Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

13. Principiul de funcționare al băncilor fracționare: insolvente în orice moment

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Explicarea cât mai simplu cu putință a sistemului bancar actual se lovește de următoarea problemă: nu e ceva greu de înțeles, dar e greu de crezut. La bază stau scheme de-a dreptul simple, pentru care probabil vor fi suficiente două episoade, să le descriu și comentez în detaliu. Metodele au fost elaborate și complicate în timp, pentru a fi aplicate atât băncilor cât și unui angrenaj financiar mai vast.

Activitatea bancară „de tip modern” există de cel puțin un mileniu. De circa patru secole încoace, în ea au început să fie atrase și state naționale. Apoi sistemul a fost radical modificat de evenimente geopolitice esențiale, s-au inventat instituții și instrumente noi. În fine, de circa șase decenii, ansamblul cunoaște o metamorfoză discretă, dar crucială, de la organizarea națională la o globalizare supra-națională. Tot acest istoric va avea nevoie de un număr considerabil mai mare de episoade, care sper să ofere lămuririle și nuanțările necesare. Deocamdată, ne mărginim la privirea de ansamblu a schemei.

O bancă e în principiu o afacere ca oricare alta. Domeniul ei de activitate e prestarea de servicii: Cele mai frecvente sunt acordarea de împrumuturi și păstrarea unor depozite bănești. Această imagine idilică a fixat ideea înșelătoare că băncile de azi ar intermedia întâlnirea dintre cei care au economii și cei care au nevoie de credite. E doar una dintre ideile eronate pe care bancherii sunt bucuroși să le lase să persiste în mințile oamenilor.

Activitățile din care băncile moderne au evoluat includ cămătăria, amanetul și schimbarea de bani. Nu se poate preciza când anume s-a făcut tranziția, întrucât „invenția” era în esență o fraudă, cu care inventatorul era vital să nu se laude public sau să-și afirme paternitatea. Indiferent dacă îi considerăm imorali sau utili societății pe vechii practicanți ai cămătăriei, de bine de rău, ei trebuiau să aibă deja strânși banii pe care îi împrumutau cu dobândă. Ei par aproape angelici față de cineva care ar împrumuta ceva ce nu are. Acest gând păcătos trebuie să se fi născut în mintea cuiva care oferea deja ambele servicii: de păstrare în siguranță a aurului în seifuri, contra cost, și de acordare de mici împrumuturi altora din surse proprii.

Altă posibilă naștere a aceleiași idei e legată de folosirea unor hârtii doveditoare pentru un depozit – cum ar fi cecul. Templierii aveau cetăți bine păzite în diverse orașe și seifuri unde puteau păstra aurul. Era mult mai sigur pentru cineva să călătorească asupra lui doar cu hârtia doveditoare și să ridice alt aur din cetatea unde ajungea. (Observați că, spre deosebire de poștă, care trebuie să ducă efectiv scrisoarea de la expeditor la destinatar, acele puncte nu trebuiau neapărat să mute aurul din punctul A în punctul B pentru a onora decontarea cecului.) Serviciu pentru care clientul era bucuros să plătească o mică taxă. La fel cum tot bucuros erai să plătești păstrarea în siguranță a unui depozit chiar când nu te deplasai decât la câmp pentru muncile zilnice, ca să te asiguri că nu ți se fură din casă în lipsă. Cu timpul, hârtia doveditoare era acceptată ca plată și de alte persoane, care apreciau același avantaj – deci se transforma într-un fel de bancnotă.

Nu a durat mult până când emitentul să constate că oamenii revin rar pentru a-și ridica aurul din seif și că poate emite mai multe hârtii decât depozite are. Observați că pe ambele căi se ajunge în același punct. Banca are, ca orice firmă, o balanță contabilă, ce cuprinde o coloană de active (ce deține și ce are de încasat) și o coloană de pasive (ce datorează și ce cheltuiește). În ambele scenarii, banca se află în situație de insolvență potențială pentru că a făcut mai multe promisiuni decât poate onora. În primul caz, a înșelat încrederea deponentului, lăsându-l să creadă că îi păstrează neatins ceva ce a înstrăinat. În al doilea caz, a înșelat încrederea celui creditat, emițîndu-i o hârtie care nu are acoperirea înscrisă pe ea. De asemenea, dacă respectivii își încasează aurul trecut pe hârtie, înșelat e și deponentul, care nu mai are ce recupera din seif.

diferența față de falsificare

Al doilea exemplu ar putea să evoce asemănarea evidentă cu falsificarea de bani (la imprimantă). Un atare act ilegal sustrage o părticică infimă din puterea de cumpărare a banilor, substituind efortul necesar obținerii pe căi legale a unor bani reali. Să zicem că o persoană neangajată la bancă ar falsifica o hârtie ce dovedește deținerea de aur în seiful băncii. Ar fi 10 hârtii autentice în circulație și s-ar adăuga o a 11-a, plastografiată. Aceasta ar putea fi la un moment dat detectată de un vânzător mai vigilent și scoasă din circuit. Dacă o observă după ce a vândut marfa, respectivul vânzător rămâne cu paguba.

Dar dacă banca însăși emite hârtii fără acoperire în contul aurului din seifurile proprii, situația e diferită. Toate cele 10 hârtii emise sunt simultan autentice și potențial fără acoperire, dacă în seif se află aur doar pentru 5 hârtii. Matematic, 5 dintre ele nu au acoperire în marfa promisă. Dar nimeni nu poate detecta vreun fals privind oricare din cele zece hârtii în circulație. Există o singură modalitate de a afla: să mergi cu hârtia respectivă la ghișeul băncii și să încerci să ridici cantitatea indicată pe ea. Dacă mai puțin de 5 persoane fac acest test, reputația băncii e salvată și ea va putea funcționa în continuare. Activitatea ei se închide când intră pe ușă a șasea persoană.

Dacă există zvonul sau bănuiala că acest lucru s-ar putea întâmpla, toți cei 10 deținători de titluri se vor repezi spre ghișeu pentru a fi din primii 5, nu din ultimii 5 (păgubiții). Fenomenul se numește panică bancară și are maximă importanță pentru existența sistemului. E coșmarul suprem al bancherilor din toate timpurile. Și motivul pentru care ei au căutat și obținut protecția politică a statelor prin înființarea sistemului băncilor centrale. (Despre care vom vorbi în episodul următor.)

Spre deosebire de orice alt autor de fraude „pe cont propriu”, bancherii sunt singurii care au convins societatea în ansamblu că e în interesul tuturor să nu scoată la lumină frauda. Tagma finanțiștilor a luat ostatică omenirea, pe care o amenință în perioadele de criză cu efectele catastrofale ale renunțării la serviciile ei prin retragerea banilor din bănci. Lucru care e perfect adevărat, efectele chiar ar fi catastrofale în cazul prăbușirii sistemului bancar sau a celui monetar. E real că sistemul e fragil și suferința umană asociată unui crah bancar e importantă. Mai puțin real e că nu ar putea exista și alte forme de organizare a vieții economice, mai morale și mai eficiente. Dar, da, tranziția nu ar fi nedureroasă.

diferența față de o schemă piramidală

Să mai dăm două exemple simple, pentru a înțelege mai bine situația. Să ne imaginăm un magazin virtual, care vinde pantofi pe internet. Pe site are afișate 100 de perechi, dar în depozit nu are decât 30. Dacă site-ul primește 100 de comenzi în prima zi de la lansare și promite livrare în 24 de ore, a doua zi lipsa de seriozitate a afacerii e cunoscută de toată lumea. Dacă însă primește o comandă pe zi, firma poate funcționa cel puțin o lună fără probleme, timp în care poate achiziționa de la furnizori noi perechi de pantofi pentru completarea stocurilor. Cu atât mai mult dacă lungește la două săptămâni termenele de livrare, nimeni nu va putea suspecta situația reală. (După pandemie au existat întârzieri de luni de zile la unele livrări, de exemplu la mașinile noi, unde putem suspecta și o schemă de creditare neoficială a producției din depunerile clienților.)

