12. Evreii, în sânul culturii magice

În teoria lui Oswald Spengler, cultura magică sau arabă e un ansamblu în care se regăsesc mai multe credințe și etnii, care au interacționat inițial în Orientul Mijlociu. Cum am precizat în primul episod dedicat subiectului, teoria în sine mi se pare discutabilă și mă nemulțumește. Dar asta nu înseamnă că e lipsită de sens și valoare de cunoaștere.

Pasajele pe care le-am extras mai jos nu se constituie în niciun fel într-o istorie a evreilor, nefiind neapărat definitorii. Nu se referă la episoadele cele mai importante, deja cunoscute. Dar pot oferi informații inedite sau abordări originale.

o mare răspândire regională

Debutul culturii magice în ansamblu e fixat de Spengler odată cu începutul erei creștine. Dar subliniază existența unor secole de precultură încă din vremea de declin a civilizației babiloniene. A avut loc un sincretism al credințelor din lumea summero-akkadiană, feniciană, ulterior persană și evreiască.

Cu aproximativ 6 secole înaintea erei noastre, Nabucodonosor, regele Babilonului, asediază Ierusalimul. Războiul are drept consecință captivitatea babiloniană pentru o parte din populația evreiască. În timpul acestui exil, iudaismul se dezvoltă prin prozelitism în rândul altor triburi. Reamintesc, în înțelegerea lui Spengler, o națiune magică este o specie sui generis, de comunitate constituită de credincioșii unei biserici, sinagogi sau umma islamică.

„Este singura formă de cucerire de care dispune o națiune fără teritoriu, prin urmare firească și evidentă pentru religiile magice.

În nord, avansând până în Caucaz, în sud, probabil până în golful Persic, aproape de Saba; în apus iudaismul a hotărât soarta Alexandriei, Cyrenei și Ciprului. Administrația Egiptului și politica regatului parților se aflau în cea mai mare parte în mâinile evreilor.” (pag. 246 vol. II, Declinul Occidentului)

Acest mod de răspândire e asemuit cu zoroastrianismul din India, care a dus la apariția minorității parsi. Exilul e încheiat, cu aproximativ 5 secole înaintea erei noastre, de regele ahamenid (persan) Cyrus. În urma influențelor babiloniene / persane, poporul evreu adoptă limba aramaică (originară din Siria de azi), care se folosea și în vremea apostolilor. Spengler sugerează că evreii nu se distingeau decât confesional în masa mare a aramaicilor, care împânzeau o regiune întinsă din Orientul Mijlociu.

distrugerea Ierusalimului

O teorie mult mai interesantă, pe care o avansează, e că distrugerea Ierusalimului nu a avut impactul devastator asupra comunității, care nu era dependentă de o singură cetate.

„Distrugerea Ierusalimului a afectat doar o foarte mică parte a națiunii, având politic și spiritual o importanță și mai mică. Nu este adevărat că poporul evreu a trăit „dispersat” în lume. De secole și nu singur el trăia împreună cu poporul persan și cu altele, într-o formă ce nu era legată de nici o țară. (…)

Sionismul de atunci, ca și sionismul din timpul lui Cyrus și cel de azi, era luat în serios numai de o minoritate foarte restrânsă și limitată spiritual. Dacă înfrângerea ar fi fost resimțită ca o „pierdere a patriei”, așa cum ne place s-o reprezentăm în mentalitatea noastră de occidentali, recucerirea ar fi fost de o sută de ori posibilă de la Marc Aureliu încoace. Ea venea însă în contradicție cu sentimentul național magic.

Forma ideală de națiune era „sinagoga”, un pur consens, ca și vechea „biserică vizibilă” a catolicilor, ca și Islamul; această formă n-a fost realizată în întregime de la început, ci numai după distrugerea Iudeii și a spiritului tribal legat de ea.” (247 vol. II)

Am notat într-un episod dedicat Romei, capacitatea populațiilor locale, așa dezorganizate, de a izbucni în masacre împotriva romanilor, soldate cu zeci de mii de morți într-o singură zi. Argument ce susține teza că recuperarea cetății sacre ar fi fost posibilă, mai ales în vremurile de maxim declin și dispariție a Imperiului. Autorul plusează speculând că, dimpotrivă, lipsa unui centru izolat e un dezavantaj pentru tipul de națiune deteritorializată, specifică magicului.

„Războiul împăratului Vespasian, îndreptat numai împotriva Iudeii, era o eliberare a iudaismului. În ce privește populația de pe acest teritoriu liliputan, războiul a dus mai întâi la dispariția pretenției că Iudeea este o națiune propriu-zisă și că spiritualitatea ei firavă se identifică cu cea a ansamblului.” (248 vol. II)

tradiția orală

Încă din perioada exilului babilonian, exista o tradiție orală, paralelă cu legea primită de Moise pe Muntele Sinai. Mult mai târziu, unii mistici evrei au venit cu ipoteza că aceasta era o tradiție ezoterică, primită în același timp, ascunsă poporului neinițiat, și încă mai importantă decât Poruncile. Tradiția orală era de natură sincretică și absorbea idei și practici din Canaan și Babilon. Indicii suficiente sunt sugestiile biblice că unii evrei credeau în reîncarnare, atunci când îl întrebau pe Hristos dacă nu cumva e Ilie. Sau și mai cunoscuta întoarcere la idolatria vițelului de aur, (posibil Boul Apis egiptean.) condamnată de Moise.

„Dumnezeu a prevăzut – se spune în Talmud – că va veni odată vremea când păgânii vor lua în stăpânirea Tora și vor spune lui Israel: Și noi suntem fiii lui Dumnezeu. Atunci Domnul va zice: Numai cine îmi cunoaște tainele este fiul meu. Dar care sunt tainele lui Dumnezeu? Învățătura orală”. (292 vol. II)

Pentru clarificare, am să adaug câteva detalii de context, nemenționate de autor. Acestea se referă la cărțile de cult iudaice. Dacă sunteți familiarizați cu tema, puteți sări această secțiune explicativă.

curentele mozaice

În vremea Mântuitorului, cât exista Templul, exista și o castă preoțească, din seminția lui Levi, așa numiții leviți sau kohen. Aceștia se ocupau de cultul propriu-zis, ritualuri și sacrificii. Dar de propovăduire și elaborarea teologiei se ocupau învățători (rabbi), care se grupaseră în mai multe școli de gândire sau formațiuni politico-mistice. Cei mai influenți la nivel neoficial erau fariseii, care susțineau importanța Legii lui Moise dar și a tradiției orale. Erau rigoriști în ținerea râduielilor, care vor fi codificate într-o puzderie de detalii în Talmud, sub forma codului dietetic și de comportament numit halaha. Rabinii sunt considerați continuatori ai fariseilor. (Cuvântul fariseu vine de la perushim – „separați” – și nu are conotații negative în iudaism.)

O altă grupare era cea a saducheilor, care respingeau ideea tradiției orale și militau pentru o interpretare literală a textului. (Protestantă, am zice azi.) Saducheii erau parțial elenizați, adică modernizați în acord cu influențele culturii grecești de după Alexandru. Erau favorabili colaborării cu romanii și de aceea erau promovați în funcții. Cum citim în Evanghelii, saducheii nu credeau în înviere, în viața de apoi. Politic, ei reprezentau o stângă progresistă. În enumerarea evanghelică apar distinct și alți intelectuali, cărturarii – probabil urmașii masoreților (scribii, care copiau și poate comentau manuscrisele sacre).

Alte grupări erau mai puțin influente numeric și ca mesaj. Cum ar fi zeloții – ultra-naționaliști, care luptau împotriva ocupației romane inclusiv cu asasinate chiar și împotriva conaționalilor. (Posibil Barabas să fi fost unul dintre ei.) În fine, erau și esenienii – mistici ai pustiei, un fel de monahi. Din rândurile lor vor apărea mai târziu și variatele secte gnostice. Ioan Botezătorul e asimilat curentului și călugării ortodocși de azi îl au ca model de viețuire ascetică. (Spengler Îl tratează în mod ireverențios pe Iisus ca ucenic al lui Ioan și exponent al unei mentalități țărănești inocente.)

cărțile Vechiului Testament

În ce privește Vechiul Testament, colecția de scroluri pe care se presupune că îl aveau la dispoziție credincioșii evrei în vremea Întrupării, canonul (adică selecția) nu diferă mult între cele două religii. Traducerea din ebraică în greacă (Septuaginta) conține unele cărți și pasaje, pe care evreii le consideră apocrife și le resping. (Protestanții tind să meargă pe aceeași linie.) Lipsesc astfel din canonul iudaic cărțile Maccabeilor, scrise în perioada celui de-al doilea templu, Cartea lui Isus Sirah, Cărțile lui Ezdra, Tobit, Iudita, precum și adăugiri la Daniel, Ieremia și Estera. Canonul masoretic totalizează doar 24 de cărți.

Dar, în esență, Vechiul Testament și Tanacul sunt considerate acealași lucru. Denumirea e un acronim TNK, trimitere la cele 3 secțiuni ale Tanacului.

Tora, („Legea”) cele 5 cărți atribuite de tradiție lui Moise (Pentateuhul), începând cu Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronom.
Nevi’im (Prooroci) 21 de cărți, între care Isaia și Ieremia
Ketuvim (Scrieri), 13 cărți, între care Psalmii, Pildele lui Solomon, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul, dar și cărți profetice ca Daniel.

apariția Talmudului

După dărâmarea Templului de către romanii conduși de Titus în anul 70, învățătura rabinică a continuat să se dezvolte timp de secole în câteva regiuni distincte, ajungând la elaborarea Talmudului. Aceasta este cartea fundamentală a cultului iudaic actual. Ea pleacă de la Vechiul Testament, pe care insistă că doar îl comentează, dar e o dezvoltare distinctă, așa cum Noul Testament (mai ales Evangheliile) reprezintă o continuare revoluționară a primului.

Talmudul a apărut nu doar după Noul Testament, dar și după ce creștinismul fusese decantat de primii dintre Sfinții Părinții, față de care se poziționează într-un subtil raport polemic. Îi e oarecum contemporan Coranului. Îi e anterior cu un secol – două, dacă acceptăm anul 500 ca dată de finalizare a Talmudului. Dar există și opinii, care împing mult mai târziu finalizarea textului rabinic. Cel mai vechi manuscris complet al Talmudului e din 1342, dar asta nu e relevant, pentru că și manuscrisele biblice sau pentru alte scrieri antice și medievale nu au supraviețuit decât în recopieri foarte târzii. În anul 1230, vechimea talmudului a fost în litigiu și în procesul de la Paris. Atunci cartea a fost dezbătută de reprezentanți ai evreilor și creștinilor, după ce papa aflase scandalizat că primii au altă cartea de cult decât Vechiul Testament.

A existat anterior o versiune în aramaică, mai redusă, numită Talmudul Palestinian sau de la Ierusalim. Dar versiunea normativă e Talmudul Babilonian, care îmbină mai multe limbi: aramaică și ebraică antică și medievală.

Cea mai importantă parte a Talmudului este Mișna („Repetare”). Aceasta e organizată sub forma unor dezbateri ale unor rabini pe marginea unor precepte ale legii orale. Prezintă atât indicații mai aplicate ale unor obligații de comportament, dar și portițe de ocolire a lor, în funcție de situație. Are 6 secțiuni, dintre care cea mai mare cuprinde sfaturi pentru bărbați în relația cu femeile. Alte secțiuni se referă la agricultură, sărbători, litigii și lucruri sfinte.

Cealaltă parte a Talmudului e Ghemara („Completare”), în care sunt noi comentarii legale, pe marginea celor anterior discutate.

Există și alte cărți (mult mai târzii) care nu fac parte din Talmud, dar care au o influență deosebită. Cum ar fi Zoharul, scrierea ezoterică impenetrabilă care a inspirat Kabala. Influență similară mai au interpretările date Talmudului de Moise Maimonide sau de Nahmanides; și Midrash (povestiri în genul Patericului).

(Închei aici informațiile de context și revin la opiniile lui Spengler.)

barocul evreiesc

După terminarea Talmudului, din anul 500, centrul lumii evreiești se mută în Peninsula Iberică. Înflorirea comunității sefarde va fi și mai mare după cucerirea maură din 711, când Spania e înglobată în Califat. (Altă construcție politică a culturii magice.) Spengler numește asta „barocul evreiesc”, despre care crede că e pierdut din vedere de istoricii occidentali, concentrați pe strălucirea spaniolă și arabă a perioadei:

„Tarragone, Toledo și Granada sunt principalele mari orașe ale evreilor. Evreii formează o parte însemnată a înaltei societăți maure. Formele lor desăvârșite, spiritul lor, cavalerii lor au fost obiectul admirației nobilimii gotice a cruciadelor, care a încercat să-i imite; dar diplomația, arta militară și administrația statelor maure nu se mai pot concepe fără aristocrația ebraică ce nu a cedat deloc sub aspect rasial în fața aristocrației islamice.” (375 vol. II)

convertirea kazarilor

După anul 600, are loc o revoltă evreiască împotriva stăpânirii împăratului bizantin Heraclius. Armatele persane și evreiești cuceresc pentru puțin timp Ierusalimul în 613, eveniment urmat de masacrarea unui număr mare de creștini. Heraclius a fost și singurul împărat bizantin, care a încercat să forțeze convertirea evreilor la creștinism.

Urmare, începând de atunci, comunități evreiești migrează în nord în Khazaria. Acesta era un regat de neam turcic, condus de o elită războinică și situat între Marea Neagră și Marea Caspică. (La nord de Georgia.) Regatul avea capitala la Astrahan (azi în Rusia).

Faimoasa convertire a kazarilor (sau măcar a conducătorilor) a avut loc probabil la 861. După care au urmat alianțe ale khazarilor cu maghiarii, posibil chiar instituirea unei alianțe dinastice sub Arpad.

„De aici, mongolii de religie ebraică au pătruns până în inima Germaniei, unde, în 955, au fost învinși, împreună cu ungurii, la Lechfeld. În anul 1.000, savanții evrei din universitățile hispano-maure au cerut împăratului Bizanțului protecție pentru ambasadorul lor ce mergea să-i cerceteze pe kazari ca să afle dacă nu sunt cumva urmașii triburilor pierdute ale lui Israel.” (309 vol. II)

Mult mai târziu, în 1976, Arthur Koestler avea să scrie cartea Al treisprezecelea trib, în care lansa teoria că evreii așkenazi (marea majoritate a evreilor de azi) ar fi urmași ai khazarilor. O teorie contestată în prezent.

sursa stereotipurilor

Potrivit lui Spengler, conflictele inter-confesionale din Europa, aveau între explicații un decalaj între o cultură tânără (faustică) și alta mai înaintată în vârstă (cea magică).

„Evreul nu înțelegea interioritatea gotică (reprezentată de castel și catedrală); creștinul nu înțelegea inteligența superioară, cinică aproape, nici „gândirea financiară” desăvârșită. Mai puțin decât conștiința unei diferențe rasiale și mai mult decât lipsa unei „simultaneități” își făceau loc ura și disprețul.

Consensul evreilor construia pretutindeni, în interiorul câmpiei și orașelor de provincie, ghetouri caracteristice spiritului metropolitan – ghetouri proletare. Străduța evreiască a precedat cu o mie de ani orașul gotic. În timpul lui Iisus, exact în acest stadiu se aflau orașele romane presărate printre satele din regiunile lacului Ghenizaret.” (376 vol. II)

Dimpotrivă, națiunile tinere ale Europei, la trecerea în al doilea mileniu, erau legate de pământ. Și un popor fără această fixație li se părea de neînțeles. Vom vedea cu altă ocazie ce importanță crucială acordă autorul urbanizării în dezvoltarea unei culturi.

„Iudaismul din Europa occidentală pierduse complet legătura cu pământul, existentă însă în Spania maură. Nici un țăran nu se mai numără printre membrii săi. Cel mai mic ghetou, oricât de mizerabil, este un crâmpei de oraș mare, iar locuitorii săi se împart în caste, precum cei din rigidele țări India și China – rabinii sunt brahmanii și mandarinii din ghetou – și într-o masă de kuli, dotați cu o inteligență civilizată, rece, superioară și cu un simț nerușinat al afacerilor.” (377 vol. II)

descendență imaginară

Mergând în direcția opusă a teorie lui Koestler, între nobilii englezi a apărut de prin secolul XVI o credință bizară, că ar fi descendenți ai triburilor pierdute ale lui Israel. Teoria nu are bază (sau nu poate fi susținută cu dovezi istoriografice). Dar a fost populară în secolul XIX și a trecut Oceanul, ducând astfel o părticică din mentalul magic.

„Mai multe familii engleze aveau credința că se trag din cele zece triburi ale lui Israel, popor sfânt destinat să conducă lumea, acest elan a dominat de asemenea emigrația spre America, începută în anul 1620 de părinții pelerini; prin el s-a creat ceea ce astăzi este îngăduit să fie numit religia americană și a disciplinat lipsa de jenă politică ce mai caracterizează Anglia și astăzi, bazate în întregime pe certitudinea religioasă a predestinării.” (361 vol. II)

(va urma) Ep. 13 – Arabii, ca moștenitori ai culturii magice
(cuprinsul serialului)