Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(cuprinsul serialului)
„Poporul este o comunitate de oameni care se simt un întreg. Acest sentiment se poate stinge, numele fiecărei familii în parte poate subzista, dar poporul încetează să mai existe.” (187, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi)
În culturile primitive, există doar individul și solidaritatea pentru familie și clan. Culturile superioare produc popoare, prin care se exprimă în cel mai înalt grad. Acestea sunt, după Spengler, „unități de suflet”. În tiparul dezvoltării organice a culturilor, momentul apariției națiunilor coincide cu mutarea centrului de gravitație de la sat la oraș.
[Putem specula pe marginea acestei remarci că în anii 60 s-a produs cel mai mare val de urbanizare din istoria României. Bineînțeles că națiunea română exista de secole, cum existaseră și orașe, dar a fost un fenomen de masă, capabil să dea naștere unei metamorfoze naționale. Din păcate, schimbarea se petrecea în mod voit cu o ruptură de tradiții, demolări și construcții de la zero, nespecifice. Națiunea se închega și se afirma, dar în cochilia străină a utopiei comuniste. Și la doar câteva decenii, mai ales după aderarea la UE, a urmat exodul în alte zări – o dezintegrare națională, care va fi desăvârșită de apariția orașului cosmopolit, deja vizibil.]
Revoluția Franceză a propus valori perene, specifice raționalismului: libertate, egalitate, drepturile omului. Aceste valori intelectuale își propuneau să se substituie formelor organice de coagulare a unei națiuni, care e rodul unei istorii, a unui trecut comun. Și care, cel puțin pentru națiunile occidentale, urma conturul în timp și spațiu al unor dinastii.
„o minoritate a încercat să introducă în numele tuturor noul ideal în universul faptelor. Această minoritate devine o forță, dar pe seama idealului. Ea nu a înlocuit efectiv decât devoțiunea sentimentală și anume prin patriotismul persuasiv al secolului al XIX-lea; printr-un naționalism civilizat, posibil doar în cultura noastră și în mod inconștient dinastic, chiar și în Franța până astăzi.” (216, vol. II)
Aproximativ simultan a apărut și ideea „națiunii considerată ca unitate de limbă scrisă”. Aceasta e o formă mai abstractă de identitate, spiritualizată. Spengler e convins că respectul față de limba maternă e o caracteristică a sufletului occidental târziu, puțin cunoscută altor culturi. Astfel s-au conturat cele două emisfere – cea a realului, a sângelui, trecutului neîntrerupt, genealogiei – și cea spirituală, a limbii, a valorilor abstracte, idei „eterne” și „adevărate”. Aceasta din urmă e ironizată de Spengler ca o îmbinare între republică și poezie. De la caz la caz, această definire a națiunii ca unitate de limbă scrisă, a produs națiuni noi, precum cea americană și a distrus altele, precum cea austriacă, în opinia autorului german.
Trezirea unei națiuni e graduală, întâi prin nobilime, care se remarcă drept reprezentantă a națiunii. Această trezire nu e limitată doar la actele de eroism ale nobilimii de spadă, ci implică și dezvoltarea formelor spirituale, ca arta și filosofia. Prin contrast, țărănimea, care e de fapt poporul, precede națiunea și o succede la final. Ea e veșnică, anterioară apariției culturii, îi supraviețuiește națiunii. Dar există și momente spectaculoase când poporul prinde sensul istoric al națiunii și intră în fluxul acelei creșteri. Atunci ego-ul e transformat profund, pentru a deveni istoric.
„Când națiunea se ridică cu entuziasm ca să lupte pentru onoarea și libertatea ei, totdeauna o minoritate „entuziasmează” mulțimea în sensul propriu al cuvântului. Poporul se trezește – iată o expresie care înseamnă mai mult decât o metaforă. Numai acum se manifestă cu adevărat ființa trezită a Totalității, a Întregului. Toți acești indivizi care, mai ieri, în demersul lor, dovedeau un sentiment colectiv care se referea doar la familie, la profesie și poate la locul natal, au devenit acum pe neașteptate și mai presus de orice oameni ai poporului lor. (..) Atunci însuși țăranul aistoric devine un membru al națiunii. Pentru el începe o perioadă în care trăiește istoria și nu se mulțumește s-o vadă scurgându-se pe lângă el.” (217, vol. II)
Încă de la structurarea ei în forme moderne, națiunea română a avut îndemnul „deșteaptă-te, române!” ca strigăt de luptă. Deziderat parcă încă neîmplinit. Dar în acel secol XIX și în cel următor a fost o întâmplare fericită că elita țării nu s-a poziționat împotriva poporului, ci de partea lui. Inamicii erau prea evident în afară, nu înăuntru. Așa că mult mai târziu și-au făcut apariția curentele dizolvante.
„Alături de o minoritate care are o istorie și care trăiește interior sentimentul național, simțindu-se reprezentată prin națiune și vrând s-o conducă, în orașele cosmopolite trăiește o a doua minoritate: cea a oamenilor atemporali, aistorici, oameni de litere, oameni ai rațiunilor și ai cauzelor, dar nu ai destinului. Aceștia se simt lăuntric străini de sânge și de existență – în întregime ființe trezite gânditoare – ce nu mai găsesc nici un conținut „rezonabil” în conceptul de națiune.
Ei nu-i mai aparțin în realitate, căci popoarele de cultură sunt forme ale curentelor existențiale, în vreme ce cosmopolitismul este o simplă combinație de „inteligențe” trezite. Acesta nutrește ură contra destinului, înainte de toate contra istoriei ca expresie a destinului. Tot ce este național și rasial sub acest aspect nu găsește nici un limbaj de expresie, rămânând stângaci și nefericit până la fatalism vizavi de orice exigențe ale gândirii. Cosmopolitismul este literatură și va rămâne puternic în argumentație și foarte slab în apărarea respectivei argumentații, nu prin mijlocirea noilor argumente, ci prin mijlocirea sângelui.” (217, vol. II)
Am subliniat în episodul dedicat metropolei cosmopolite cum declinul demografic e inseparabil de acel stadiu al „diversității”, al civilizației. Sunt forme de a demisiona din rolul hărăzit unui muritor, cu justificări pragmatice sau idealiste. Oswald Spengler e de părere că destinul unei națiuni depinde de măsura în care reușește să neutralizeze acest tip de minoritate. Nu în sensul violent al termenului, ci de a o împiedica să își impună înclinațiile neroditoare, sinucigașe la nivel colectiv. Tactic, e vorba de împiedicarea unei alianțe dintre acest tip de „influenceri” și masa amorfă a celor care lăuntric nu se simt ca aparținând niciunei culturi (fellahii). La 15 ani după publicarea volumul de față, Mircea Eliade publica faimosul articol despre „piloții orbi” – elitele politice lipsite de instinctul statal, pe care le acuza de accelerarea disoluției naționale din inconștiență, în doar două decenii de la Marea Unire.
„Tocmai de aceea, această minoritate cu mult superioară spiritual luptă cu armele spiritului având dreptul s-o facă, pentru că metropolele înstrăinate sunt spirit pur și, în sine, deja o proprietate comună a civilizației. Cosmopoliții naivi și partizanii entuziaști ai păcii mondiale și ai reconcilierii popoarelor (…) sunt stăpânii spirituali ai popoarelor de fellahi. Panem et circenses nu este decât a doua formulă a pacifismului.
Un element antinațional a existat mereu în istoria tuturor culturilor, fie că noi avem cunoștință de el, fie că nu. Gândirea pură care se propune pe sine drept scop a rămas totdeauna străină de viață și deci ostilă istoriei, pașnică, fără rasă. Să ne aducem aminte de umanism și clasicism, de sofiștii atenieni, de Budha și de Lao Tze, ca să nu mai vorbim nimic de marii apărători ai concepțiilor sacerdotale și filosofice, despre disprețul lor pătimaș pentru orice ambiție națională.” (218, vol. II)
Spengler nu vede o a treia cale între „a fi subiectul și nu obiectul evoluției istorice”. Cei care împing națiunea în ansamblu spre catastrofă sunt elemente slabe, cu valoare redusă, „anomalii pe care orice popor le produce”.
„sunt adesea oameni fără instincte originare, deci cu atât mai mult anchilozați în logică și simțindu-se în largul lor numai în lumea adevărurilor abstracte, a idealurilor și a utopiilor, oameni livrești, care cred că pot înlocui realitatea cu logica, puterea faptelor cu justiția teoretică, destinul cu rațiunea. Toate acestea încep cu oamenii veșnic neliniștiți, care fug de realitate și se retrag în mănăstiri, în biblioteci și în comunități spirituale, pentru a declama indiferența față de istoria universală.” (218, vol. II)
Inutil să observăm că prezentul cultivă acest gen de înclinație. Întâi prin extinderea laturii teoretice a învățământului, din ce în ce mai îndepărtat și de disciplinele fundamentale, tot mai ideologizat. Universitățile umaniste, apoi și învățământul mediu, dacă nu chiar primar occidental livrează batalioane de mici activiști îndopați cu sloganuri justițiare. Apoi televiziunea și internetul interactiv oferă un adevărat univers paralel pentru evadare și militantism, în care energiile se epuizează după ce sunt tensionate până la paroxism. Măcar de ar mai fi vorba de retragere în mănăstiri și biblioteci! Și ce altceva vinde presa, dacă nu „neliniști”?
Cu un secol în urmă, Spengler indica și câteva posibile soluții. Era convins că sunt „vremurile cele mai grele cunoscute în istoria unei culturi”. Și că triumful va fi al ultimului ansamblu și lider, care va regăsi filonul unei tradiții, pe care să o transforme în realitate vie.
„Tradițiile unei vechi monarhii, ale unei vechi nobilimi, ale unei vechi societăți distinse (..) pot deveni nucleul care va întări iarăși curentul esențial al unui popor, făcându-l să supraviețuiască și să ancoreze pe țărmul viitorului. Numai să fie destul de sănătoase pentru a ține la distanță afacerismul și ideologia, să aibă simțul onoarei, al dezinteresului și al disciplinei, sentimentul autentic al unei vechi misiuni (..)” (517, vol. II)
Victor Grigore