În lumea americană, schema piramidală a rămas cu numele inventatorului ei: Charles Ponzi. La noi în țară, e asociată cu numele Caritas. Pentru cei mai tineri, în anii 90, un escroc din Cluj organizase un așa zis „joc de într-ajutorare”, care oferea după 3 luni de 8 ori suma depusă. Au fost mai multe motive care au permis transformarea înșelăciunii într-un fenomen de masă, la care au participat milioane de oameni. Informația financiară era ca și inexistentă pentru generațiile crescute în comunism. Caritasului i se făcea reclamă la televiziunea de stat, funcționa la vedere cu autorizație, aparent legal, inflația era deja mare, chiar și de 300% pe an, existau afaceri de speculă din care unii reușeau înmulțiri spectaculoase ale unor investiții modice.

O schemă piramidală rezistă atâta timp cât ritmul depunerilor e mai mare decât al extragerilor. Nu doar naivitatea, dar și lăcomia juca în favoarea respectivei scheme, pentru că mulți depunători alegeau să lase mai departe sumele adunate după 3 luni. (Ei erau filmați și prezentați cu teancurile de bani ca dovadă că „rețeta secretă” a lui Ioan Stoica funcționează aievea.) Desigur, schema se oprește la fel de brusc când sumele de returnat se acumulează în ritm mai mare decât contagiunea amatorilor de depuneri.

Au existat, desigur, și forme mai puțin grosolane ale aceluiași principiu, aplicate pe glob. Unele foarte bine disimulate sub aparența unor activități de investiții autentice (sau combinate cu ele) care ofereau câștiguri mai plauzibile și care au atras în plasă inclusiv milionari sau instituții ca fonduri de pensii și bănci. Așa a fost cazul fondului de investiții creat de Bernie Madoff sau a bursei de cripto-monede SBF, a lui Samuel Bankman Fried.  

Deși sistemul bancar fracționar poate fi descris ca un Caritas, nu e obligatoriu ca el să sfârșească în același fel. Schema rudimentară invocată nu putea avea alt deznodământ: ritmul de multiplicare promis era mult prea mare. Ca să aibă depunători de peste 8 ori mai mulți la fiecare 3 luni, fenomenul social ar fi trebuit să atragă la un moment dat toată populația țării, caz în care iarăși s-ar fi oprit.

100 de lei depusă la 1 ianuarie ar fi ajuns 409.600 de lei la 31 decembrie după 4 runde succesive. O rată a dobânzii de peste 4.000 % pe an! Chiar și cu promisiuni atât de fantasmagorice, în circuit a fost atras echivalentul a 1 – 5 miliarde de dolari din micile economii a milioane de oameni pe durata a doi ani.

În cazul băncilor, un reglaj prudent al ratei dobânzilor și ocolirea pe cât putință a creditelor neperformante permite o funcționare pe termen nedefinit. Există o utilitate socială reală a serviciilor bancare. Există, de asemenea, preferința depunătorilor de a nu apela decât rar la economiile deținute și avantajul de a folosi simboluri de hârtie ale unor valori materiale. Alt avantaj e diferența că împrumuturile sunt acordate pe termen foarte lung (chiar și 30 de ani) și în sume mari, cu garanții imobiliare, ceea ce asigură un venit constant previzibil pentru bancă, iar cheltuielile curente ale clienților sunt mici comparativ. Și întrucât se fac aproape mereu din contul unei persoane în al alteia, nu prezintă riscuri pentru ansamblu, care rămâne constant (fiind un sistem închis). Problema e extragerea nemeritată a roadelor muncii întregii populații prin astfel de scheme.

fracționar sau integral

Schema de fraudă simplă descrisă mai sus a primit numele pompos de sistem bancar fracționar. Acest gen de bancă deține doar o fracție din banii pe care îi are trecuți în bilanțul contabil. Are totuși un echilibru scriptic între active și îndatoririle asumate. Deși, cum am arătat, nu le poate onora simultan față de toți cărora le-a promis să o facă în orice moment. E o imposibilitate fizică. Toate băncile (comerciale) de azi funcționează în regim fracționar, cu marje mai mici sau mai mari de risc (cu fracții diferite).

