Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(cuprinsul serialului)
Dintre toate tezele lui Oswald Spengler, mărturisesc că am cele mai multe obiecții față de presupusa existență a unui bloc civilizațional Arab sau Magic. În el, autorul încadrează mai multe religii din Orientul Mijlociu și manifestările lor pe trei continente, sub formă de imperii și comunități.
Din cele 8 culturi majore propuse, 3 au primit din partea sa și o denumire metaforică: apollinicul, magicul și fausticul. Sunt și cele mai des invocate în carte, al cărui subiect rămâne, desigur, Occidentul (fausticul).
Autorul însuși mărturisește că nu are nici măcar un nume mulțumitor pentru cultura pe care o numește alternativ magică sau arabă. De ce „arabă”? Pentru că, după observația sa, în orice civilizație una din componente se impune în faza finală și rămâne să dea numele întregului ansamblu, chiar dacă nu a fost elementul fondator.
E cazul culturii babiloniene, care a absorbit contribuțiile anterioare ale summero-akkadienilor, sau culturii chineze, unde provincia Qin s-a impus ca nume față de celelalte 6 provincii. (Chiar dacă numeric predomină și azi chinezii Han.) La fel, Imperiul Roman nu a rămas în amintirea istoriei ca „imperiul etrusc”, nici civilizația grecilor ca „miceniană, ateniană sau spartană”. (De aici, putem imagina că Occidentul ar putea fi amintit peste câteva milenii în aceeași formă comprimată drept „civilizația americană”.)
Dar trecând peste denumire, o problemă mult mai mare e că Spengler a ales să înghesuie în acest ansamblu cele trei religii abrahamice, plus alte religii ca zoroastrianismul, maniheismul, mithraismul și o puzderie de secte gnostice. Amalgamarea e de natură să îi nemulțumească și pe evrei, și pe creștini, și pe musulmani, fiecare încredințați nu fără argumente că trebuie considerați o civilizație distinctă.
Altă problemă majoră cu această clasificare e că rupe continuitatea civilizației creștine. Fausticul începe undeva în secolul X, când creștinismul catolic occidental se distinge de creștinismul primar. Etapa de cultură primitivă, care precede fausticul e socotită epoca merovingiană. Deci până spre anul 500, Vestul și Estul Europei sunt încadrate în cultura magică, adusă de creștinism. După care, cu Clovis, Charles Martel, Charlemagne, se pregătește terenul trezirii fausticului în jurul anilor 900-1.000.
Deși Spengler nu insistă pe acest moment, nașterea fausticului coincide și cu marea schismă de la 1054. Ca ortodocși, am putea avea satisfacția malițioasă de a spune: da, foarte bine că „apusenii” sunt socotiți o deviație de la vechiul creștinism, pe care doar noi îl continuăm. Oricât de părtinitori am fi, nu putem recunoaște că asta taie rădăcinile creștine ale Europei de Vest și că nu poți rupe catolicismul de Constantin, Augustin și propovăduirea apostolilor.
Dar și din perspectivă ortodoxă, construcția teoretică a culturii Magice minimalizează Bizanțul. Care a avut o existență de o mie de ani, îndeajuns să fie socotit o civilizație în sine. Totuși, să vedem ce merite are teza propusă.
Spengler situează preistoria culturii magice integral în cadrul civilizației babiloniene. Aceasta a fost cucerită de persani, „popor primitiv”, asemuit cu ostrogoții, sub dominația cărora suferă câteva sute de ani de stagnare. Etnic, din imperiul care le poartă numele, persanii erau mai puțin de o sutime. Precultura Magicului include perioada patriarhilor și profeților evrei din Vechiul Testament, dar și credințele feniciene, din Canaan, în Baal, și reinterpretările mai târzii ale cultului lui Zoroastru. Dar „momentul trezirii”, adică începtului acestei culturi e marcat de propăvăduirea lui Iisus Hristos.
„Sufletul arab și-a plăsmuit miturile în veacurile cuprinse între Cezar și Constantin, acea aglomerare fantastică de culte, viziuni și legende, aproape inabordabile chiar și azi de către cercetarea dintr-o singură privire: culte sincretiste precum cultele siriene ale lui Baal, Isis și Mithra, ultimul reîntemeiat complet pe teritoriu sirian, evanghelii, vieți ale apostolilor, apocalipse într-un număr uimitor de mare, legende creștine, persane, evreiești, neo-platoniciene, maniheiste, angelologii ale părinților Bisericii și ale gnosticilor.” (553 vol. I)
Spengler vede originea culturii magice în genul apocaliptic, o formă de profetism, care era răspândită pe scară largă, nu doar între creștinii din regiune. De fapt, existase o stare de așteptare febrilă, care a culminat cu întruparea Domnului. Cum vom vedea, autorul cărții e departe de a fi un apologet creștin. Cu atât mai multă greutate capătă remarcile sale despre impactul uriaș pe care l-a avut în epocă mesajul lui Hristos. (Abia în ultimele secole, adversarii creștinismului au ajuns la teorii aberante, care contestă istoricitatea lui Iisus.)
„n-a existat nici o religie sau filosofie antică târzie sau arameeană, care să nu dezvolte din ea un fel de sectă a lui Iisus. Istoria patimilor lui Hristos risca nu numai să devină nucleul unei noi credințe, ci o parte integrantă a religiilor deja existente.” (261 vol. II)
Oswald Spengler oferă și o sintetizare a esenței acestei culturi:
„(..) sufletul magic al culturii arabe, trezit în epoca lui Augustus, în peisajul cuprins între Tigru și Nil, între Marea Neagră și Arabia meridională, cu algebra, astrologia, alchimia, mozaicurile și arabescurile sale, cu califatele, moscheele, sacramentele și cărțile sfinte ale religiilor persană, ebraică, creștină, „antică minoră” și maniheistă.” (p. 253, vol. I)
Explicația pe care Spengler o dă pentru caracterul total neobișnuit al Culturii Magice e teoria pseudomorfozei. Fenomenul apare în geologie, când lava se solidifică în golurile lăsate de minerale dizlocate de apă. În același fel, o cultură tânără a crescut în cadrul rigid al unei civilizații (antice) îmbătrânite. Clasicismul era muribund, dar avea deja instituții, legislație, filosofie și canoane artistice, care nu au permis deplina manifestare a potențialului misticismului monoteist.
„Din dreptul orașelor-state individualiste, incontestabil pe pământul antic, a apărut într-o tăcere netulburată dreptul comunităților religioase. Este un eveniment de-a dreptul magic!” (84 vol. II)
„Pentru antici, ce nu are formă, nu există”, dar pentru cultura emergentă nevăzutul e cu mult mai important.
„Acest concept arab de națiune este un fapt nou complet diferit, decisiv. Făcând distincția între patrie și străini, cultura apollinică punea o graniță între două cetăți, iar cultura magică între două comunități de credință.” (85 vol. II)
Ideea unui stat transfrontalier, al unei comunități religioase, mi se pare una din ideile valoroase propuse de Spengler pentru a caracteriza cultura magică. Și vom mai reveni asupra ei. Să adăugăm și ideea revelației divine ca izvor de drept și autoritatea acordată în acest sens apostolilor, rabinilor, imamilor și altor interpreți de taine.
„Dreptul antic este creat de cetățeni în virtutea experienței practice, dreptul arab vine de la Dumnezeu, care îl vestește prin duhul aleșilor și iluminaților săi. (..) Prestigiul dreptului antic constă în succesul practic, iar cel al dreptului arab în autoritatea numelor pe care le purtau autorii.” (89 vol.II)
O nemulțumire și mai mare pe care mi-o produce secțiunea dedicată „arabilor”, e că sectele gnostice sunt disproporționat prezentate față de creștinismul ortodox (în sensul de predominant). E drept că primele secole au prezentat o diversitate de interpretări încă nelimpezite. Și că suprimarea unora de către altele nu e un argument în sine. Dar dogma, care avea să triumfe în perioada bizantină, e și expresia populară, prin acceptare, nu doar o izbândă a unui conclav cu susținere politică.
Așa că voi trece peste atenția exagerată acordată valentinenilor, marcioniților și altor rătăciri. La fel de „imparțial” sunt tratate și ereziile apărute în perioada conciliilor ecumenice. Când se dezbătea dogma cristologică. Atunci s-au desprins alte curente eretice: arianismul, nestorianismul, monofizismul…
Mult mai interesantă mi se pare prezentarea creștinilor ca parte dintr-o altă reprezentare a apartenenței naționale:
„De la început creștinii s-au simțit o națiune de stil magic, iar ceilalți, „grecii” („păgânii”) și evreii nu-i concepeau nici ei altfel. Aceștia considerau, perfect logic, desprinderea de iudaism drept un act de trădare, dar cei dintâi considerau propriul prozelitism întreprins în orașele antice drept o cucerire.
Creștinii îi numeau „ta ethne” pe credincioșii altor biserici. Atunci când monofiziții și nestorienii s-au despărțit de ortodocși, odată cu acele biserici au apărut și niște națiuni noi.” (armeni) (209 vol. II)
Dar răspândirea gândirii magice nu se limita la lumea orientală, ci își făcea loc treptat spre vârful Imperiului Roman. Intrarea în noua națune, de tip „arab” se făcea prin prozelitism. Noii adepți nu mai aparțineau decât fizic statului în care se aflau.
„Când creștinii trăiesc în statul islamic, nestorienii în statul persan, evreii în statul bizantin, în postură de necredincioși ei nu aparțin acestui stat, fiind prin urmare obiect al jurisdicției proprii. Când numărul sau misiunea lor amenință supraviețuirea identității dintre stat și biserica ortodoxă, persecutarea lor devine o datorie națională.” (p. 209, vol. II)
În ultimul episod dedicat declinului Romei, am pomenit deja figura lui Dioclețian, despre care Spengler e de părere că: „legase cultul păgân de statalitatea imperiului și se simțea stăpân absolut al acestor credincioși, deci nu se mai putea sustrage îndatoririi de a oprima a doua biserică.”
Detalii, care ne par de neînțeles în acele persecuții, capătă sens în această teorie. Prin circumcizie, un arameic devenea evreu; prin botez, un roman devenea creștin; prin oferirea de ofrande zeilor păgâni, un creștin redevenea grec. Chiar ultimele ecouri ale civilizației clasice veneau în urma unor convertiri. (Plotin, neoplatonicul, era probabil evreu sau caldeean prin naștere.)
În această curgere a unui nou tip de națiune, Imperiul Bizantin reprezintă pentru Spengler un caz de substituție. Ca mulți occidentali, nici el nu izbutește să aprecieze Bizanțul la justa valoare și să îl înțeleagă. Îi minimalizează rolul, negând până și impactul dreptului lui Iustinian, despre care susține că nu a influențat ideea de drept a vesticilor, pentru că le era necunoscut. Totuși, teoria evoluției Imperiului Roman de Răsărit de la apollonic la magic, e de mare interes:
„Constantin a înlocuit „adevărata” biserică și deci în același timp naționalitatea Imperiului Bizantin. Începând din acea zi, numele de grec trece pe nesimțite în domeniul națiunii creștine, care-l recunoștea pe împărat, stăpân al credincioșilor, și care-l reprezenta în marile concilii.
De aici incertitudinea ce planează asupra imaginii istorice a Imperiului Bizantin, organizat ca imperiu antic în jurul anului 290, câtă vreme el fusese de la început un stat național magic care apoi (după 312) și-a schimbat națiunea fără să-și schimbe numele. Plecând de la numele de greci, mai întâi păgânismul ca națiune i-a combătut pe creștini, iar apoi creștinismul ca națiune a combătut Islamul.” (p. 209, vol. II)
Mai mult, Spengler opinează că această transformare s-a menținut până la el, grecii fiind în continuare o formă de cultură magică. De unde putem deduce inclusiv pentru români un statut măcar de graniță.
(În episoadele următoare vom oferi câteva detalii suplimentare despre cultura magică în manifestările ei artistice și politice, urmând să ne referim și la celelalte componente, iudaică și islamică. Cum am precizat, autorul le-a tratat unitar, le separ doar pentru a face episoadele mai ușor de parcurs.)
Victor Grigore
