14. Cine „tipărește” de fapt banii: statul sau băncile? Alchimia transformării datoriilor în bani

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Așadar, coșmarul cel mare al bancherilor sunt episoadele de panică bancară, când deponenții se îmbulzesc să își retragă banii, iar frauda sistemului fracționar iese la lumină. Un simplu zvon se solda cu închiderea afacerii prospere a cămătăriei. Așa că băncile private, ajunse suficient de influente, și-au luat ca protector statul prin înființarea de bănci centrale. Din perspectiva lor, un atare sistem funcționează ca o poliță de asigurare: apelezi la ea în caz de dezastru și îți acoperă o pagubă, care altfel ar fi fost doborâtoare.

Pe internet există numeroase documentare, articole și cărți critice la adresa ideii băncilor centrale. Multe materiale sunt foarte educative, pline de dezvăluiri, utile și probabil create de oameni bine intenționați. Dar majoritatea sunt scrise din perspectivă libertariană, individualistă, care ajunge (cu intenție sau nu din partea creatorilor) să coincidă cu o portavoce a mesajelor bancherilor privați.

Ele deplâng pe bună dreptate anomaliile la care s-a ajuns în actualul aranjament. Dar ajung să facă din stat țapul ispășitor al întregii fraude și să inducă în mințile publicului concluzia că soluția e dizolvarea instituțiilor lui. Altfel spus, globalismul – chiar dacă autorii spun (și poate cred) că i se opun. În același timp, pentru alții, domeniul e total necunoscut și înțeles deformat de prezentarea din presa oficială. De aceea, episodul de față va trebui să combată un număr neobișnuit de mare de idei eronate, care circulă și care sunt asumate chiar de oameni bine informați sau care se consideră de partea „rezistenței”.

crearea băncilor centrale

Băncile comerciale sunt cunoscute de toată lumea – sunt acele instituții care lucrează cu oameni obișnuiți și firme (exemplu: BCR, BRD, CEC, ING). Deși poartă același nume, băncile naționale sunt în vârful piramidei locale, având drept clienți băncile comerciale. Mai există și altfel de bănci – de investiții sau „din umbră”, care operează în paralel cu sistemele reglementate de băncile naționale. Dar la acelea nu ne vom referi în acest episod.

O primă eroare este a crede că băncile naționale au apărut la datele lor oficiale de înființare, așa cum sunt consemnate de Wikipedia. Respectiv: înființarea în 1609 a Băncii Amsterdamului (pentru Olanda), în 1668 a Băncii Suediei, în 1694 a Băncii Angliei, în 1791 a Băncii Centrale a SUA (succedată în 1913 de Rezerva Federală Americană) …

Acelea trebuie înțelese ca date la care bancherii privați au capturat un atribut al suveranității naționale prin instituirea unui tip nou de colaborare. Dar gândiți-vă că sunt țări care nu au avut oficial bănci naționale decât târziu în secolul XX, până în interbelic sau chiar la decenii după al doilea război mondial. Banca Centrală a Braziliei e înființată abia în 1964. Oare cum trăiau înainte fără așa ceva!?

În realitate, indiferent că era regat absolutist, oraș-stat, imperiu, monarhie constituțională sau republică, o țară care își bătea monedă proprie avea implicit și o bancă națională. Chiar dacă nu era o instituție separată și denumită ca atare, ea era conținută în instituția Trezoreriei sau a Coroanei. Ce s-a întâmplat de la datele respective încolo a fost că interese private s-au interpus cu acest atribut suveran al creației monetare, practic răpind o parte din suveranitatea națiunilor. Și au existat trei căi diferite pe care s-a ajuns la acest sistem reprodus acum pe tot globul.

• Fie erau bănci particulare, cărora li se dădea un statut special, de monopol
  (Cam cum se întâmplă cu decretarea unor ONG-uri ca fiind de „utilitate publică”: Societatea Academică transformată în Academia Română. Sau cum a fost cazul cu transformarea SMURD în sistem național de urgență, dintr-o fundație.) E cazul băncilor menționate din Olanda și Suedia, în sec 17.
• Fie erau bănci create de politicieni care capturaseră puterea în stat cu finanțare privată (cazul Franței după Revoluția de la 1789 și imediat după, sub Napoleon).
• Fie erau bănci create prin edict politic, la inițiativa unui cartel de bănci private, uneori chiar în proprietatea acelora. (Cazul american a devenit norma imitată pe glob în secolul XX.)

Observați și discreta schimbare terminologică din limbajul curent, de la „bancă națională” la „bancă centrală”. Ea semnalează tranziția spre o organizare supra-națională, cu alte bănci, care acționează la etajul superior ca „bănci ale băncilor naționale”. (Subiect pentru alt episod, mai târziu în serial.) În acest articol, denumirile vor fi folosite cu aceeași valoare.

Modelul francez era cel mai apropiat de ideea unei inițiative suverane de auto-gestionare a producției monetare și de generare a creditului. Dar a fost din start viciat de scopurile ascunse. Modelul american e la vedere o creație a băncilor comerciale, apărută după episoade de panică bancară și falimente.

cum funcționează

Dacă ar fi putut găsi formula transformării altor metale în aur, bancherii nu ar fi avut nevoie să se asocieze cu statul. Pentru că atunci când ar fi venit oamenii să-și retragă depunerile din seif, ar fi avut ce să le dea. Dar generații de alchimiști au încercat în zadar minunea.

Ca să înțelegi funcționarea noului sistem, trebuie să gândești puțin ca un bancher. Prima dificultate e cuprinderea ideii că datoriile sunt ceva bun și valoros în sine. Bancherii aveau acest exercițiu mental de milenii, de când exista practica de a schimba între ei creanțe, angajamente de la datornici pentru o anume sumă. Pentru omul obișnuit sună derutant să prețuiești pozitiv o datorie. Gândiți-vă la cum se vede o factură, o rată sau plata chiriei dinspre cel care urmează să o încaseze, nu dinspre cel care o are de achitat.

În clipa în care o bancă acordă un credit cuiva, ea creează bani din nimic. Îi aduce de la non-existență, la existență, printr-un privilegiu acordat de participarea la sistemul băncii centrale. La fel, în clipa în care cineva returnează un credit, stingând o datorie, cantitatea corespondentă de bani e distrusă din masa monetară – dispare la fel cum a apărut.

Această realitate contrazice mai multe păreri greșite formate publicului larg. Mulți oameni trăiesc cu impresia că o bancă are nevoie mai întâi de banii lor, pe care să îi acumuleze, ca să poată acorda din ei credite. În vremuri tulburi, când se discută de închiderea unor bănci, auzi izbucnind indignări de genul: „Cum e posibil, dar s-au folosit atâta timp de banii mei….!?” sau: „Banca nu are cum să nu mi-i dea înapoi, că doar la ei i-am depus….!” Omenește, sunt indignări legitime și de înțeles, dar ele vin din ceața care învăluie întregul domeniu, în mod deliberat din partea bancherilor și autorităților. Să detaliem.

Banii în format fizic sunt doar o mică parte din ce utilizăm în mod curent ca mijloc de plată. Putem plăti la fel de bine și cu cardul sau prin transfer bancar, deci dintr-un cont în altul. (Mai există multe alte lucruri încă mai sofisticate, care se comportă și ele ca și cum ar fi bani, dar despre ele, cu altă ocazie.) De exemplu, pentru Marea Britanie, doar 3% din bani sunt în bancnote și 97% în conturi, sub formă de depozite și „rezerve”. Din perspectiva băncii, un depozit e o notație în evidența computerizată. Poate crea depozite dintr-o apăsare de taste. Nu e nevoie să se tipărească nimic în plus și nici să ceară voie Băncii Centrale: doar apasă pe butoanele potrivite și sunt mai mulți bani în sistem. Atât!

primul set de constrângeri

Dacă lucrurile stau atât de simplu, veți spune, de ce nu produc pur și simplu catralioane într-o singură zi și gata? Pentru că există constrângeri multiple. Nu uitați că, la bază, băncile au ca strămoși negustoria și cămătăria, ale căror rigori le-au moștenit. Ca orice afacere, trebuie să aibă un bilanț echilibrat, între active și pasive. Depozitul creat „din nimic” nu poate fi acordat de bancher sie însuși – are nevoie de cineva dispus să îi devină datornic.

Și nu de oricine, ci o persoană sau o firmă, care prezintă garanții că e capabilă să returneze împrumutul cu tot cu dobândă întocmai și la timp. Fie o firmă cu un plan solid de afaceri și un istoric cu profituri frumoase. Fie un salariat harnic, cu salariu bun, care vrea să își cumpere o casă. (În același mod, orice negustor are nevoie de clienți să-i cumpere marfa, dar nu de orice oameni, ci de oameni cu bani în buzunar… Nu-și poate vinde tot lui căciula, pretinzând că a găsit un client.)

Așadar, banca are o balanță contabilă, care constă din două coloane: într-o parte sunt activele – lucrurile valoroase pe care le deține acum sau promisiuni credibile pentru încasări viitoare; iar pe cealaltă coloană sunt pasivele – datoriile făcute de bancă, obligațiile de plată. Prin acordarea împrumutului nou, Banca Transilvania (să zicem) își va modifica balanța după cum urmează: va trece în coloana pasivului suma de 500.000 de lei pentru un depozit deschis pe numele clientului Ionescu. Iar în coloana activului, va trece ipoteca, actul de proprietate al apartamentului pe care cetățeanul îl deține și îl pune gaj sau vrea să îl cumpere în rate și îl va achita băncii în următorii 30 de ani. (Se va trece tot 500.000, valoarea la care e estimat bunul, chiar dacă mâine, sau peste mulți ani se va dovedi că valoarea de piață e mai mare sau mai mică în fapt.)

Deși poate crea bani din nimic, bancherul trebuie să fie foarte atent să se asigure că împrumutul nu va rămâne neplătit. (Ceea ce se cheamă un credit neperformant.) Dar observați un aspect esențial: activul pus gaj exista deja la momentul tranzacției. Masa monetară a crescut cu acei 500.000 de lei, pe care banca îi aduce la existență, fără să se fi construit ceva în plus și fără ca bancherul să fi adus ceva – nici din economiile proprii, nici din conturile deponenților la bancă. Valoarea corespondentă lor plus dobânda urmează să fie creată prin efortul de zi cu zi al salariatului Ionescu în următorii 30 de ani. Valoarea e în viitor și sub semnul întrebării, dar e consumată acum de Ionescu (de pildă pentru a-i plăti vânzătorului apartamentului în care se mută).

Din acest prim exemplu vedem infirmată părerea larg împărtășită că băncile sunt intermediare între cei cu economii și cei amatori să se împrumute. Nu. Depunerile oamenilor în bănci sunt mai puțin importante în ecuație. Ele ajută mai mult o bancă să își mărească ritmul de creștere, fără a fi total irelevante. Cu mult mai important e pentru bancă dacă există în piață oportunități de acordare a unor credite performante și „capacitatea balanței” proprii, pe care o vom explica mai jos. Dar în sine, activitatea profitabilă pentru bancă e acordarea de credite, nu adunarea de depozite. E la origini cămătărie, nu căsuță de valori.

Imaginați-vă că patronii unui supermarket cumpără un hectar de teren. Pe jumătate din el, construiesc un magazin și pe cealaltă jumătate amenajează o parcare. S-ar putea să existe șoferi care să folosească doar parcarea, fără să intre în magazin să cumpere. Dar scopul existenței parcării e să faciliteze vânzările din magazin. La nevoie, patronii ar putea institui și o taxă de acces, ca să descurajeze folosirea ei. Dacă vom vedea parcarea foarte aglomerată, e semn că magazinul prosperă. Dacă o vedem pustie, e probabil că s-a închis sau riscă să se închidă. Cele două activități de bază ale unei bănci – depunerea și creditarea – trebuie înțelese în același mod. Banii depuși sunt doar „parcați” în grija ei, o corvoadă necesară activității de bază.

Participarea la sistemul băncilor centrale mai presupune si alte rigori. Pentru a le înțelege, e nevoie de introducerea unei noțiuni cu nume comun, dar foarte înșelător.

„rezervele” – banii digitali ai băncilor

În relația cu clienții, băncile lucrează cu bani. Între ele și în relația cu banca centrală, băncile folosesc o formă de pseudo-bani, numiți foarte derutant „rezerve”. Gândiți-vă la ele ca la niște jetoane – cum sunt cele folosite în cazinouri la mesele de joc, sau la supermarket pentru eliberarea căruțului. Un jeton de la supermarket ține perfect locul unei monede de 50 de bani. Pentru acea utilizare valorează exact atât. Dar dacă ai încerca să cumperi o bomboană cu același jeton, nu ți-ar fi primit.