Situația e complicată, cum se va vedea în viitorul episod, de participarea la creația monetară și de existența banilor fără acoperire. Altfel spus, băncile fac o promisiune neonorabilă printr-un instrument care la rândul lui implică o promisiune vagă din partea statului. Dar trebuie subliniat că băncile în sistem fracționar au existat și pe vremea etalonului aur, adică al bancnotelor cu acoperire fixă în metal prețios. De asemenea, același sistem fracționar a fost dezvoltat independent de implicarea statelor în lumea offshore și în practicile unor instituții financiare „de tip bancar”. (Despre acestea, mult mai târziu în serial.)

Unii adepți ai etalonului aur, ca Murray Rothbard, se pronunță și pentru un sistem bancar cu acoperire integrală. Cum ar funcționa așa ceva? Deponenții ar plăti o taxă pentru depunerea aurului în seifurile băncii (sau a bancnotelor). Iar banca nu s-ar atinge de respectivele depuneri. Evident, nu ar exista dobânzi la depozite. (Sau dacă preferați exprimarea întortocheată a economiștilor: ar fi dobânzi negative.) S-ar putea institui interdicția ca aceeași firmă să practice ambele activități – și păstrare a economiilor și creditare. Dacă totuși ar acorda credite, ar trebui să o facă fie din fonduri proprii, fie doar de la acei deponenți dispuși să participe la risc, primind ca răsplată o dobândă.

Un asemenea sistem ar fi mult mai solid și mai moral decât cel actual. Totuși, îl consider excesiv de rigid și o risipă a ritmului dezvoltării potențiale, care poate fi ocolită printr-o implicare corectă a statului. (Mi-am mai exprimat din rezerve față de etalonul aur într-un episod anterior.)

Un exemplu pentru acest gen de organizare e chiar prima bancă centrală din istorie. „Taula” aparținea orașului Barcelona și s-a înființat la 1400. A funcționat o jumătate de mileniu fără să dea faliment sau să își abuzeze puterea în beneficiul politicienilor. La seifurile ei, inspectate periodic, avea acces un fel de comisie de funcționari și angajați cu mandat limitat, care le puteau deschide doar împreună, cu cele șase chei păstrate individual. În paralel cu ea operau și bănci private, dar avea monopol acordat pentru anumite operațiuni.

banii fiduciari

Banii din prezent nu mai au acoperire în aur sau argint. Teoretic, ei au acoperire în volumul de bunuri și servicii produs într-o societate, fiind emiși în ritmul de creștere al acelora. Se numesc bani fiduciari, sau după cuvântul latin „fiat”. Acesta e și primul cuvânt pe care Dumnezeu îl rostește în Cartea Genezei din tălmăcirea latină: „Fiat lux! („Și Domnul a zis: „să fie lumină!””). Așadar, acest tip de bani se bazează pe un edict al unei puteri capabilă să aducă la existență ceva din nimic.

Valoarea lor de circulație e legată de încrederea pe care oamenii o au că pot cumpăra lucruri cu bancnota respectivă, în baza unor experiențe anterioare. Atât cuvântul „credit” cât și „credință” au aceeași rădăcină latină: „credo” – ambele se bazează pe încrederea că o promisiune va fi îndeplinită, că un lucru se va adeveri. Banii fiduciari poartă în ei credibilitatea pe care o inspiră statul emitent, atribut completat și de instituirea prin lege a monedei prin care se pot face plăți în țara respectivă. Dar cine produce banii fiduciari: statul sau băncile private?

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
March 31st, 2023
Mai multe despre: Economie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact