutire totală de taxe și impozite pentru proprietățile lui”.

Unele imperii financiare s-au năruit peste generații, au suferit confiscări și pierderi. În altele, legătura dintre bănci și politic s-a păstrat peste secole, ca un fir roșu. De pildă, George Soroș și-a făcut o ucenicie de un deceniu în banca fondată de cel care îi administra finanțele lui Otto von Bismark și derula împrumuturi în numele Imperiului German, Arhnhold Bleinchroder.

Samson Werthmeier, bancher de taină al împăratului Leopold I al Austriei, i-a asigurat finanțarea armatei în războiul de secesiune din Spania, apoi credite și mai mari pentru războiul cu turcii. Bancherul beneficia de scutire completă de taxe și zece soldați din armata imperială stăteau de gardă în fața palatului său.
Francezul Samuel Bernard, bancherul Regelui Soare, era socotit cel mai bogat bancher din Europa la începutul anilor 1700.

În 1716, un aventurier scoțian, John Law, convinge regele Franței să deschidă o bancă centrală, care să emită bani de hârtie. Ca de obicei, banii au slujit la extinderea imperiului colonial, de astă dată, în America de Nord. Regele visa o țară îndepărtată, care să-i poarte numele: Louisiana. Se năștea astfel corporația Mississippi, în care francezii, cuprinși de frenezia câștigului facil, își investeau economiile. Ideea inițială a lui Law, de a emite bani fără acoperire și a vinde acțiuni pentru investiții ale statului, fusese avansată tocmai ca soluție la problema îndatorării Franței. Pentru prima dată, banii fără acoperire ai statului creau o bulă speculativă.

Spargerea bulei a creat un val de inflație, care a distrus noua monedă. Oamenii deveniseră milionari, dar milioanele nu mai valorau nimic. Răscoalele, care au urmat, și atmosfera revoluționară s-au prelungit în tot secolul, culminând cu marea revoluție de la 1789. Bancherii au susținut agitația revoluționară (prin mișcări de tip masonic) și regimul lui Napoleon, care i-a răsplătit acordându-le monopolul asupra nou createi Bănci a Franței.

Rețeta se va păstra până în zilele noastre, în sistemul numit al ușii rotative, prin care angajați ai unor corporații ca Goldman Sachs se deghizează când în funcționari ai statului, când în afaceriști privați, participând la scrierea legislației fiscale. Protejatul lui Napoleon, Emmanuel Cretet, câștigase din achizițiile de bunuri ale statului în perioada post revoluționară. Apoi a devenit omul însărcinat să scrie legea de funcționare a Băncii Franței. Și, în final, guvernatorul ei. Timp de un secol, după bula speculativă a lui Law și prăbușirea monedei, Franța nu mai avusese o bancă națională. Atât durase amintirea dureroasă a publicului. Dar folosirea banilor de hârtie de băncile centrale a continuat să se extindă în Anglia, Olanda, Suedia, Veneția.

Dar niciunul dintre aceștia nu se poate compara cu statutul de legendă al familiei Rothschild. Intervențiile ei în treburile bănești ale țărilor Europei i-au atras supra-numele de FMI-ul secolului XIX. Era și primul imperiu bancar trans-frontalier, capabil să acopere centrele cele mai prospere ale Europei prin răspândirea fiilor la Londra, Frankfurt, Paris, Viena și Napoli. Ulterior, au apărut și centrele de la Geneva și New York.
Regii și împărații, care sunt ajutați să ajungă pe tron cu împrumuturi de la Rothschild sau i se îndatorează pe parcursul domniei, sunt atât de numeroși, că ar fi mai ușor să îi cauți pe ceilalți. În 1861, pe lista clienților se adaugă și Papa, care semnează chiar un contract că nu va lua credite de la altcineva, fără să îi permită lui Rothschild să vină cu o propunere mai bună.

Prin concesiuni și achiziții, averea financiară ia forma unor active deosebite, dincolo de palate, colecții și podgorii: linii de cale ferată (precum cea de la Paris la granița cu Anglia), câmpuri petroliere în Caucaz, care aveau la sfârșitul secolului 19 cea mai mare producție din lume, pachetul majoritar în minele de diamant din Africa de Sud. Împreună cu Oppenheimer, prin firma De Beers, ajunseseră la un cvasi-monopol de 85% din piața diamantelor. Să mai adăugăm și cea mai mare mină de uraniu din Franța, precum și o cotă din Canalul de Suez.

Revoluția din 1789 anulează prevederile care îi discriminau pe evrei. Iar regimul lui Napoleon înființează Consistoriul, o formă de auto-guvernare a comunității evreiești. Președintele acestui grup a fost mereu un membru al familiei Rothschild, în acea epocă. Un descendent mai discret al familiei, Guy de Rothschild, a fost și președinte al Băncii Centrale a Franței. În pas cu vremurile, familia înființează primul său fond speculativ în 1969. Apoi urmele i se pierd în legendă și firme cu cotă mai mică de piață. Alții spun că doar în căsuțe poștale offshore și în acționariatul câtorva trusturi bancare. Imposibil de verificat.

Interesele bancare se răsfrângeau, prin presă și cercuri intelectuale, în alte zone ale societății. Israel Josaphat, creștinat sub numele de Paul Reuter la căsătoria cu fiica unui bancher german, devenea fondatorul agenției de presă Reuters. Dintr-un modest funcționar de bancă, Reuter avea să folosească telegraful, pentru diseminarea rapidă a informației, în același mod în care Facebook sau Google folosesc azi internetul. Reuter reușește o lovitură uimitoare, care din nou exemplifică felul în care industria bancară susține expansiunea colonială. În 1872, Șahul Iranului îi concesionează lui Reuter: toate căile ferate, canalele, majoritatea minelor, toate pădurile și toate industriile viitoare ale țării. A fost socotită „cea mai deplină și extraordinară predare a resurselor unei țări în mâini străine, visată vreodată!”. Actul a fost anulat, după scandalul iscat, dar rețeta rămâne grăitoare. Aș mai sublinia, cu amărăciune, că societatea românească, un secol și jumătate mai târziu, nu a fost capabilă de o reacție similară, pentru a-și apăra resursele, cedate de politicieni (gaze, petrol, ape minerale, păduri, aur).

Amschel Mayer Rothschild, patriarhul celebrei familii, a dat o lovitură mult mai durabilă cu ocazia bătăliei de la Waterloo, pariind pe victoria ducelui de Wellington. Se deschidea astfel, secolul de dominație englez, din 1814 la 1914, debutul primului război mondial.

(continuare: episodul 8, sau înapoi la cuprinsul serialului)

April 4th, 2020
Mai multe despre: Politica
Economie

Jaful mileniului
Pandemia e diversiunea, nu cauza crizei

Bogații, mai îndatorați decât săracii
Ep. 1: Criza datoriilor suverane și o răsturnare, care nedumerește

Națiunile și băncile lor
Ep. 2: Economia speculativă, transferul de suveranitate și prăbușirea ei înaintea pandemiei

Trei forme de capitalism
Ep. 3: De la Roma la Wall Street, capitalismul oamenilor liberi, capitalismul înrobitor și capitalismul cazinou

Criza începuse deja
Ep. 4: Din 2008 în 2019, măsurile de avarie și prevestirile rele

Tiparnița și sforile dobânzii
Ep. 5: Când mâna invizibilă apasă pe cântar

Un răspuns disproporționat
Ep. 6: Banii din elicopter

Bancherii din umbra regilor
Ep.7: O istorie, care nu se învață la școală. Personalități discrete, pe nedrept uitate

Primul imperiu global
Ep. 8: De la Pax Britanica la Pax Americana, acordul de la Bretton Woods

Dolarul offshore
Ep. 9: Moneda globaliștilor există deja și e produsă în cantitățile pe care și le doresc

Și acum, încotro?
Ep. 10: Opțiunile imperiului american

Coronavirus

Cercetătorii, care îi contrazic pe alarmiști
Ce susțin ei și care e reputația lor în lumea științei

Dezvăluirea umflării din pix a deceselor
n-a mirat pe nimeni

Descoperirile profesorului de la Stanford
spulberă isteria coronavirus

Falsa epidemie
descrisă de New York Times în 2007

Logica distrugerii economice
Explicația implicării celor bogați și puternici în demolarea controlată a sistemului care i-a făcut așa

Rechizitoriul
Cele 21 de motive de protest față de carantină

Asimptomaticii nu transmit boala
susține doctorul Fauci, Arafat al americanilor

Cât e un coronavirus
pe lângă un spermatozoid. Ar fi eficient prezervativul textil?

Estimarea lui Rafila
Ce mortalitate are până la urmă boala și unde se plasează față de alte pandemii istorice

Coronavirus a ucis 0,003% din români
în primele 60 de zile

Două viziuni
Felul în care percepem lumea ne-a determinat reacțiile la epidemie

Cazurile cele mai suspecte
centralizarea primelor 800 de decese

Spiritualitate

Antidot pentru frica de moarte
Mircea Eliade și moartea ca inițiere

Fundătura ateismului
și a relativismului moral

Societatea controlului
operațiunea corona, răscoalele rasiale, piese într-o tranziție postmodernă

Școala de acasă
interzisă de Macron pentru a apăra laicitatea

Rezistența spirituală anticomunistă
Pentru CNSAS, martirii închisorilor comuniste sunt încă „dușmani ai poporului”. Credința în adevăr și adevărul credinței rămân metodele de supraviețuire pentru individ și societatea fără lideri exemplari

Despre Bartolomeu Anania și alegerea nefericită a unui preafericit
Un elogiu adus celui mai mare predicator din Biserica Ortodoxă în acest moment, care, nu întâmplător, este și cel mai virulent atacat de presa din România

Mistica iconicului la Ghelasie
o viziune speculativă în isihasmul românesc

În apărarea cămătăriei
talantul îngropat al pieței libere

Ce este un român
identitatea, între cultură, rasă, cetățenie

Media

Dezumanizare
Înmormântare cu distanțare

Îndobitocirea prin „fake news”
Dresajul corectitudinii politice

Tirania ecranului
Audiobook despre eliberarea de dependența electronică

Moment antologic
BBC prezice prăbușirea unei clădiri

În căutarea underground-ului pierdut
Dacă pe străzile din București cântă mariachi, ori ne tragem din incași, ori suntem un popor tare netalentat

Statul
făptașul neidentificat al crizei

Piața Universității
o părere la 30 de ani după

Tratatul de la Trianon
de ce merită sărbătorit

Presa sistemului
Pleacă coloneleasa, vine generăleasa

Ministrul Muncii
și înlocuirii sociale

Capturarea economiei Japoniei
cu ajutorul crizelor

Papa Francisc
a scos efigia lui Hristos de pe crucea de la gât

Politică

Argumentele împotriva imigrației
„De ce vă opuneți imigrației, dacă atât de mulți români au plecat?”

Educația sexuală în școli
proiectul de inginerie socială din spatele bunelor intenții

Cadoul de la UE
ne crește datoria de stat cu o treime

Cum funcționează imperiile
Ghici cum plătești bunăstarea altora

Unabomber
Ideile unui geniu ucigaș

Orban și Dragnea
speță identică, ignorată de DNA

Senatori americani
propun ca SUA să nu mai plătească datoria Chinei

China, inclusă pe Axa Răului
Ce urmăresc SUA prin noul război imagologic

Era nevoie de o femeie frumoasă
Să învețe omul contemporan să fie bărbat

Jean Jacques Rousseau
ideolog al tiraniei