„Rezervele” sunt unități egale în valoare cu moneda națională, nu au un curs de schimb propriu. Un leu în rezerve e cât un leu în bani. Dar rezervele nu există decât în format electronic, în calculatoarele băncilor. Ceea ce le face un concept de urmărit cu atenție, în perspectiva trecerii la banii digitali. Ei deja sunt bani digitali, emiși de Banca Centrală (deci CBDC), doar că au utilizare doar în circuitul bancar, separat de plățile populației. (Remarcați și că, fiind un circuit închis, ar putea fi separate cândva și de rata inflației.)

Când cineva depune 100 de lei într-o bancă, aceasta notează suma în ambele coloane ale balanței contabile. (Din nou, sună contra-intuitiv.) Dar aceeași sumă e pentru bancă simultan un activ (îi are deocamdată în seif), dar și un pasiv. Pentru că în orice moment, depunătorul se poate întoarce să îi ceară înapoi. Sau poate face o plată cu ei spre contul altei persoane. Dacă destinatarul plății are cont în aceeași bancă, tranzacția ar fi irelevantă pentru instituție – doar trece suma din contul lui Popescu, în cel al lui Georgescu. Bilanțul ei e neschimbat. Dacă însă Georgescu are cont la altă bancă, suma va trebui virată cumva spre acea instituție și prima bancă rămâne cu zero la active și zero la pasive.

Observați că acest gen de „afacere” nu aduce nimic băncii. Dacă mai acordă și dobândă deponentului, e chiar în pierdere (ar trebui să instituie comisioane). Dar banca mai face un lucru, similar cu acțiunea de creditare, invocată anterior. În calculatorul ei, banca îi deschide deponentului un cont de depozit. De această dată, ea nu mai creează bani noi în circulație, pentru că activul care echilibrează balanța e creat deja (suma de 100 de lei în bancnote, aduși de depunător). La fel stau lucrurile și când cetățeanul își primește în același cont salariul de la angajator – e doar un virament din contul firmei în cel al angajatului.

Dar participarea la sistemul băncii centrale îi impune o cotă minimă de „rezerve obligatorii”. Această cotă e fixată arbitrar și a fost din ce în ce mai mică. E un artefact al vremurilor când banii erau acoperiți în aur și se impunea să ai o cantitate minimă de aur ca dovadă de prudență. În cele mai avansate țări s-a renunțat cu totul la existența rezervelor minime. Cota lor a ajuns la zero. Dar multă vreme s-a folosit (și încă se mai folosește în cele mai multe țări) o cotă de 10% sau mai puțin. Acest procent, care reprezintă o fracție din banii unei bănci comerciale a dat numele de „sistem bancar fracționar”.

Băncile comerciale sunt obligate să își deschidă conturi la Banca Centrală, ca și cum ar fi clienții ei. Ea își cumpără astfel „jetoanele” electronice numite „rezerve” de la banca națională în schimbul unor valori acoperitoare. În exemplul nostru: Popescu depune 100 de lei la Banca Transilvania. Aceasta e obligată să pună deoparte 10 lei din ei, ca rezerve minime obligatorii (10%). De acei 10 lei cumpără titluri de stat, pe care le dă Băncii Naționale, care îi creditează contul cu 10 lei în rezerve. (Vezi graficul de mai jos.) Deci banca privată va avea 90 de lei (cash) rămași în seif și 10 lei în rezerve în contul ei (virtual) de la Banca Centrală.

Ce poate face cu acele rezerve? În primul rând, își poate regla conturile cu alte bănci comerciale. Să zicem că Popescu va cumpăra ceva cu cardul de la Georgescu. În loc să se transfere fizic saci cu bani între bănci, se mută doar niște notații într-o bază de date electronică. De cei 90 de lei rămași, banca privată ar putea să cumpere tot rezerve ale băncii centrale, pentru că – surpriză – primește dobândă la fel ca un deponent. Dar aceea e doar o dobândă minimală, așa numita dobândă de referință a BNR. Și banca se știe capabilă să obțină mai mult de la clienți în piață, lansându-se în activitatea ei specifică, de creditare.

În modul cel mai înșelător cu putință (dacă nu caraghios), când cota de rezerve ale unei bănci trece de limita minimă obligatorie, sumele capătă titlul de „rezerve excesive”. De parcă băncile ar fi cumva blindate peste măsură cu valori.

multiplicarea piramidală

Existența rezervelor minime obligatorii a creat și o altă modalitate de explicare a participării băncilor private la creația monetară. Cum am văzut, din moment ce unele țări au renunțat cu totul la a pretinde o cotă minimală de rezerve, nu mai e neapărat necesar ca acesta să fie parcursul. Băncile pot crea bani și fără atragere anterioară de depozite de la populație. Dar privit în succesiunea clasică: întâi depozite și apoi credite, mecanismul sună astfel:

Ionescu a depus 100 de lei la bancă. 10 lei au rămas deoparte ca rezerve. 90 de lei sunt acum la dispoziția băncii. Ea acordă un credit cuiva, moment în care 90 de lei noi sunt creați din nimic și apar în circulație. Proaspătul împrumutat ia cei 90 de lei și îi depune la altă bancă. Aceasta oprește 9 lei din ei, ca rezerve minime și poate acorda un nou credit altcuiva de 81 de lei, pe care îi aduce la existență din nimic….. Și tot așa, scăzând la fiecare etapă câte 10%, cota prudențială minimă.

La finalul unui șir de multiplicări demn de schemele piramidale, din 100 de lei pot să apară în masa monetară 900 de lei noi, adăugați de către sistemul bancar fracționar. Ba, dacă limita rezervelor minime obligatorii e fixată la 1%, se ajunge la multiplicarea sumei inițiale de la 100 la 999.

Fie că folosim această simplificare, sau pe cea anterioară, rezultatul e același și ne oferă răspunsul la întrebarea din titlu. Dacă prin stat înțelegem banca „națională”, atunci statul tipărește bani fără participarea băncilor comerciale (private) doar în cantități infime și situații rare. Cum ar fi atunci când își cumpără propriile titluri (obligațiuni ale Trezoreriei). Aproape toată masa monetară a unei țări e produsă de băncile comerciale înscrise în sistemul băncii centrale, atunci când acordă credite. Deci da, tehnic statul „tipărește bani”, dar la solicitarea și în beneficiul băncilor particulare.

După mărturia Băncii Angliei, băncile comerciale creează 80% din bani (lire sterline, în cazul lor). Doar 3% se găsesc sub formă fizică, de bancnote. (Diferența o reprezintă „rezervele”.) Deci cine-i de vină pentru inflație…?

Pentru că au cedat privaților atributul suveran de a crea moneda statului, băncile naționale de azi nu au nici măcar controlul asupra cantității totale a masei monetare. Banca națională poate influența doar indirect acest cuantum, prin politici monetare și bancare, cum ar fi fixarea dobânzilor de referință, schimbarea procentajului rezervelor minime obligatorii și alte reguli pentru sistemul „din parohie”.

Pe durata derulării creditului, datoriile au devenit pentru bancă un activ și pentru monedă o acoperire similară cu aurul. E un miracol care îi întrece pe cei mai iscusiți alchimiști! Un efort viitor al cuiva dă valoarea hârtiilor colorate. Dar dacă toți banii apar astfel, ca un compus dintr-o datorie și o dobândă, de unde se pot lua banii pentru a plăti dobânzile? Matematic, nu se poate. Dar trebuie înțeles că băncile nu au ca obiectiv stingerea tuturor datoriilor, pentru că asta le-ar anula obiectul muncii. Dar nici neplata creditelor, care ar avea același efect. Situația normală și dezirabilă pentru bănci e menținerea relației de dependență cu un număr de plătitori ai surplusului rezultat din activitatea de creditare. (Să nu intrăm în teoria conspirației spunând cum a sfârșit președintele singurei țări din istorie, care a returnat vreodată integral o datorie a unei țări, în primăvara lui 1989.)

Pe lângă (sau în locul) cotelor de rezerve minime obligatorii, o altă frână „de prudență” impusă de banca națională e și deținerea de banca privată a unei cote proprii de capital. Aceasta poate fi de 30%, după cum indică tot Banca Angliei. (Folosim aceste exemple, american și englez, pentru că au măcar mai multă transparență și comunică asemenea date publicului.) Dar o bancă poate face rost de capital și din împrumuturi de la alte bănci sau instituții. Deci nici aceasta nu e un impediment de netrecut atâta timp cât piața are oportunități de creditare. Constrângerea, cum am mai spus, e dată de activele credibile, cu care să fie echilibrată balanța.

Iată o schemă a celor două tipuri de balanțe – ale băncilor private (comerciale) și a băncii centrale (naționale). Observați că unele lucruri apar în oglindă între cele două. Banii sunt pentru banca națională un pasiv – o promisiune pentru care guvernatorul semnează. O promisiune care pe vremuri era acoperită în aur, acum e acoperită în titluri de stat. Adică în alte promisiuni, tot ale statului, dar intermediate de Trezorerie.

Acele titluri (sau obligațiuni) au rămas ultima bază „reală” pe care se sprijină tot sistemul. Și încă o dovadă că statele s-ar putea împrumuta și fără ajutorul băncilor private. De pildă, în balanța Băncii Centrale a SUA (Fed), titlurile Trezoreriei Americane reprezintă 95% din active. (Banca națională a Americii are un statut special în sistemul global. „Sub ea” sunt alte bănci naționale, pentru care active solide sunt considerate și deținerile de valută forte.)

Pentru băncile comerciale, banii constituie un activ, dar depozitele clienților constituie un pasiv. Depozitele (sau conturile) consemnează o datorie a băncii față de clientul ei.

Și ar mai fi un detaliu: cele mai multe bănci sunt acum și listate la bursă. Dividendele pe care le dau sunt notate în coloane de pasive, pentru că e o cotă de profit extrasă din banii strânși (ca profit net, deci activ rămas după taxare). Similar, când emit acțiuni, e ca și cum s-ar împrumuta de pe bursă, contra unei părți din proprietatea afacerii. Deci tot un pasiv pentru cel care emite acțiunile (și un activ pentru cel care le cumpără).

De unde reiese că o afacere al cărui obiect de activitate sunt datoriile, ajunge să opereze cu bani primiți tot ca o datorie de la investitori. În momentul în care apare un zvon despre fragilitatea unei bănci, acțiunile i se prăbușesc pe bursă concomitent cu precipitarea deponenților la ghișeu pentru retrageri. Cele două fenomene se potențează reciproc prin puterea presei, putând duce banca într-o spirală accelerată mult mai rapidă decât vechiul tip de panică.

Pentru calmarea populației, în ultimele decenii s-au creat așa numite fonduri de garantare a depozitelor. Și s-au decretat niveluri până la care ce ai în cont „e sigur”. E un fel de a spune. Nu există undeva un seif mare de tot, în care stau cuminți teancuri cu bancnote, care dublează sistemul bancar în integralitatea lui. Așa zisul fond funcționează tot după principiul polițelor de asigurare, pornind de la ideea că nu e plauzibil să crezi că toți asigurații fac accidente. În eventualitatea unei prăbușiri sistemice, acoperiți ar fi doar primii căzuți, după care tot statul ar trebui să preia mai departe „cumva” onorarea acelei promisiuni.

protecția înaltă

Dacă în episodul anterior am făcut o paralelă între bănci și Caritas, acum se impune de la sine comparația cu altă escrocherie a deceniilor de tranziție. E vorba de afacerea FNI, când fondul de investiții pe bursă al lui Sorin Ovidiu Vântu a reușit să încheie un contract cu CEC. Cum banca de stat era condusă de niște politruci numiți de partide, nu e clar cât a fost incompetență și cât corupție. Cert e că instituția semnase un acord prin care oferea garanții fondului pentru jocurile cu acțiuni, transformate apoi într-o schemă piramidală. Mulți oameni au fost amăgiți de respectiva asociere să își depună economiile în ceva ce părea că are girul statului.

Situația seamănă izbitor cu organizarea sistemului băncilor centrale contemporane. Doar că de această dată girul chiar există. Ele se instituie ca împrumutător de ultimă instanță și colac de salvare pentru afaceri de ordin privat, care au o componentă de risc. (Ca orice împrumut, e incert, dar poate aduce și câștiguri, dacă totul decurge conform planului.)

Situațiile de criză sunt prezentate publicului ca evenimente excepționale, cu totul ieșite din comun: momente critice în care Banca Centrală sau Ministerul de Finanțe trebuie să intervină. În realitate, la fel ca panicile bancare anterior creării băncilor centrale, ele sunt posibilități banale asociate riscului și unui sistem fragil prin felul cum e construit. Intervenția de salvare a unor bănci, a unor țări și instituții datoare la ele, nu e în vreun fel o surpriză sistemică, e felul cum sunt alcătuite. E ca și cum ai spune că e o surpriză pentru o firmă de asigurări că trebuie să achite niște polițe în cazuri nefericite. (De-asta a fost creată!)

Ca să ascundă această realitate, intervențiile sunt puse pe seama unor evenimente din afară, care apar miraculos la timpul potrivit: epidemii, războaie, manipulări ale prețului petrolului, spargeri ale unor bule imobiliare, crize de supra-producție.

Războaiele au o relație cu totul aparte cu sistemul băncilor centrale pentru că sunt dintr-o cinică perspectivă bancară cheltuieli uriașe pe datorie, care ocupă forța de muncă atunci când nu mai există piață de creștere pentru producția civilă. Războaiele echilibrează balanța băncilor atunci când nu mai există clientelă pentru expansiunea creditului în producție. E distrugere pură, materială și umană, dar repune mașinăria în mișcare și aduce profit garantat dacă finanțezi ambele tabere. Un sistem bancar centralizat ajută la adunarea rapidă a fondurilor colosale necesare războiului fără împovărarea în prealabil a cetățenilor prin taxare, care astfel și-ar pierde rapid cheful de răfuieli cu alte popoare.

De e pace, de-i război, există o notă de plată a acestui aranjament „reciproc avantajos”. Nota de plată se regăsește în datoriile suverane acumulate din însumarea deficitelor bugetare anuale, adică a sumelor cheltuite suplimentar peste încasări. E o relație de corupție reciprocă, în care politicienii nu sunt inocenți în parteneriatul cu bancherii. Risipite sau împărțite sponsorilor și acele fonduri generate pe credit extrag o parte din puterea de cumpărare și din efortul întregii societăți.

Sub pretextul unor momente excepționale de criză, băncile centrale lansează programe speciale de tipul „relaxării cantitative”, înțelese de publicul larg ca „tipărire de bani”. În realitate, în acea etapă e crescut artificial doar cuantumul „rezervelor” băncilor comerciale din scriptele băncii centrale. Dacă acele bănci private nu folosesc acele rezerve ca să acorde credite, nu se întâmplă nimic pentru masa monetară. Dar când o fac, valul inflației e eliberat și ulterior se face simțit de către populație.

O ipoteză de luat în calcul e că, dacă și banii populației ar deveni digitali ca rezervele, acest interval-tampon ar fi eliminat. Adică banii s-ar putea „injecta” direct în conturile cetățenilor și firmelor fără să mai existe pasul în care băncile comerciale acordă credite pentru a-i inventa.

Băncile centrale au și alte instrumente de „politică monetară”, prin care încearcă să controleze unii parametri cum ar fi șomajul sau inflația. Printre cele mai importante e fixarea dobânzii de referință, respectiv procentul la care băncile se împrumută între ele prin intermediul băncii centrale. Presupunerea e că acea dobândă de bază e luată ca etalon pentru toate celelalte dobânzi de pe piață, cu un coeficient suplimentar în funcție de durata creditului și bonitatea celui creditat. Într-un sistem închis, acea dobândă are un efect vast în toată economia, pe care o poate manevra ca un sistem de pârghii.

O dobândă mai joasă încurajează afacerile să riște noi planuri de investiții și cetățenii să se împrumute ca să consume. În timp ce o dobândă mai ridicată impune abținere de la consum pe datorie și prudență în extinderea afacerilor. Dacă aceste mișcări ar fi ample și bruște, efectul ar fi de umflare a unor bule speculative în primul caz și de dezumflare sau spargere a lor în al doilea caz.

Dar, cum se va vedea în episoadele următoare, nu se mai poate vorbi de sisteme închise, în care o bancă națională controlează autoritar situația. E mai mult vorba de relații speciale de interdependență între  sistemele țărilor între ele (cu statut special pentru unele) și de apariția unui sistem bancar paralel celor naționale, care repetă la o scară încă mai mare aceeași rețetă fracționară.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)