(cuprinsul serialului)
Intuiția, care declanșează trezirea unei culturi, ia mai întâi formă religioasă. E valabil pentru oricare dintre culturi. Dar în niciuna religia nu a rămas dominanta identitară, ca în cultura magică. De aici decurg mai multe particularități ale ei, care o opun mai ales celei faustice (occidentale).
Filosofii și alchimiștii (care întruchipau savanții) din arealul magic văd altfel raportul de forțe în univers, decât cei occidentali, care perseverau în „dezvrăjirea lumii”. Ei păstrează taina, acolo unde apusenii caută clarificarea, aducerea la lumină a mecanismelor.
„Nu există nici o înlănțuire cauzală sub formă de lege, ci o singură cauză – Dumnezeu – care se află nemijlocit la originea oricărui efect. A crede în legile naturii înseamnă a te îndoi de atotputernicia lui Dumnezeu.” (540 vol. I, Oswald Spengler, „Declinul Occidentului”)
Pentru faustic, divinitatea e o forță care acționează în univers, în virtutea unei voințe.
„Divinitatea magică este o forță enigmatică și vagă din înalturi, care se mânie după voia ei sau împarte grația, coboară în întuneric sau înalță sufletul în lumină.
Chiar și gândirea cu voință proprie este un nonsens, căci „Voința” și „Gândirea” sunt deja în om niște efecte ale divinității. Din acest sentiment originar de nezdruncinat (..) a țâșnit în mod necesar ideea mediatorului divin, a Celui care preschimbă această situație din chin în fericire. Ideea aceasta rezumă toate religiile magice, separându-le de ideea tuturor celorlalte. ” (278 vol. II)
Simbolul cel mai puternic al culturii arabe sau magice este peștera, ca spațiu al misterului. Ea a fost perpetuată în cupola domului, pe care o preia și o perfecționează, de la antichitatea apollinică. Existaseră exemple ilustre, ca Panteonul din Roma, o cupolă uriașă cu ocular, ridicat pe vremea lui Hadrian. Apoi bazilicile, care pe vremea romanilor erau centre comerciale și de întâlnire, au dat arhitectura bisericilor creștine.
Exemplar a rămas domul Aghia Sophia („al Sfintei Înțelepciuni a lui Dumnezeu”), ridicat de Iustinian. Această capodoperă a Bizanțului a devenit model pentru arhitectura tuturor moscheelor. Istoricul de artă Josef Strzygowsky considera că biserica de la Constantinopol prezintă „contrafortul gotic întors spre interior și acoperit în exterior cu o mantie închisă”.
Cupola ortodoxă și islamică acoperă; în cazul creștin fiind sugestia pogorârii harului Sfântului Duh. În timp ce catedrala apuseană țâșnește spre înălțimi, spre infinit.
„Ferestrele nu au decât un rol negativ în spațiul interior magic; ele sunt o formă a utilității încă nedezvoltată în plan artistic, sau, vorbind prozaic, simple găuri în zid. Când se putea renunța practic la ele, apărea un fundal ce le acoperea pentru impresie artistică, precum în bazilica orientală. Arhitectura ferestrei este un simbol foarte important al nostalgiei faustice a profunzimii și care aparține numai acesteia.” (277 vol. I)
Când fereastra va fi completată cu arta vitraliului, va fi o îndepărtare suplimentară de corporalitate antichității.
Alt element ușor de asociat întregului ansamblu al culturii magice e icoana sau, dimpotrivă, absența voită a reprezentării trupului. Când un considerent dogmatic respinge icoana, ca în iudaism și islam, apare abundența ornamentului colorat și motivul geometric.
Stilul icoanei se prefigurează încă din secolele de tranziție, care leagă antichitatea greco-romană de marea artă creștină:
„Capetele din fresca antică erau întoarse unul către celălalt. Acum, la Ravenna și deja pe sarcofagele creștine vechi și romane târzii, toate chipurile se întorc către privitor, pe care-l fixează cu ochii lor încărcați de spirit. Un misterios efect trece la distanță, pătrunzător și absolut străin de antichitate, din lumea operei de artă la privitor.” (455, vol I)
Cu totul altfel va fi cazul stilului picturii culturii faustice, care avea să descopere perspectiva și volumul, jocul umbrelor. Atunci pânza „nu mai fixează pe spectator cu privirea, ea îl admite în sfera ei.”