Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

32. „Rezerva Federală a Statelor Unite” – alibiul perfect

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Dar ce era „creatura de pe Insula Jekyll”? În episodul anterior am văzut cum a fost ea creată, de un cartel al bancherilor. Iar în secțiunea teoretică a serialului am explicat deja ce e o „bancă centrală” în general. Fără a repeta acele aspecte, care i se aplică și ei, merită punctate câteva lucruri despre cea mai importantă dintre ele.

Alintată „Fed”, după ce a început să funcționeze efectiv în vara lui 1914, instituția era un hibrid straniu din multe puncte de vedere. Azi l-am numi „un parteneriat public – privat”, simultan o proprietate a unor particulari și o instituție a statului. Nu poartă numele de bancă, pentru că la acea dată opinia publică era prea ostilă noțiunii, dar e în realitate o bancă. Atributul „federal” echivalează cu „național” în percepția americană, desemnând orice reunește ca o umbrelă cele 52 de state componente. Își spune „rezervă”, deși tezaurul american stă la Trezoreria Națională, nu la ea. (Statele Unite susțin că au peste 8.000 de tone de aur din cele 190 ale mapamondului, jumătate din ele în depozitul păzit de armată de la Fort Knox, Kentucky.)

Nimic nu e ce pare a fi, în ce o privește. Deși numele e la singular, e în realitate „un sistem” format din 12 bănci regionale și relativ autonome, după orașele care erau cele mai populate la data înființării. Structura era destinată să creeze iluzia descentralizării și a unei acoperiri naționale. Dar, în realitate, doar Rezerva Federală din New York e cea care decide, fiind expresia celor mai mari bănci private. Toate cele 12 au acționari privați, care pot fi deduși mai mult decât cunoscuți în mod direct. (Aspect la care m-am referit în finalul episodului trecut.) Acțiunile nu pot fi vândute sau cumpărate, putând fi înțelese mai mult ca o cotă parte.

Acesta e elementul cheie: prin inventarea Fed, oligarhia financiară a putut să opereze prin intermediar și din afara scenei. Opiniei publice i s-a oferit doar interfața vizibilă, a conducerii numită politic, a ceva ce pare să reprezinte însuși statul. În numele acelui stat, privații au putut emite moneda, au putut să își crească profiturile și riscurile, la adăpostul unei structuri care să intervină salvator când se află în criză de lichidități. Au avut, mai ales, de atunci încolo posibilitatea să direcționeze și nemulțumirea populară tot spre stat, care părea să fie reprezentat de banca „națională”.

La modul cel mai direct, Fed își asigura nu doar protecția bugetului de stat pentru episoadele de panică bancară. Dar captura un atribut esențial al suveranității statului, dreptul de a bate monedă. În cazul american, faptul intra în contradicție explicită cu Constituția, care stipula că doar Congresul poate să emită monedă în numele SUA. Concomitent, un alibi era oferit și politicienilor, care de acum puteau spune: „Nu avem nicio putere asupra politicilor monetare, e o instituție independentă.”.

Observați că acest gen de „spălare pe mâini” devine tot mai des întâlnit în prezent în țările zise democratice. Ți se spune: „așa ni s-a cerut de la Bruxelles”, așa ne-a cerut FMI, Uniunea Europeană. Sau „nu putem interveni în politicile BNR pentru că e o instituție independentă”. Nu putem interveni în economie, pentru că e liberă concurență. Nu putem opri migrația, pentru că e liberă circulație. Pas cu pas, statul devine tot mai liberal, chiar când la putere sunt unii acuzați de „neo-marxism” sau auto-intitulați „conservatori” și „naționaliști”.

Politicienii sunt resemnați cu ideea retragerii din economie, a limitării la funcții de tip birocratic, organizatoric prin supra-legiferare inutilă. Și, în general, aleșii renunță să mai guverneze efectiv. Niciun partid de azi, nici chiar cele care se prezintă ca „suveraniste” sau „anti-sistem”, nu mai îndrăznesc nici măcar să promită sau să schițeze vreo idee de reformă a sistemului bancar. (Acesta e acceptat implicit ca de neatins și peste atribuțiile rezonabile ale unui politician.) Astfel, chiar și acele partide se integrează docile în „sistem”, deși fac gălăgie pe alte teme. Subiectul a devenit peste granițele „extremismului”.

Dar paradoxurile nu se opresc aici. Pentru că simultan cu această liberalizare și micșorare a statului ca atribuții, apariția Rezervei Federale a deschis poarta celor mai mari intervenții în așa zisa piață liberă, din toată istoria. „Creatura” ni se spunea că e independentă, dincolo de controlul politic. Dar revarsă miliarde, apoi trilioane de dolari în ceea ce teoria liberală prezenta ca fiind mecanismul perfect și auto-reglabil al pieței. Asigura indirect și fonduri pentru vaste programe de inginerie socială, de export al „democrației” pe glob, de propagandă prin școală și presă.

Pentru viața omului de rând nu putea interveni, să-l scape de datorii sau lipsuri, dar pentru salvarea băncilor „prea mari ca să cadă”, intervenea cu o larghețe de negândit înainte de înființarea cartelului numit Fed. Care umfla numărul dolarilor dar își umfla și propriul patrimoniu, ajuns la halucinanta cotă de 7,8 trilioane de dolari în active trecute în bilanțul Fed. (Acestea sunt în special titluri de stat, adică obligațiuni la termen tot ale statului american însuși, titluri ale unor dețineri de aur, dar și ceva obligațiuni străine, ipoteci, datorii ale unor mari corporații și valute.)

ce rol are Fed

Prin statut, Rezerva Federală are câteva obiective de căpătâi (unele adăugate pe parcurs). Cele mai importante sunt:

Niciuna din aceste ținte, chiar vag formulate, nu a fost atinsă. La șase ani de la înființare, a început criza din 1920. Atunci, noul guvernator al Fed, Benjamin Strong (unul din cei prezenți la întâlnirea secretă de pe insula Jekyll) a dublat aproape dobânda și implicit costul banilor dați cu împrumut.

A urmat cea mai gravă criză a secolului trecut, Marea Depresiune  prelungită din 1929-1939. Șomajul a ajuns atunci la cote înfiorătoare, de aproape un sfert din forța de muncă aptă. Au fost apoi multiple episoade de recesiune în 1954, 1957, 1969, 1975 și 1981, cu o prăbușire abruptă a bursei în „Vinerea Neagră” din 1987. În acest secol, au fost criza „dot com”, marea criză din 2007-2008, recesiunea post pandemie din 2020 și o criză majoră în viitor. (Vom mai reveni asupra acestui secol de istorie în episoadele următoare.)

De stabilitatea prețurilor nici nu poate fi vorba. De la prima bancnotă scoasă de Rezerva Federală până azi, dolarul a pierdut peste 97% din valoare, la o inflație cumulată, ce a depășit 1.000%. 

Nu poate fi ocolită nici coincidența că Fed a început să funcționeze efectiv în vara lui 1914, când a început și primul război mondial. La acea dată, țările europene erau deja supra-îndatorate, și doar Statele Unite aveau o acumulare ce putea finanța un război de o asemenea amploare și întindere. Simultan cu promulgarea legii Rezervei Federale în decembrie 1913, Woodrow Wilson a avizat și legea privind impozitul pe venit (introdus în premieră). Cele două instrumente, prezentate a nu avea nicio legătură unul cu altul, erau mijloacele practice de a colecta sume mari de bani și de a mobiliza creditul pentru cheltuieli mari și impopulare ca războiul. Prin acest gen de infrastructură, replicată în toate țările, războaiele au putut deveni exorbitant de scumpe și mai mari ca niciodată.

Alte obiective trecute în carta de înființare a Fed erau furnizarea unei mase monetare elastice (obiectiv realizat, deși e discutabilă formula pentru această elasticitate) și o mai bună supraveghere a băncilor. Inutil să remarcăm că sub această supraveghere s-au produs uriașe fraude bancare, concentrări monopoliste și falimente.

organizarea și mijloacele

Struțo-cămila numită Fed are și un fel sui generis de organizare. Cele 12 filiale ale sale, cu statutul unor bănci autonome, în diverse orașe, au ca acționari bănci comerciale (integral private). Acestea din urmă desemnează conducerile, dimpreună cu așa ziși reprezentanți „în interesul publicului”, dar nealeși de public. Ca să compenseze acest explicit control al bancherilor, legea promulgată de Woodrow Wilson în 1913 a adăugat și o supra-structură politică.

Anume, un consiliu de administrație, format din 12 persoane numite politic, de președinte și Congres. Acest Consiliu de Administrație se află la Washington, iar membrii săi au mandate mai lungi decât ale președinților SUA, de 14 ani. Ei vin uneori la audieri în Congres, răspund politicos întrebărilor, dar nu există pârghii politice pentru a-i trage la răspundere sau a le controla acțiunile. Un număr disproporționat de evrei au deținut această funcție în comparație cu ponderea din populația americană de doar 2%, incluzând perioada 1979-2018, fără întrerupere prin: Paul Volker, Alan Greenspan, Ben Bernanke și Janet Yellen. În ultimii 5 ani, funcția e deținută de Jay Powell.

Câștigul pentru băncile acționare e mai mult indirect, prin capacitatea de a manipula întreaga economie, nu cel care ar decurge din deținerea acțiunilor la Fed. Oricum, profiturile care ar depăși dividendele fixate la 6% pe an, merg direct la bugetul de stat.

În sensul cel mai larg, funcția de căpătâi a Rezervei Federale e să gestioneze „politica monetară” a Statelor Unite. Esența acestei politici e creșterea și descreșterea masei monetare. Un concept spinos, la care m-am referit încă din episodul 2 al serialului. (Când am explicat că, întrucât multe alte lucruri pot funcționa ca substitute ale bancnotelor, devine problematic spre imposibil să estimezi cuantumul acelei mase monetare în sensul cel mai larg. Cât de mult s-a extins acest „ecosistem” al dolarului pe glob, se va vedea în episoade viitoare.)

Totuși, pentru a face această politică, Fed are în tolbă o serie de arme de mare putere. Ne vom referi deocamdată la cele mai simple și „clasice” dintre ele: dobânzile și rezervele.

Cea din urmă e mai ușor de explicat: Banca Centrală (din orice țară) decide arbitrar cât să fie rezervele minime obligatorii, în funcție de context. Ea reglementează băncile comerciale de pe teritoriul ei, care funcționează „în sistem fracționar”. (Adică dau credite mult mai mari decât depozitele pe care le au. Sau au depozite doar cât „o fracție” din câte credite dau, depinde cum privești.) Când consideră că mediul de afaceri s-a supra-încălzit, iar investitorii au început să își asume riscuri prea mari, Fed decide să crească acel nivel de rezerve minime obligatorii. Băncilor li se cere să crească depozitele din contul lor de la Fed, implicit, să scadă cu un multiplu creditele acordate.

Fed e într-o situație privilegiată și unică: produce din nimic „o marfă” numită dolar, pe socoteala contribuabilului american din viitor, dar are și atribuția de mări sau micșora prin manipulare „prețul” acelei mărfi. Pentru că, în termeni capitaliști, prețul banilor este dobânda (numită și „costuri de împrumut”). Ei bine, Fed are ca ocupație de bază mișcarea în sus și în jos a dobânzilor, printr-o serie de pârghii.

În cadrul Fed, există un conclav numit FOMC (Comitetul Federal pentru Piața Deschisă), probabil cea mai importantă componentă a întregii instituții. (Nicio mirare că și aceasta are o denumire ironică, aproape opusă naturii ei, pentru că lucrează doar într-un cerc închis de bănci comerciale selectate și tocmai în ideea ca piața să nu fie nici liberă, nici deschisă.) Comisia a fost adăugată Fed pe vremea lui Roosevelt, în timpul marii crize, ca instrument suplimentar.

Acest comitet își propune o țintă pentru dobânda la care ar dori să se împrumute între ele băncile cu cea mai mare bonitate. (Alegerea e arbitrară.) Apoi trece la acțiuni „în piață”, pentru a manipula lucrurile de așa natură încât dobânda cu care lucrează băncile chiar să ajungă acolo. Dacă dobânda reală e prea sus, emite mai mulți dolari (contra unor titluri de stat ale Trezoreriei Americane). Cresc astfel fondurile disponibile pentru bănci. Dacă dobânda reală e prea jos, restrânge masa monetară a dolarului, stingând acele bonuri de trezorerie.

Dobânda de referință (cea mai bună cu putință) trage după ea în sus, respectiv în jos, restul dobânzilor din economia americană (cu efecte pentru tot globul). Concret, dacă, să zicem, dobânda de referință a Fed e la 3%, o bancă va împrumuta unei corporații cu credit excelent la 4%, unei persoane fizice cu bonitate foarte bună cu 5% și uneia cu bonitate proastă cu 10%… Automat, pentru unii creditele vor deveni prea scumpe, fie imposibil de obținut, fie greu de returnat, și recesiunea se va adânci.

Băncile centrale uzează de aceste pârghii ale dobânzilor în corelație și cu alți factori, cum ar fi nivelul șomajului, scăderea creșterii economice. E ceea ce presupune o masă monetară elastică – tentativa de a stimula economia când nu mai există cerere, sau de a o frâna, când bulele speculative se consideră că sunt prea umflate.

Băncile reglementate de sistemul Rezervei Federale (de pe teritoriul american) au un acces direct și rapid la banii generați de această instituție (la cerea lor). În situația în care o bancă nu reușește să se împrumute de la o altă bancă, are la dispoziție inclusiv un fel de „ghișeu prioritar” virtual. Prin care Fed îi virează de pe o zi pe alta lichidități, la o dobândă puțin mai mare decât cea țintită de FOMC. Apelarea la acest ghișeu al „disperării” e văzută ca un buton de panică în lumea bancară și, de aceea, evitată.

Când acționează în piață, să cumpere sau să vândă titluri, Fed lucrează doar cu un număr limitat de mari bănci și fonduri de investiții, cu capital de peste 1 miliard de dolari. (Așa numiții parteneri primari – „primary dealers”.) În ultimele decenii, Fed a început să apeleze și la instrumente mai sofisticate și mai brutale de intervenție în economie, la care ne vom referi cu altă ocazie.

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
November 26th, 2023
Mai multe despre: Economie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact