evadare.ro

35. Marxismul: contextul apariției, demodarea și reinventarea

(cuprinsul serialului)

Așadar, trecerea de la cultură la civilizație se petrece în secolul XIX, printr-un suflu raționalist. Un elan optimist însuflețise ultimul secol de cultură, pornind de la pionierii englezi ai cunoașterii empirice. Anume, că toate problemele vieții pot fi cunoscute și explicate prin transformarea în probleme de gândire. Știința promitea răspunsuri fără greș, iar lumea putea fi schimbată în acord cu un sistem bine gândit de organizare. Avântul optimist culminase cu revoluțiile politice din America (1776 – Declarația de Independență) și Franța (1789). De acum, burghezia (urbană) se impunea ca principal actor istoric, prin vârfurile ei intelectuale.

În chiar miezul acelui secol, în 1848 are loc valul revoluțiilor burgheze (liberale) și e lansat Manifestul comunist, de către Marx și Engels. Putem considera începutul simbolic al secolului anul 1804. E anul în care moare ultimul gânditor iluminist (dintr-un șir de peste o sută de ani) Immanuel Kant și anul în care Napoleon se încoronează împărat. (Imperiul lui încerca să dea o formă politică stabilă Revoluției.)

În secolul XIX are loc tranziția de la raționalism la materialism. În prima parte, sunt încercate formule etice, sistematizări ale unei morale laice, care să înlocuiască preceptele creștine. Politic, se disting două curente continuatoare ale Secolului Luminilor. Formula liberală anglofonă (de la John Locke încolo) își dovedește viabilitatea atât în versiunea republicană americană, cât și în cea engleză, a monarhiei constituționale. Formula franceză (de la Rousseau și Voltaire), cu mai mult accent pe egalitate și centralizare, se erodează în două secvențe scurte de republică și imperiu. Acest eșec va lăsa loc unor formule sociale mai radicale.

A fost un secol al „marilor speranțe”. Marșul progresului părea de neoprit și soluțiile raționale păreau iminente. Apoi acest ultim puseu al culturii faustice s-a stins în deznădejde, în nihilism, în disperarea lipsei de sens existențial, în resemnare. Secolul XX se deschidea războaielor și existenței uscate a civilizației. Voi folosi parțial o cronologie a acestui secol întocmită de Spengler, la care adaug unele secvențe, care marchează evoluția.

  • 1805 – Hegel e instalat profesor universitar, la intervenția ministrului Culturii, JW Goethe; bătălia de la Trafalgar
  • 1806 – în timp ce termina „Fenomenologia spiritului”, Hegel notează cu entuziasm victoria lui Napoleon la Jena, oraș în care locuia
  • 1814 – Napoleon e învins la Waterloo
  • 1819  – Schopenhauer – „Lumea ca voință și reprezentare” – pune voința ca realitate unică în centrul gândirii speculative
  • 1820 – Hegel – „Elemente de filosofie a dreptului” – definește statul ca manifestare supremă a dreptului și libertății; istoria aduce o creștere graduală a libertății
  • 1836 – Schopenhauer – „Despre voință și natură” – prefigurează darwinismul în termeni metafizici
  • 1840 – Proudhon – „Ce este proprietatea?” – teoretizarea anarhismului
  • 1841 – Hebbel – „Judith” – tragedie în care apare tema supraomului și a femeii moderne (prin reinterpretarea personajului biblic)
  • 1843 – Soren Kierkegaard – „Frică și cutremur” – meditație existențialistă pe teme creștine; despre angoasă
  • 1844 – Engels – „Schiță critică a economiei politice” – teza materialismului istoric
  • 1847 – Marx – „Mizeria filosofiei” – sinteze hegeliene și malthusiene
  • 1848 – Wagner – „Siegfried”; ideea unificării naționale propagată și de Mazzini prinde contur în mai multe țări ca Italia, România, Germania
  • 1859 – Charles Darwin – „Originea speciilor”
  • 1863 – J Stuart Mill – „Utilitarismul”
  • 1866 – FM Dostoevski – „Crimă și pedeapsă” – tema conștiinței, a violenței ca falsă soluție
  • 1865 – Marx – „Capitalul”; Ibsen – „Incendiul”
  • 1872 – Dostoevski – „Demonii” – eșecul unei mișcări radicale violente nihiliste, care prefigurează bolșevismul
  • 1878 – Wagner – „Parsifal” – „disoluția materialismului în misticism
  • 1879 – Ibsen – „O casă cu păpuși” – personajul Nora pune în discuție rolul tradițional al femeii 
  • 1881 – Nietzsche – „Zorile” – morala ca fenomen biologic, tranziție spre darwinism
  • 1883 – Nietzsche – „Așa grăit-a Zarathustra” – voința de putere
  • 1903 – GB Shaw – „Om și Supraom” – sinteză a lui Darwin și Nietzsche.

În schema lui Spengler, acest gen de trecere, printr-un secol de agitație mentală și epuizare, se întâmplă în toate culturile la aceeași vârstă. E ultima zvâcnire de la maturitate către bătrânețe. Pentru lumea chineză, a fost momentul apariției budismului, pentru cea clasică, a fost stoicismul. Parcursul de la Platon la Zenon din Grecia antică e oglindit de cel de la Rousseau la Marx.

„Evident că fiecare cultură are genul propriu de materialism, condiționat în toate amănuntele de sentimentul cosmic.” (490)

„Omul apolinic arunca o privire în urmă, către o vârstă de aur; aceasta îl dispensa de reflecția asupra viitorului. Socialistul – acel Faust muribund din partea a doua a tragediei lui Goethe – este omul neliniștii istorice, al viitorului perceput ca un scop sau ca o datorie, în raport cu care fericirea de moment îi stârnește disprețul. Spiritul antic își mărginea știința oracolelor și a haruspiciilor la o cunoaștere a viitorului, occidentalul vrea să creeze acest viitor.” (499, vol. I, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi)

Spengler îi recunoaște lui Marx meritele privitoare la critica stării de fapt din capitalism, dar îi reproșează precaritatea proiectului înlocuitor. O remarcă pe care o vor face și alții ulterior.

„În acest fel, socialismul, spre deosebire de budism, devine tragic. Este profund semnificativ faptul că este totalmente limpede și sigur atâta timp cât este vorba să știm ce trebuie distrus, reevaluat, dar se pierde în generalități și nebuloase, punându-și întrebarea de ce sau care este scopul. Critica decadenței este irefutabilă, doctrina supraomului este un castel de cărți de joc.” (500, vol. I)

Încă mai interesantă este remarca privitoare la metamorfoza unei probleme de conștiință, cum e cea a mântuirii persoanei din creștinism, în reforma salvatoare a unei colectivități.

„Atenția consacrată de stoici propriului corp este consacrată de gânditorul occidental corpului social. Nu din întâmplare școala lui Hegel a dat naștere socialismului lui Marx și Engels, anarhismului lui Stirmer și dramei sociale la Hebbel. Socialismul este economia politică întoarsă către morală și anume către o morală imperativă.” (506, vol. I)

O idee esențială în sistemul lui Karl Marx e evoluția istorică determinată de lupta claselor sociale. Aceste raporturi de dominație produc epoci succesive (sclavagism, feudalism, capitalism, comunism). E un determinism tipic secolului XIX, în care lumea e un mecanism cu reguli ce se pot deduce. Mecanicismul se răsfrângea și asupra societății și asupra omului. Evident, e în contradicție cu felul organic ales de Spengler, care are în destin conceptul cheie al unei evoluții, care nu e deterministă. (Voi reveni într-un alt episod asupra subiectului.)

„În concepția materialistă despre istorie domnesc legile cauzalității, de unde și concluzia că este permis să se consacre idealurile utilitare ale „lumilor”, ale omenirii, ale păcii eterne drept țeluri ale istoriei universale realizabile prin „evoluție și progres”. În aceste proiecte îmbătrânite, sentimentul destinului a murit deodată cu îndrăzneala și curajul juvenil, care se agită, atrase către viitor și pline de generozitate în fața unei determinări obscure.

Numai tinerețea are un viitor, ea este un viitor. Această enigmatică muzică a cuvintelor înseamnă timpul direcționat, destinul. Destinul este mereu tânăr. Acela care îl înlocuiește printr-un lanț cauză-efect vede, ca să zicem așa, ceva bătrân și trecut ce nu-este-încă realizat. De aici lipsește direcția.” (215, vol. I) 

profetismul socialist

Deși provine din raționalism, doctrina socialistă nu se poate transmite publicului larg decât prin sloganuri mișcătoare, îndemnuri la luptă, promisiuni înflăcărate. În comunism, ea promite o izbăvire definitivă în această lume. Iar calea spre acea lume a dreptății depline e știută doar de comunist, tehnicianul teoriei.

„Marile concepte generale: libertate, drept, umanitate, progres, sunt sacre. Ne aflăm în epoca de încredere nelimitată în atotputernicia rațiunii. Marile teorii sunt niște evanghelii. Forța de convingere nu se bazează pe argumente, căci masa unui partid nu posedă nici energia critică, nici distanța necesară pentru a le examina în mod serios, ci pe consacrarea sacramentală a frazeologiei acestor teorii.
Fără îndoială, această seducție se restrânge la populația marilor orașe și la epoca raționalismului, „religia literaților”. (543)

Ea nu are nici o influență asupra țăranilor, iar asupra maselor din orașe are influență doar în anumite perioade, dar și atunci o influență asemănătoare cu o nouă revelație. Lumea se convertește, se atașează cu fervoare de cuvinte și de profeții ei; se lasă martirizată pe baricade, pe câmpurile de luptă, în spânzurători; ea vede cum i se deschide înainte un dincolo politic și social, iar critica rece pare vulgară, profană și numai bună de a fi suprimată. (..)

Cărți precum „Contractul social” și „Manifestul comunist” devin astfel niște mijloace în mâinile oamenilor puternici, care s-au ridicat în interiorul partidului și care știu să determine apariția și să exploateze convingerile maselor.” (544, vol. II)

demodarea ideilor

Dar aceste pasiuni nu pot fi susținute mult timp în fața pulsațiilor vieții. Omul – creier al civilizațiilor e un consumator de idei, pe care le devorează și le depășește.

„Teoriile lui Comte și Spencer, materialismul, monismul și darwinismul care treziseră pasiunea celor mai alese spirite ale secolului al XIX-lea, sunt deja acum o concepție provincială despre lume.” (369 vol. II) 

De aceeași soartă nu e scutit nici marxismul, crede, Oswald Spengler, la începutul secolului XX.

„Totodată, idealurile acestea abstracte au o putere ce nu depășește durata a două secole – secolele politicii de partid. La urma urmei, ele nu pot fi date deoparte, dar sunt plicticoase. Rousseau plictisește de mult timp. Marx nu va întârzia să-și plictisească partizanii. Se va ajunge nu numai la abandonarea unor atare teorii, dar și a credinței în teorii în general și deci a optimismului entuziast al secolului al XVIII-lea, când se credea în remedierea insuficienței faptelor prin aplicarea unor concepte.” (544 vol. II) 

În volumul secund, publicat în 1922, la doar câțiva ani după revoluția bolșevică din Rusia, Spengler anticipa eșecul teoriei marxiste. Era convins că reformatorii utopici vor eșua la fel cum Siracuza se prăbușise încercând să aplice ideile lui Platon și Aristotel; la fel cum iacobinii aduseseră Franța sub dominația armatei și bursei. „Fiecare revoluție socialistă croiește drum pentru capitalism.” Dar, lucru mai interesant, moda intelectuală marxistă, a ateismului științific, urma să fie înlocuită cu suflul unui nou misticism.

Dar cum să interpretăm acest val al unei noi religiozități, prezis cu exact un secol în urmă? Pentru că mai multe curente diferite, chiar antagonice, s-ar încadra într-un fel. Să fie spiritul revoluționar naționalist din fascism, cu variantele înrudite? Să fie mișcarea New Age și flower power? Sau să fie chiar formele de neo-marxism, mergând până la actualul „woke”. Nu se poate nega că acesta are tendințele unei secte mistice, că a păstrat trăirea purificării prin focul revoluționar a lumii, dar a uitat între timp cea mai mare parte din teoria economică a lui Marx și problemele clasei muncitoare. 

„La noi nimeni nu trebuie să-și facă iluzii asupra sfârșitului perioadei teoriilor. Marile sisteme ale liberalismului și socialismului au apărut în totalitate între 1750 și 1850. Teoria lui Marx este aproape centenară, rămânând ultima în viață. Lăuntric, concepția materialistă despre istorie înseamnă consecința extremă a raționalismului, prin urmare un sfârșit. La fel cum credința în drepturile omului – teoria lui Rousseau – s-a pierdut odată cu anul 1848, și credința în Marx a murit odată cu războiul mondial. (..)

Credința în acest program i-a caracterizat pe bunici; pentru nepoți ea este doar o dovadă de provincialism. Pe locul ei astăzi încolțește deja o religiozitate nouă și resemnată, ce se ridică din mizeriile sufletești și din frământările de conștiință, care renunță la fundarea unui nou dincolo, caută misterul în locul conceptelor tranșante și va sfârși prin a-l găsi în profunzimile celei de a doua religiozități.” (545 vol. II) 

critica pe fond a Capitalului

Oswald Spengler a fost între criticii teoriei lui Marx de la începutul secolului XX, deși tema apare doar pasager. Volumul doi al cărții de față a apărut în același an (1922) cu lucrarea Socialismul de Ludwig von Mises, o demontare sistematică de pe poziții libertariene. Istoricul german îi reproșează lui Marx că nu a înțeles natura capitalului și a muncii, pe care își bazează teoria valorii. Spengler vede extinsă problematica alienării, care nu e limitată la proletariat ci se regăsește la multe alte ocupații specifice actualei economii, post-industriale, bazată pe servicii. Deși nu dezvoltă acest gând, el se va regăsi în teoria lui Unabomber (Ted Kaczynski) privind neajunsul capitalismului tehnicist de a împărți sentimentul de putere.

„Economic vorbind, nu există o „clasă muncitoare”. Ea este invenția teoreticienilor care aveau în față situația muncitorilor uzinali din Anglia, țară industrializată aproape fără țărani și aflată tocmai într-o epocă de tranziție. Apoi schema a fost extinsă la toate culturile din toate timpurile, până ce politicienii au făcut din ea un instrument pentru înființarea unor partide. În realitate, există un număr incalculabil de activități pur sclavagiste în ateliere și prăvălii, în birouri și cabinete, pe șosele, în mine, pe câmpuri și ogoare. Muncile de socotitor, hamal, curier, tăietor de piatră, croitor, supraveghetor sunt adesea lipsite de ceea ce dă demnitate și atracție vieții, cum se regăsesc ele în îndeletnicirile de ofițer și de savant în feudalism, sau în reușitele personale ale inginerului, administratorului și comerciantului în capitalism.” (575 vol. II) 

Soluția lui Marx de capturare a mijloacelor de producție în numele clasei muncitoare i se pare lui Spengler o naivitate. Pentru că nu brațele de muncă, nici utilajele din uzine sunt cele care produc singure bunăstarea.

„Economia mondială în întregime, după inventarea mașinii cu aburi, este opera unui număr foarte mic de intelecte superioare, fără a căror muncă de înalt nivel tot restul n-ar exista; munca aceasta este gândire creatoare și nu un cuantum; contravaloarea ei nu se regăsește într-un număr de monede, ci în bani, bani faustici mai ales, care nu sunt bătuți, ci concepuți ca un centru de acțiune pornind de la o viață a cărei dimensiune internă dă gândirii semnificația unei realități. Gândirea financiară produce banul: acesta este secretul economiei mondiale.” (593) (…)

Toate monedele din lume nu ar fi de ajuns pentru a conferi activității muncitorului un sens și deci o valoare bănească, dacă prin faimoasa „expropriere a expropriatorilor” capacitățile superioare ar fi îndepărtate de la opera lor, devenind astfel neînsuflețite, fără voință, niște învelișuri fără conținut.

„În acest sens, Marx, ca și Adam Smith, este un clasic și un vlăstar autentic al gândirii juridice romane: el nu vede funcția, ci numai mărimea finită. El ar vrea să separe mijloacele de producție de cele al căror spirit nu transformă în fabrică o grămadă de fiare și de zidărie decât prin inventarea de metode, prin organizarea unor uzine capabile de randament, prin acapararea unor piețe de desfacere, mijloace care lipsesc când forțele lor nu găsesc spațiu de manifestare.” (594, vol. II)

Spengler face o critică dinspre dreapta a marxismului, cu accent pe importanța ierarhiei și a gândirii creative.

„Fiecare curent al existenței este alcătuit dintr-o minoritate de șefi și dintr-o majoritate puternică de subordonați, deci fiecare tip de economie se caracterizează printr-o muncă de conducere și o muncă de execuție. La Marx și la ideologii eticii sociale în general, „perspectiva broaștei” nu pune în evidență decât acest ultim gen de muncă, meschină și masivă, care însă nu există decât prin virtutea celei dintâi, iar spiritul din acest univers al muncii nu poate fi sesizat decât pornind de la premisele aflate la cel mai înalt nivel. Nu mecanicul, ci inventatorul mașinii cu abur are un rol decisiv. Ceea ce are importanță este gândirea.” (594 vol. II)

Pentru Spengler, viziunea materialistă a lui Marx produce o înțelegere rudimentară a capitalului, confundat cu o avuție acumulată, care se poate împărți. Capitalul nu e inert, ci un nucleu de putere, capabil să genereze credit. Prin retorica lui, Marx reușește să deturneze atenția de la forța marelui capital bancar la proprietatea industrială, pe care o poate destabiliza sau chiar distruge.

„Cuvântul Capital desemnează centrul acestei gândiri; nu suma acestor valori, ci ceea ce le menține în mișcare ca atare. Capitalismul începe să existe odată cu marile orașe ale unei civilizații, reducându-se la un cerc foarte mic al celor care reprezintă existența respectivă prin personalitatea și inteligența lor. Opusul capitalismului este economia provincială.” (594 vol. II) 

Victor Grigore

evadare.ro
January 28th, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact