evadare.ro

Cum a apărut ideea drepturilor fundamentale. De la drepturi pentru nobilime la filosofia iluministă în Anglia și Scoția

Nobilimea engleză a obținut progresiv consfințirea unor drepturi în raport cu regele, prin mai multe documente faimoase:

1215  Magna Carta
        – limitări ale puterii coroanei în fața baronilor; regele trebuia să urmeze legea și nu să conducă după propria voință
        – separație dintre Biserică și stat;
        – organizarea de curți de judecată,
        – libertate de mișcare.
Este înființat Parlamentul Angliei, constând doar din Camera Lorzilor.

1679  Habeas Corpus („deținerea corpului”)
        – un mecanism de contestare a arestării abuzive

1689  Bill of Rights (Declarația Drepturilor)
        – garantează că se vor ține alegeri, că în Parlament va exista libertate de exprimare;
        – acordul Parlamentului pentru introducerea de taxe;
        – interzicerea torturii,
        – dreptul supușilor de a face petiții la rege fără a fi pedepsiți,
        – acordul Parlamentului pentru formarea unei armate pe timp de pace;
        – Parlamentul are precădere peste deciziile instanțelor

A fost imitată un secol mai târziu în declarația similară a Revoluției Americane.

Deși tehnic Marea Britanie nu are o Constituție, actele de mai sus și altele mai noi funcționează ca un ansamblu de legi fundamentale.

Actele respective au apărut în urma unor încleștări de putere, în lumea feudală, între casa regală și nobili. După Martin Luther și trecerea Bisericii Angliei la protestantism, în ecuație a apărut și conflictul religios. Aceste dispute au fost mediul în care au scris câțiva filosofi anglofoni, ale căror cugetări au ajuns bază teoretică pentru legi și model pentru transformarea altor state.

Francis Bacon (1561 – 1626)

Bacon a fost parlamentar, poet, filosof și ocultist. Deși nu există dovezi pentru asta, nu e exclus să fi fost și amant al regelui Iacob. (Cel cu „King James Bible”.) De la studiul magiei și alchimiei a trecut la dezvoltarea unei metode științifice și empirice, în care cunoașterea se bazează pe îndoială și verificare prin simțuri.

Propune să se pornească nu de la o viziune de ansamblu asupra lumii, așa cum se procedase în antichitatea clasică și în mileniul și jumătate creștin. Ci de la cât mai puține preconcepții și o colecție cât mai mare de fapte, de constatări, care să fie sistematizate și analizate.

Lupta protestantă împotriva idolatriei ia la el forma contestării „idolilor minții”. Ar exista 4 categorii:

Idolii tribului: impresia că opiniile larg împărtășite sunt adevărate. Contrazicea și ideea lui Parmenide, preluată de creștinism, că „omul e măsura tuturor lucrurilor”.

„Înțelegerea umană e ca o oglindă falsă care, primind razele intermitent, distorsionează și decolorează natura lucrurilor, strecurând între ele propria lui natură.”

Idolii peșterii: erorile care decurg din înclinații individuale, pasiuni, atașamente ideologice, din propria educație.

Idolii pieței: sunt capcane ale limbajului, în care gânditorul cade în urma conversațiilor cu ceilalți. Astfel, ajunge să dea nume unor lucruri care nu există.

Idolii teatrului: erori provenite din dogme filosofice, axiome ale științei, legi presupuse a fi corect demonstrate.

Războiul civil

La mijlocul secolului XVII, s-au înregistrat o serie de persecuții religioase, care riscau să arunce țara în haos. Parlamentul acuza tendința absolutistă a regelui Charles I, care va sfârși decapitat. Am consemnat într-un articol recent excesele iconoclaste ale puritanilor din vremea lui Oliver Cromwell.

Thomas Hobbes a fost contemporan cu episodul sângeros, pe care l-a trăit când avea deja peste 60 de ani. A mai trăit încă trei decenii, în care și-a scris opera politică, mai ales Leviatanul, lucrare pesimistă, în care încearcă să dea o soluție pașnică și realistă.

Thomas Hobbes (1588 – 1679)

Hobbes face o teorie a monarhiei absolute. Statul e necesar pentru a preveni violența în societate, întrucât „omul e lup pentru om”. În Leviatanul el prezintă necesitatea unui contract social prin care să se instituie o societate civilă. Societatea are pentru el atât sensul de popor, cât și de autoritate, căreia îi e cedată o parte din drepturile individului pentru a permite viața civilizată. Statul e asemuit monstrului biblic – suveranul e capul leviatanului, iar poporul, corpul; ambele nu pot funcționa decât împreună.

Hobbes era ateu, fără să afirme asta public. Sistemul pe care îl propunea, căuta sursa legitimității puterii într-un motiv pragmatic. Înlocuia astfel justificarea monarhiei de drept divin. Într-un fel, pledoaria lui se aseamănă cu dictonul spus azi despre democrație: e un sistem prost, dar cel mai puțin rău dintre cele găsite deocamdată. Nu pretindea că viața în „leviatan” e aranjamentul perfect, dar ne asigura că alternativa ar fi îngrozitoare:

„Viața în starea de natură ar fi dură, brutală și scurtă.”

Fără organizarea unui stat, omul s-ar întoarce la războiul tuturor contra tuturor. Hobbes oferă argumente pentru supunere în fața autorității chiar și când aceasta e rea, dacă nu le pune viața în pericol supușilor. Auto-apărarea ar fi singurul motiv justificat de revoltă.

„Revoluția glorioasă”

După dictatura lui Cromwell și restaurația monarhiei, s-au căutat soluții pentru ca abuzurile să nu se mai repete. Așa că la moartea lui Charles II, coroana a fost împărțită de cuplul William de Orania și Maria, din casa de Stuart, căreia îi aparținuseră și regii precedenți. La încoronarea acestui cuplu romantic, nobilimea a impus semnarea Declarației Drepturilor, care practic consfințea preponderența puterii Parlamentului în stat. Actul a fost considerat o revoluție pașnică sau „glorioasă”.

John Locke (1632 – 1704)

Ideile lui au inspirat Bill of Rights, care va fi luată drept model și de Constituția Americană peste un secol. Fraza cu datoria de a te revolta împotriva abuzurilor puterii, din Declarația de Independență a SUA, îi aparține.

La fel ca unii din părinții fondatori americani, Locke scria împotriva sclaviei, dar investea în comerțul cu sclavi. Locke e considerat un părinte al liberalismului.

Sursa cunoașterii e empirică, ceea ce putem percepe prin simțuri. Valorile lui fundamentale sunt: viața, libertatea, proprietatea și drepturile individuale. La această din urmă idee se ajunsese ca alternativă la monarhia absolută.

iluminismul

Locke i-a influențat pe francezii Voltaire și Rousseau. Alături de eciclopediști, aceștia vor forma curentul iluminist, prezent în multe țări ale Europei. Acest curent raționalist va include și Revoluția Franceză, încheindu-se probabil cu sinteza lui Kant, la începutul domniei lui Napoleon.

Iluminismul e sceptic față de revelație și tradiții, față de autoritate. Mulți dintre adepți făceau parte din loji masonice și vehiculau idei eretice sau subversive la adresa regimurilor existente.

Locke leagă libertatea de gândirea rațională. Iar în plan politic, leagă libertatea de domnia legii, adică o formă rațională, sistematică, de organizare a societății. De aici ideea de stat de drept. Francezul Montesquieu va adăuga și principul separației puterilor în stat.

Dar mintea iluministă se întoarce critic și asupra ei însăși, analizează resorturile gândirii. Gândirea scolastică teoretizase căutarea binelui: ce e în concordanță cu legile lui Dumnezeu. Gandirea iluministă caută ce e corect, ce e în concordanță cu rațiunea umană.

David Hume (1711 – 1776)

Scoțianul Hume scrie în secolul următor, ducând mai departe ideile lui Locke. Iluminismul pornise de la încrederea in rațiune, pentru a demonstra existenta. Și ajunge să se îndoiască și de rațiune. Hume se îndoiește și de subiectul care cugetă în frază a lui Descartes. (Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist.) Ceea ce naște problema identității: cine sunt „eu”, care cuget?

Umaniștii văzuseră în om un animal rațional, legat de planul divin prin conștiință, prin judecată. Dar acum, și această legătură era ruptă, prin convingerea că și rațiunea noastră e doar rodul obișnuinței, ca a unui animal dresat. Credem că soarele va răsări doar pentru că ne-am obișnuit să îl vedem răsărind.

Așadar, universul devine determinist, condus de succesiunea cauză – efect.

Sursa moralei nu mai e legea divină, nici rațiunea, ci sentimentul, empatia. „Rațiunea e și ar trebui să fie sclava pasiunilor.” 

Potențialul detonator al acestor idei nu trebuie subestimat. Prin Kant, ideile iluministe aveau să ajungă în teologia Vaticanului. Care făcea din Dumnezeu o creație a minții omenești, care trebuie să concorde cu rațiunea. Calea spre cunoașterea lui Dumnezeu nu mai era revelația, acțiunea Duhului, ci sentimentul, ceea ce simțim că ar trebui să fie.

Pe de altă parte, acea compasiune pentru semeni putea fi ușor eliminată cu totul în secolele următoare în pragmatism, individualism și anarhism.

Legarea cunoașterii obiective de centrul subiectiv al percepției deschidea portile pentru relativism și subiectivism. Care vor merge pâna la contestarea datelor vizibile ale biologiei, în favoarea unei identități imaginare, naționale sau sexuale. Ești ceea ce îți dorești. Iar sentimentul personal cere să fie ocrotit de opiniile care ofensează, de violența emoțională.

Victor Grigore

evadare.ro
January 12th, 2022
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact