Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

26. Paradoxul Napoleon și excepția de la regulă: Cum a făcut nobilimea engleză Parlamentul să funcționeze

(cuprinsul serialului)

„Cultura ocidentală matură a fost absolut franceză și a apărut în timpul lui Ludovic al XIV-lea, venind din marea cultură spaniolă: dar începând cu Lodovic al XV-lea, parcul englezesc l-a învins pe cel francez, sentimentul, spiritul, moda și manierele din societatea Londrei – pe cele de la Versailles.” (pag. 212, vol. I, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Ed. Baladi)

Articolul de față încheie calupul de episoade dedicat ordinelor primare: nobilimea și clerul. Cronologic, facem trecerea de la sfârșitul etapei de cultură, căreia Spengler îi identifică apogeul la curtea regelui Soare (sec XVII), către începutul etapei de civilizație, impregnată de filosofia germană. Între cele două, tranziția e marcată de gânditorii englezi și de formele politice create în regatul din Albion. (Faza târzie a civilizației se prefigurează a fi dominată de un capitalism anglofon, dar aceasta e altă temă.)

Pentru o mai clară fixare a contextului, mi-am permis să adaug două articole – anexă. Ele nu fac parte din cartea recenzată, dar sper că ajută la o mai bună orientare în epocă.

Oswald Spengler e de părere că raționalismul englez își are rădăcinile în puritanism. Și că a ajuns într-o formă distorsionată pe tărâm francez, de unde va cunoaște faima mondială. De asemenea, că doar englezii au reușit (pentru un timp limitat) să facă viabil parlamentarismul (față de care e sceptic, în genere).

paradoxul Napoleon

Reamintesc o teză – cheie a sistemului spenglerian. Anume: culturile sunt fenomene organice, în cadrul cărora se regăsesc etape și tipologii similare. Astfel, lui Alexandru Macedon și expansiunii elenistice (în cultura antichității) i-ar corespunde Napoleon și răspândirea raționalismului european (în cultura faustică). Urma, potrivit anticipației sale, ca altă putere europeană să domine faza civilizațională și altfel de lider să fie personajul analog al lui Iulius Cezar.

Și aici intervenea un paradox: Napoleon continua expansionismul stârnit de puritanii lui Cromwell, care născuseră marele imperiul colonial al Angliei. Ideologic, Napoleon continua Revoluția Franceză, bazată tot pe idei de sorginte engleză: liberalism, legi, drepturi, națiune întemeiată pe contract social. Prin lupta lui, Napoleon produce „ridicarea popoarelor” și triumful chiar acelor idei engleze (care vor crește după revoluțiile burgheze de la 1848).

Altă idee importantă a teoriei lui Spengler e că există o logică internă a culturilor, o necesitate a destinului. Dar că e mai puțin important sau previzibil prin cine, sub ce formă sau în ce limbă se ating acele momente implacabile. De pildă, Franța a fost foarte aproape de a impune limba franceză coloniilor lumii noi. Domina, la un moment dat zone strategice ca Marile Lacuri și valea Mississippi. (Nu face presupuneri cum ar fi arătat SUA și Canada unite într-o superputere francofonă. Sau alte zone din Africa și Indochina, parte dintr-un Commonwealth dirijat de la Paris. Dar noi ne putem juca și cu asemenea ipoteze contrafactuale.)

Numai după eşecul tuturor variantelor extraeuropene a ales Napoleon, ca ultima ratio, lupta contra Angliei şi cucerirea Germaniei şi a Spaniei care erau chiar ţările unde ideile revoluționare de sorginte engleză se puteau întoarce împotriva lui.

Ține de hazardul istoriei dacă sistemul colonizării lumii, preconizat cândva de Spania, are azi o amprentă engleză sau franceză şi dacă „Statele Unite ale Europei”, corespunzâd cu imperiul diadohilor, iar în viitor cu Imperiul Roman, se vor fi realizat prin el ca monarhie militară romanică cu baze democratice, sau se vor realiza în secolul XXI, printr-un om de afaceri atotputernic, ca un organism economic.” (212, vol. I)

Reamintesc că primul volum, în care apare această profeție despre „Statele Unite ale Europei”, a fost scris începând din 1914 și a fost publicat în 1918. (Diadohii invocați sunt urmașii lui Alexandru Macedon, care își împart satrapiile lumii elenistice.) Deși personalitatea fascinantă a lui Napoleon poate captura atenția, găsesc chiar mai de interes teoriile de mai jos, care îi pun într-o perspectivă originală rolul istoric.

victoria statului nobiliar

Oswald Spengler trece succesul pragmatic al conservatorismului englez în contul nobililor. Aceștia au separat popularul sentiment dinastic de autoritatea regelui. Astfel, un simbol național viu s-a transferat de la o persoană, unei instituții (Parlamentul).

„Din 1215 s-a impus Magna Charta, care a transferat puterea reală de la rege la vasalii din Parlament. (Granzii și clerul au fost reuniți în Camera Superioară, reprezentanții proveniți din gentry și patricienii în Camera Inferioară.) Parlamentul a devenit de atunci simbolul evoluției naționale.” (441, vol. II)

Anglia a evitat revoluția populară prin inventarea unei forme politice suficient de deschisă, dar inteligent controlată de tactul nobiliar.

„Doar în Anglia cele două laturi ale politicii burgheze, cea ideală și cea reală, au făcut epocă. Numai aici a treia stare nu a fost nevoită să lupte împotriva unui stat absolutist, pentru a-l distruge și a reconstrui pe ruinele lui o dominație proprie; aceasta s-a dezvoltat în formele viguroase ale primului ordin (..) acolo și-a stabilit domiciliul parlamentarismul autentic și profund original; el presupune o existență insulară în locul statului și obiceiuri nobiliare în locul celor burgheze și, în plus, împrejurarea că aceste forme au apărut încă în epoca înfloririi barocului, care conține muzică în sine. Stilul parlamentar este perfect identic cu stilul diplomației de cabinet; secretul succeselor sale rezidă în originea antidemocratică.” (480, vol. II)

Încă din secolul XVII, pe fondul războiului civil și apoi al „Revoluției Glorioase”, apăruseră facțiuni. Whig și Torries sunt deopotrivă porecle date în batjocură de adversari. Grupările pariau pe succesori diferiți la tron. Torries au fost loiali regelui deposedat și apreciați de succesori pentru credința lor în monarhia de drept divin. Au fost de partea restaurației și au rămas cu o înclinație regalistă. Ei aveau să devină conservatori, dreapta. Whigs erau latifundiari și s-au transformat în exponenți ai interesului comercial, al burgheziei și liberalismului. Ei erau mai deschiși la perspectiva raționalistă, iluministă și seculară. Sunt strămoșii stângii de nuanță liberală.

„Din 1700, în Anglia, politicienii importanți constată că „la bursă se operează cu alegerile ca și cu valorile și că prețul unui vot este la fel de bine cunoscut ca și prețul unei bucăți de pământ.” (479, vol. II)

Familiile de viță din Albion au avut suplețea de spirit de a trece la jocul financiar și politic specific burgheziei, pe care l-a imitat perfect. Abilitate care nu a generat frustrare populară, ci a asigurat pacea socială.

„În Anglia tories și whigs se constituiseră și ei în partide la începtul secolului al XIX-lea, partide îmburghezite în formă, care, în literă au adoptat programul liberal prin care au convins, ca peste tot, și au mulțumit opinia publică. Prin această volută magistrală realizată în timp, a fost evitată formarea unui partid ostil ordinelor, precum cel din Franța anului 1789.” ((539 vol. II)

Această eficiență a fost mult mai importantă decât grija pentru formalități, texte constituționale sau reprezentativitate. Și în zilele noastre, Parlamentul Britanic e parțial format din lorzi, care nu participă la alegeri. Unii chiar își moștenesc locul în legislativ. Un exemplu amuzant din trecut:

„În 1793, 306 membri ai Camerei inferioare au fost aleși în total de 100 de persoane. Circumscripția electorală a bătrânului, Pitt, Oldham, era alcăturită dintr-o fermă, ce dădea doi deputați.” (493, vol. II)

monarhie sau republică

După aparențe, monarhia constituțională engleză era o farsă.

„Litera constituției engleze este lipsită de importanță relativ la faptul că este aplicată de o mică pătură de familii distinse.” (535, vol. II)

Chiar și dezbaterea pentru forma de guvernământ, care pasionează încă, i se pare lui Spengler lipsită de relevanță. Republicile de după Revoluția Franceză sunt imitații neizbutite ale parlamentarismului englez, a căror particularitate cea mai evidentă e doar că nu au un rege în toată butaforia.

„Trebuie terminat cu flecăreala doctrinarilor ce gândesc în categorii atemporale, deci străine de realitate și pentru care republica este o formă în sine. Anglia nu mai posedă o constituție în sensul continental al cuvântului, căci idealul republican al secolului al XIX-lea nu are nimic comun cu res publica antică ori chiar cu Veneția sau cu vechile cantoane elvețiene. Ceea ce numim republică este o negație (…) Ea înseamnă absența monarhiei în formele împrumutate de la monarhie.” (494, vol. II)

Revoluția rătăcită în traducere

Dar de ce eșuase varianta franceză de organizare? Spengler crede că e o diferență de spirit și o confuzie de traducere. Acel Liberty, care devine primul termen din triada revoluționară – Liberte, Egalite, Fraternite! avea un sens ușor diferit pentru englezi. De la David Hume, la elevul său, Adam Smith, părintele gândirii economice, „liberty” semnifica și „libertatea spiritului și a afacerilor”. În timp ce pe baricadele Parisului suna eroic și absolut, dar fără bază concretă.

„În Anglia, opoziția dintre politica realistă și exaltarea pentru adevărurile abstracte este imposibilă, așa cum în Franța lui Ludovic al XVI-lea era inevitabilă. Mai târziu, Edmund Burke dădea lui Mirabeau următoarea replică: „Noi nu ne reclamăm libertățile ca drepturi ale omului, ci ca drepturi ale englezilor.

Franța a primit din Anglia toate ideile revoluționare, așa cum a împrumutat stilul monarhiei absolute; ambelor Franța le-a dat o formă strălucitoare și irezistibilă, exemplară cu mult peste granițele continentului, dar nu a înțeles nimic din punerea lor în practică.” (481, vol. II)

O soartă similară au avut și alți termeni esențiali. Cuvântul stat dispăruse din limbajul politic englez, în așa măsură, încât ar fi greu de tradus din franceză vorbele regelui Soare: „Statul sunt eu”.

„Dimpotrivă, cuvântul society capătă aici drept de cetățenie pentru a spune că toată națiunea este în formă în cadrul ordinelor și nu al statului, cuvânt adoptat dintr-o eroare caracteristică de Rousseau și în general de naționaliștii de pe continent pentru a alimenta ura celei de a treia stări contra autorității. În Anglia autoritatea este însă foarte puternic marcată de cuvântul guvern (government), fiind inclusă în acesta.” (468, vol. II)

Ce a rezultat de aici a fost eliberarea unor energii instinctuale primitive, prin revoluție. Burghezia, aliată cu gloatele, a răsturnat o ordine dintr-o pornire lăuntrică distructivă.

„Neîncrederea este atât de mare în rândurile non-ordinului inform lăuntric, încât acesta este mereu gata să-și apere libertatea (eliberarea de orice formă) printr-o dictatură nesupusă vreunei reguli și deci ostilă oricărui organism, dar care tocmai prin activitatea mecanicistă se apropie de gustul pentru spirit și pentru bani; trebuie să ne gândim la mașinăria politică franceză, al cărui eșafodaj a fost creat de Robespierre și desăvârșit de Napoleon.” (482, vol. II)

În conflictul pe care îl avusese cu monarhul absolut, nobilimea engleză luptase pentru formă. „Statul absolutist luptase în formă, burghezia contra formei.” Când Cromwell a triumfat, a fost doar o prăbușire a formei vizibile. Dar Napoleon și Robespierre nu mai găseau forma „nici în ei, nici în jurul lor”. Este o nouă situație, o etapă scurtă, dar detectabilă în parcursul mai multor culturi, pe care Spengler o numește „napoleonism”.

„înseamnă că în locul unui guvern de mare tradiție și cu mare experiență apariția unui regim guvernat de hazard devine inevitabilă; viitorul acestuia nu mai este garantat de însușirile unei minorități îndelung formate, ci depinde integral de apariția întâmplătoare a unui succesor de calibru...” (483, vol. II)

reacția enleză față de Napoleon

Așa cum am spus deja, Napoleon și revoluționarii se aflau în situația paradoxală de a lupta pentru ideile iluministe izvorâte din Anglia. Marea Armată a lui Napoleon lupta în numele Angliei „parlamentarismului, a moralei în afaceri și jurnalismului”. Idei pe care nobilii englezi (ca ducele de Wellington sau amiralul Nelson) se vedeau obligați să le reprime.

„Nobilimea engleză a dezlănțuit războiul de douăzeci de ani împotriva Franței punând în mișcare toate monarhiile europene pentru a termina, în fine, la Waterloo, nu cu Imperiul, ci cu Revoluția care îndrăznise să introducă într-un mod totalmente naiv în practica politică părerile particulare ale filosofilor englezi și să confere astfel celei de a treia stări complet amorfe o poziție cu consecințe previzibile nu numai în saloanele pariziene, ci, cu atât mai mult, în Camera inferioară engleză.” (493, vol. II)

Era mai mult decât un calcul meschin și pragmatic. A fost o secvență de cotitură pentru cultura faustică:

„Occidentul a îndeplinit atunci, prin civilizația engleză, prăbușirea culturii care ajunsese, în formă franceză, la desăvârșire, în timpul „Vechiului Regim”. (214 vol. I) 

dovadă a excepționalismului englez?

În războaiele de succesiune ale monarhiilor absolutiste, Parlamentul englez a decis să participe din considerente pur economice. Pornire pragmatică, pe marginea căreia ne putem permite și paralele cu războaie mai recente, duse pentru resurse.

„Nobilimea engleză a știut cum să domine starea a treia și a ajuns la democrație nu prin imitație sau construcție, ci prin maturizare și dezvoltare, expresie a unei rase vechi cu tact neîntrerupt, care știe să iasă din orice încurcătură prin mijloacele nou apărute în timp.” (482, vol. II)

Era reușita englezească dovada unor trăsături genetice excepționale? Nici pomeneală, ne asigură Spengler:

Nu există popoare însestrate politic. Există numai popoare temeinic plasate în mâinile unei minorități conducătoare și care se simt astfel „în bună constituție”. Ca popor, englezii sunt și ei lipsiți de judecată și tot atât de limitați și de puțin practici în treburile politice ca oricare altă națiune; ei posedă însă o tradiție a încrederii în pofida oricărei înclinații spre dezbaterile publice.” (527, vol. II)

Victor Grigore

evadare.ro
January 13th, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact