8. Identitatea națională și spirituală la romani. Dezagregarea unui imperiu

„..numele de romani desemnează un popor în epoca lui Hannibal, dar în epoca lui Traian nu mai desemnează decât o populație.” (pag. 194 vol. II, Declinul Occidentului)

Așadar, într-un interval de trei secole, se petrecuse un proces de destrămare a coerenței sociale și etnice. Lucru paradoxal, dacă ne gândim că în prima secvență invocată erau o cetate asediată (Hannibal ante portas!), iar pe vremea strămoșului nostru imperiul atinsese cea mai mare întindere. Înainte de a ghici care erau bolile, care măcinau pe dinăuntru împărăția, să vedem cum se închegase.

„În stilul unei culturi popoarele se numesc națiuni, iar acest termen le distinge deja de popoarele anterioare și ulterioare acelei culturi. Nu numai un viguros sentiment al lui „noi” unește lăuntric aceste mari colectivități, cele mai semnificative dintre toate. Națiunea se fundamentează pe o idee.” (201 vol. II)

(Să reamintim că Oswald Spengler nu folosește cuvântul „cultură” în sensul elitist, ca apanaj al celor „cultivați”, care astfel s-ar diferenția de ceilalți, „inculții”. Accepțiunea lui e mai aproape de sensul american, care acceptă și pluralul „culturi”.)

Spengler consideră cultura prealabil necesară cristalizării naționale. E vorba de fondul etnic și de tradiții. Această sevă e considerată neglijabilă în teoriile moderne, liberale, despre națiunile construite de sus în jos, în hotare variabile, în virtutea unui proiect ideologic. Spengler opune popoarelor de cultură cele două stări de dinainte (popoarele primitive) și de după (popoarele de fellahi). Pentru el, acestea prezintă o devenire haotică, fără scop, o existență în care „totul se sfârșește, pentru că nu se mai întâmplă nimic.”

„Numai popoarele istorice, adică cele care au o existență participativă la istoria universală, sunt și națiuni. Trebuie bine înțeles ce vrea să spună acest lucru. Ostrogoții au fost purtătorii unui mare destin, deși totuși lăuntric, intern, ei nu aveau istorie. Bătăliile și așezările lor nu se bazau pe o necesitate și din acest motiv erau episodice. Sfârșitul lor a fost lipsit de semnificație.” (201 v. II)

Autorul fixează undeva în primele decenii ale erei creștine, după domnia lui Augustus, momentul destrămării coerenței naționale în interiorul Romei, care abia își asumase și (semi)oficial statutul de imperiu.

„Tiberiu a fost ultimul suveran care a încercat să perpetueze istoricește o națiune romană, să o salveze pentru istorie.” (201 vol. II)

o istorie rescrisă și uitată

Dată fiind distanța, e normal să avem o reprezentare simplificată a instoriei milenare a Romei și să ne imaginăm societatea romană ca neschimbată de la Romulus la Alaric. Romanul în togă sau în uniforma de legionar ne apare ca un personaj generic, despre care avem impresia că îl știm prea bine. Pierdem din vedere că istoria avusese altă curgere în mentalitatea apollinică. Sau că rescrierea ei era deja o practică din vechime și că societatea suferise profunde schimbări la nivel demografic.

„Istoria romană dinainte de anul 250 î.H., așa cum era cunoscută în timpul lui Cezar, era substanțial fraudată, iar puținul pe care îl știm noi a fost stabilit de noi înșine și era complet necunoscut romanilor care au trăit după el.” (28 v. I)

Cea mai importantă transformare, se petrecuse în valuri succesive, în credințele oamenilor. Asta, cu mult înainte de apariția creștinismului și triumful noii religii și la vârful imperiului.

„Când, spre sfârșitul Republicii Romane, Varro s-a apucat să stabilizeze religia, care dispărea rapid din conștiința oamenilor, a clasificat zeitățile, al căror cult era cu minuție oficiat de stat, în „sigure” și „nesigure”. Altfel spus, zei de care se mai știa câte ceva și zei care supraviețuiseră doar cu numele – în ciuda venerării oficiale fără întrerupere.

De fapt, religia societății romane din vremea lui Varro, religia pe care Goethe și Nietzsche au reprodus-o cu toată inocența, era în principal produsul literaturii elenistice. Și n-avea aproape nicio relație cu practicile antice, pe care nimeni nu le mai înțelegea.” (29 v. I)

Cred că putem înțelege fenomenul, dacă ne gândim ce înțeles au pentru români datini ca plugușorul, călușarii, jocul caprei, drăgaica, sorcova, caloianul, ignatul, mărțișorul… E limpede că ele vin dintr-un strat ritualic pre-creștin, pe care îl îndrăgim ca specific popular. Un vietnamez sau filipinez le va socoti parte din credințele noastre actuale și la fel ar putea specula arheologii viitorului. Iar pierderea nu e doar din vremea secularizării. Chiar Dimitrie Cantemir, care a lăsat cea mai veche descriere a călușarilor, nota că nimeni din vremea lui nu știa semnificația obiceiului.

de la apollinic la magic

În grila lui Spengler, nașterea Mântuitorului, petrecută în timpul domniei lui Augustus, coincide cu apariția culturii magice, în care include cele trei religii abrahamice, dar și alte credințe din zona Orientului Mijlociu. Firește, vom trata într-un alt episod capitolul respectiv.

Ce trebuie subliniat acum e că mentalitatea magică nu rămâne cantonată în arealul creștin sau ulterior musulman. Și nu apare doar după asumarea oficială a creștinismului în arealul imperial (să spunem, edictul de toleranță a creștinilor, de la Milan, din 313, pe vremea lui Constantin cel Mare). Spengler fixează începutul tranziției de la clasic la magic mult înaintea oficializării prin edict.

Inclusiv persecutori notorii ai creștinilor, cum ar fi Dioclețian, sunt absorbiți de noua mentalitate, chiar dacă dinspre alte secte. Dioclețian e acuzat că transformase imperiul într-un califat. Proclamat „Dominus et Deus”, Dioclețian e socotit „primul calif”, care leagă imperiul de un păgânism influențat de misticismul oriental. Chiar intoleranța lui față de creștini e pusă în seama concurenței între credințe de aceeași sorginte.

Nici tentativa de restaurare a vechiului păgânism, din vremea împăratului Iulian Apostatul (mijlocul secolului IV al erei noastre), nu mai putea readuce la viață defuncta credință. La nivelul cel mai înalt, concluziile filosofice ale apollinicului fuseseră trase de neo-platonici. Plotin e echivalat de Spengler lui Kant, adică un ultim gânditor al unei culturi împlinite, care trece de la spntaneitate la raționalism și spirit scolastic.

edictul lui Caracalla

La moartea lui Augustus, în anul 14 al erei noastre, se estimează că doar între 4 și 7% din locuitorii din provinciile Imperiului aveau cetățenie romană.

Este un fapt deja de notorietate că de la finele primului secol al erei creștine, conducătorii Imperiului erau și ei născuți în afara peninsulei italice. Ultimii conductători italici au fost cei doi fii ai lui Vespasian, Tiberiu și Domițian, născut chiar la Roma. Desigur, unii erau încă foarte loiali culturii clasice, ca ibericul Traian.

Tehnic, Septimius Severus era născut în Africa, în Libia de azi, având o origine parțial semită (feniciană), parțial din rândurile marii burghezii romane. Dar aceste detalii biografice ale împăraților sunt irelevante în comparație cu marea transformare suferită la nivel popular.

„Legiunile africanului Septimiu Sever urmăresc exact aceleași scopuri ca și hoardele ostrogotului Alaric, în timp ce în bătălia de la Adrianopolis abia dacă se mai pot deosebi romanii de barbari.” (53 v. II)

Bătălia de la Adrianopol invocată e, probabil, cea cu vizigoții, din vremea împăratului Valens, la finele secolului IV.

Septimius Severus a avut doi fii – Caracalla și Publius Septimius Geta – care au încercat fără succes să conducă în tandem imperiul. Caracalla și-a asasinat fratele și a dat inclusiv un decret de „damnatio memoriae”, prin care numele Geta a fost șters din inscripții și se interzicea a mai fi folosit sub amenințarea pedepsei capitale.

În anul 212, Caracalla dă un edict prin care acordă cetățenia romană aproape tuturor locuitorilor cu statut de om liber, aflați în granițele imperiului. Spengler subliniază momentul ca unul de maximă importanță, care a însemnat „stingerea definitivă a spiritului antic și triumful sentimentului cosmic magic”. Edictul instituia o altă subordonare identitară, de la comunitățile închegate ale cetăților antice, la imperiu.

„Suprimând în fapt, prin edictul amintit, conceptul de civis romanus, Caracalla a contribuit cel dintâi la extincția religiei romane de stat prin echivalarea zeităților cetății cu cele străine. În acest fel el a creat conceptul non-antic, magic, de armată imperială, funcționând la vedere, prin legiuni anume, în timp ce vechile armate romane nu însemnau nimic, dar erau ceva.” (463 v. I)

Decizia a avut impact major și asupra legiunilor, căci armata romană avea corpuri locale (ce se reuneau pe provincii și origini tribale, cam cum se reunesc în zilele noastre armatele țărilor din cadrul NATO) nu un corp unitar. Unificarea dădea o nouă apartenență, o nouă loialitate, dar prin ștergerea diferențelor istorice, golea noua identitate de miez.

„În mai puțin de două secole „armata romană” redevenise, dintr-o armată modernă, o armată de cavaleri. În urma măsurilor Severilor, în anul 200 legiunea romană a dispărut. În apus ea a degenerat în hoarde, în secolul IV, ea a dat naștere unei cavalerii târzii, dar autentice.” (233 v. II)

imperiul cu mai mulți urmași

Alți autori din vremurile noastre au remarcat suficient pătrunderea misterioaselor credințe orientale în rândurile soldaților, care luptau sub stindardul acvilei romane. Mithraismul persan nu era singurul popular între legionari. În partea apuseană, ies la suprafață vechile credințe:

„vechile divinități ale cetății dispar din religia armatelor romane, cedând locul zeităților germanice ale eroismului personal, care ajung în frunte sub numele de Marte și de Hercule.” (234 v. II)

Aceleași credințe ancestrale vor reveni în arealul apusean și după creștinare, în fermentul gotic. După prăbușirea imperiului în Apus, noua cavalerie și țărănimea dezmoștenită vor face trecerea către relațiile feudale. Închegate mai ales de imperiul carolingian, popoarele de franci, longobarzi, saxoni, vizigoți vor constitui fermentul viitoarei culturi faustice. Cu o deosebire notabilă:

„limbile germanice au rezultat din raporturi sociale primitive, limbile romanice din raporturile unei civilizații superioare” (174 v. II)

Spengler nu cred că avea în vedere aici și limba română, ci în mod evident franceza, italiana și spaniola. Dar putem reține această remarcă pentru împrejurarea că româna e creată de o populație țărănească, lipsită de o suprastructură așezată, dar e și o evoluție populară a unei limbi clasice, care avea în spate un ciclu civilizațional complet. Există și azi lingviști occidentali, care sunt de părere că limba latină nu e o limbă dispărută, ci s-a transformat în limbile romanice actuale.

În plus, stră-românii rămân spiritul dacă nu și geopolitic în sfera celeilalte jumătăți de imperiu. Vom comenta în alt episod cum situează Spengler Imperiul Bizantin în cadrul culturii Magice. Încheiem deocamdată paranteza romană a serialului, cu o remarcă surprinzătoare despre revanșa pe care și-o ia elenismul nu doar în Imperiul Bizantin. De pildă, abandonarea latinei de către elitele ce își disputau sufletul roman între creștinism și mithraism în jurul anului 300:

„Cărțile în latină, de exemplu ale lui Augustin și Tertulian, n-au avut nici o influență când nu au fost traduse în greacă. Chiar la Roma, greaca era limba propriu zisă a bisericii.” (300 v. II)

De aici putem deduce că inclusiv în zona Romei, în perioada catacombelor și imediat după, preponderenți între convertiți erau cei care vorbeau latina ca pe o limbă străină. În Imperiul de Răsărit, latina e abandonată și în marea politică și drept undeva prin secolul V. Iar în Imperiul de Apus, latina e recuperată de Biserica Catolică, ulterior rămasă moștenitoare și a statului năruit.

ep. 9: Sclavia antică, față de cea nord-americană
(cuprinsul serialului)