evadare.ro
Ce am scris mai important
Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

3. Căutând rațiunea economică în nebunia războiului

În prima parte, am prezentat nașterea sistemului financiar actual, urmărind cum a fost însoțită de fluctuațiile prețului petrolului, războaie și crize economice spontane sau generate artificial. Partea a doua s-a referit la prezentul imediat, consemnând noutăți despre existența unor bule speculative și criza băncilor din umbră, ambele anterioare dar și precipitate de noul război din Iran. Aceasta e partea a treia și ultima, dar foarte diferită de cele anterioare, care au fost necesare pentru înțelegerea mecanismului și contextului.

Dacă primele au fost factuale și întemeiate pe certitudini documentate, articolul de față e nevoit să intre în zona incertă a supozițiilor. Pentru că își propune să cerceteze ideea dacă a existat și un calcul economic în spatele deciziei de a ataca Iranul. Evident, nu am informații din interior și pot face doar deducții în baza unor idei vehiculate în media. Voi enunța câteva, convins că mai pot fi și altele, de care în momentul de față nu am habar.

1. corupția

Aș putea începe de la principiul că explicațiile simple sunt și cele mai bune. Donald Trump e un imbecil corupt, gata să dea foc globului, tras după el de alt scelerat sângeros, Netanyahu. Trump e incompetent și grandoman, manipulat de ginerele lui și de alți ulii ai războiului, care au sabotat din rea credință negocierile de pace.

Președintele SUA a fost cumpărat de lobby-ul israelian, fapt recunoscut chiar de el în public, când a povestit că Miriam Adelson a donat peste un sfert de miliard de dolari campaniei lui, personal și prin convingerea altor oligarhi. E șantajat de Mossad cu filmări compromițătoare adunate de rețeaua în care activa Jeffrey Epstein. E suficient de corupt încât să își escrocheze și propriii fani cu cripto-monedele lansate la startul mandatului 2, deci nu s-ar da în lături nici de la speculații din cele mai vulgare, cum ar fi cele produse de fluctuația prețului la petrol sau acțiuni. În ziua depunerii jurământului, moneda $Trump s-a umflat la 27 miliarde de dolari, din care președintele deținea 20.

Averea lui Trump a crescut spectaculos într-un an de mandat, la 7,3 miliarde $ la finele lui 2025, de la 3,9 în 2024. Revista Time, care dă aceste date, descrie și câteva din căile de îmbogățire rapidă. Între ele, se numără și vânzarea de mărfuri personalizate, ceasuri, parfumuri, instrumente muzicale și cărți. E atât de lipsit de scrupule, încât doar din vânzarea de biblii a încasat 3 milioane de dolari. Da, acea carte pe care s-a ferit să pună mâna la depunerea jurământului. Pe care, dacă o și deschidea, afla că nu e bine să ucizi, să minți sau să preacurvești. Poate n-ar mai fi spus, că „e mai distractiv” să scufunzi vapoarele iraniene, decât să le capturezi, un fel propriu de a descrie crime de război.

Trump e îndeajuns de iresponsabil și imoral să se joace la modul ăsta cu finanțele lumii. De pildă, atunci când s-a jucat de-a taxele vamale, aplicate arbitrar întregii planete, apoi schimbate după cum i se năzărea, anulate de justiție luna trecută și introduse din nou. În aprilie 2025, a fost filmat în Biroul Oval, râzând că un amic miliardar, Charles Schwab, a făcut 2,5 miliarde de $ în acea zi, iar altul 900 de milioane. Fapta se cheamă „insider trading”, speculă bazată pe informații din interior, și e pasibilă de 20 de ani de închisoare în State. Dacă știe de alții, care profită de pe urma deciziilor lui și i se pare amuzant, de ce n-ar face chiar el asta?

Acel octogenar Charles Schwab a fost sponsor și la democrați și la republicani. Pe Trump nu l-a deranjat că a susținut-o pe rivala Kamala Harris. Imediat după alegeri l-a reconsiderat. În ianunarie, fondul lui Schwab a intrat într-un parteneriat de 250 de milioane de dolari cu firma de media a lui Trump, care deține rețeaua „Truth Social”. E cel care l-a introdus pe Donald în speculațiile cu cripto-monede, din care a câștigat masiv.

După cum notează Time, în 2021, Donald Trump spunea că monedele virtuale „par o escrocherie” și „un dezastru care așteaptă să se întâmple”. În campanie, bursele de criptomonede au început să îl sponsorizeze cu 18 milioane și să-i arate cum să ia chiar el parte la escrocheria în cauză. În septembrie anul trecut, când deja se dezumflaseră, profiturile lui din cripto erau pe la 1,3 miliarde dolari. Din ei, 709 milioane erau din cele două monede $Trump și $Melania. 338 milioane, din fondul World Liberty Financial bazat pe moneda Ethereum și creat de familia Trump împreună cu băieții lui Steve Witkoff, care a fost împreună cu Jared Kushner negociator la tratativele eșuate cu Iran.

Iar 235 milioane de dolari vin dintr-un stablecoin, USD1, adică o monedă digitală în valoare de un dolar. Acel dolar virtual e emis tot de fondul creat de familiile Trump și Witkoff. Nici nu mai trebuie să subliniez cât de anormal e ca președintele în funcție al unei țări să bată o monedă, fie ea și electronică sau cu titlu de glumă, ca imitație și la concurență cu însăși moneda statului. Chiar apariția monedelor electronice se bazează pe neîncrederea generată de inflația constantă a banilor semnați de guvernatorii băncilor centrale. Și girul președintelui nu face decât să adâncească neîncrederea. Trump e comparat cu un Caligula modern, dar nici acela nu bătea monede false cu efigia sa. Cine se pretează la așa ceva, e capabil și de malversațiuni mai mari pe seama cursului de schimb.

Apropo, în fotografia de la știrea cu îmbogățirea lui Schwab din tarife, apar râzând în spatele lui Trump și doi dintre miniștrii lui: Scott Bessent, fostul partener al lui George Soros, din vremurile când pariau împreună pe căderea lirei sterline; și Howard Lutnik, prietenul și vecinul de peste gard al lui Jeffrey Epstein. Lutnik are în spate o experiență de patru decenii în speculații monetare și instrumente derivate bazate pe obligațiunile datoriei americane. Neagă vehement zvonurile că ar fi pariat pe anularea în instanță a tarifelor.

2. mistica

Se poate merge și mai departe de acest mărunt mobil al corupției, pentru a spune: Trump și Netanyahu sunt controlați de grupări religioase fanatice. Unele din zona iudaismului, precum Chabad Lubavitch, altele din zona neo-protestanților, care ar vrea să grăbească evenimente apocaliptice. Cum ar fi dărâmarea moscheii Al Aqsa pentru reconstruirea Templului din Ierusalim, apariția unui fals mesia, venirea sfârșitului lumii. Scenariul apocaliptic poate avea un desfășurător mai lung, cu ciocniri între blocuri civilizaționale, cum ar fi un conflict îndelungat între spațiul musulman și cel creștin. Nu voi zăbovi acum asupra acestui gen de supoziții, doar pentru a observa că, într-o astfel de abordare, oamenii și banii n-ar mai conta, fiind sacrificați deopotrivă pentru scopuri de alt ordin.

3. geopolitica regională

O variantă mai puțin irațională, ar fi cea în care interese de ordin patriotic și geopolitic ar fi puse deasupra celor economice imediate. Caz în care, iarăși, un grup restrâns ar alege să sacrifice oameni și bani pentru un obiectiv de genul „Israelul Mare”. S-ar baza pe interpretarea unei promisiuni făcute lui Avraam, că urmașii lui vor moșteni un pământ de la râul Egiptului (bănuit a fi Nilul) la Eufrat. (Geneza, cap 15, vs. 18)

Eufratul izvorăște din Turcia, străbate Siria și Irakul, pentru a se vărsa în Golful Persic, pe la confluența dintre Kuweit și Iran. Asta ar însemna mare parte din Orientul Mijlociu, Levantul, până prin Irak și Arabia Saudită. Numai că urmașii lui Avraam n-au fost doar evreii (socotiți doar de la nepotul său, Iacob, încolo), dar și acei dintre evrei care au devenit creștini și alți semiți din regiune, respectiv arabii. (Musulmanii îl consideră de asemenea strămoșul lor pe Avraam, care era un semit din orașul Ur, Irakul de azi, plecat din rândul caldeenilor, o ramură a babilonienilor.)

Doar că și acel stat lățit spectaculos ar avea nevoie de mijloacele materiale de trai, pe care economia le asigură. Cu tot zelul unor elemente fanatice, e greu de imaginat golirea și repopularea prin colonizare a unui asemenea areal. Chiar și cu aportul robotizării și inteligenței artificiale, e o idee demografic nefezabilă.

În plus, statul Israel pledează pentru acest război contra Iranului de peste 40 de ani. Nu e doar o toană de acum a lui Beniamin Netanyahu, iscată de procesele penale pe care le are. Deci scenariile trebuie să fi fost întoarse pe toate fețele de strategii foarte inteligenți ai țării în acest interval. De aceea, o variantă mai realistă a visului ar fi transformarea Israelului în hegemon al regiunii. Iar asta s-ar putea face în mai multe feluri.

O variantă ar fi simpla slăbire a tuturor competitorilor regionali. Până acum, scenariul a mers ca un domino, cu seria de războaie și revoluții, care au scos din joc regimurile seculariste din Irak, Libia, Siria, Egipt. În toate presupunerile, pe care le trec în revistă, „socoteala de acasă” s-ar putea să nu se fi potrivit. Adică să fi fost o eroare majoră de calcul, anticipând că Iranul poate fi doborât ca Siria, prin coruperea unor capi ai armatei, prin decapitarea regimului cu ajutorul tehnicii de supraveghere, ca în cazul Hezbollah, prin încurajarea separatismului kurd și a mișcărilor revoluționare de stradă, pe fondul nemulțumirilor create de inflație și vechimea unei dictaturi restrictive. Iranul s-a dovedit diferit de națiunile artificiale ale lumii arabe, unit și creativ în defensivă, cu o conștiință națională și religioasă.

Țelul pragmatic ar fi fost anihilarea „axei rezistenței” la ocuparea Palestinei, scoaterea din joc a ultimei puteri independente din regiune și instalarea unui regim cooperant, dacă nu marionetă. În acest scenariu, Israelul putea domina regiunea vitală pentru comerțul mondial chiar distanțându-se de Statele Unite. După blocarea strâmtorii Ormuz, un general în rezervă scrie despre oportunitatea pentru Israel, de a transporta petrol prin conducta pe care o are deja, de la Marea Roșie la Mediterana. Astfel, petrolul saudit ar ajunge către Europa, fără a mai trece prin Canalul de Suez, prin Israel, care ar deține un atu similar cu controlul strâmtorilor.

4. marea rocadă

Instalarea Israelului ca hegemon regional se poate face bizuindu-se în continuare pe sprijinul Americii sau abandonând-o în favoarea unui nou protector. Varianta extremă ar fi un acord subteran deja existent cu China, încheiat ori cu părți ale capitalului transnațional, ori cu Israel. În acest scenariu, prețul ar fi chiar prăbușirea deliberată a puterii imperiale americane, prin guvernări tot mai defavorabile intereselor populației proprii și care să fragmenteze toate alianțele existente, din Europa în Australia și cele două continente americane. Răsplata ar fi participarea la viitoarele coridoare OBOR, vizate de China și la un sistem monetar nou, cu asiaticii la cârmă. E un scenariu „conspiraționist” greu de dovedit, pentru care nu există decât semnele unor guvernări tot mai inepte și ostile populației în spațiul euro-atlantic.

În schimb, parteneriatul dintre Israel și India e la vedere. Și include un proiect alternativ la OBOR-ul cinezesc, numit IMEC. E un coridor de transport între India și Europa (Grecia), gândit cu linie de cale ferată și maritimă, pentru transport de petrol și gaze. Din nou, ar lua locul strâmtorilor existente. Suplimentar, un Iran îngenuncheat ar exporta gazul din cel mai mare zăcământ de gaze naturale din lume (South Pars, 8% din rezervele globale), aflat sub Golful Persic și în țările riverane, Qatar, Iran, Arabia Saudită, Kuweit. Dacă acel zăcământ ar trece printr-o infrastructură israeliană spre Mediterana, Israelul ar deveni pentru Europa ce a fost până recent Rusia, ca furnizor de hidrocarburi. Iar Europa și Orientul Mijlociu ar fi colonizate cu populații indiene cooperante sau controlabile.

Israelul a devenit deja exportator din perimetrul Leviatan, de la Marea Mediterană, care e incomparabil mai mic. Acela a contat în acordurile „abrahamice” cu vecinii arabi. Dar ar fi doar o repetiție pentru un rol viitor major.

O necunoscută ar fi soarta partenerilor din Golf de acum, în scenariul unei victorii contra Iranului. Colaborarea s-ar putea derula pe mai departe, prin coruperea monarhilor și oligarhilor din zonă. Sau scopul poate fi destabilizarea însăși, aruncarea în haos, care să facă statele respective neviabile și dependente de protecție externă. Într-o variantă a scenariului respectiv, alungarea bazelor americane din regiune ar fi chiar un obiectiv.

5. strategia americană

Partea cea mai interesantă e examinarea situației în care războiul e parte dintr-o strategie temeinic calculată de statul profund american sau cercurile finanței internaționale, în perspectiva menținerii supremației dolarului. Nu pentru că Trump ar fi un geniu, care gândește toate mutările înainte, ci pentru că există instituții și experți, care utilizează inclusiv modele de simulare computerizată inaccesibile publicului. Pornind de la premisa că Statele Unite sunt un actor rațional, care își urmărește ținte strategice pe termen lung, se pot schița mai multe mize.

Un prim scop ar fi menținerea supremației în fața principalului competitor, China, cu sau fără o confruntare de ordin militar. Toată seria de conflicte recente ar fi o abordare prin învăluire, încercând să elimine sau să incapaciteze fiecare potențial aliat din BRICS. Deocamdată pare că strategia a eșuat lamentabil: Rusia n-a clacat în fața Ucrainei, nici prin recurgerea la sancțiuni și scoaterea din sistemul SWIFT, ba chiar e cea mai favorizată de scumpirea petrolului și a fost împinsă temeinic într-un parteneriat mai strâns cu China.

Totuși, dacă ne uităm la țintele, aparent fără legătură, ale Americii, putem deduce o tentativă de control al resurselor de energie. Statele Unite au devenit cel mai mare producător de petrol, prin revoluția fracturării hidraulice. Sunt și exportator, deși per total consumă mai mult. Miezul acestei stratageme e că pot rezista mai mult la șocuri energetice decât concurența, chiar trecând prin etape dureroase. (În prima săptămână de război, câteva țări din Asia au fost lovite cel mai crunt de scumpiri ale carburantului – cu 68% în Cambodgia și aproape 50% în Vietnam.) America ar putea paria totul pe marea revoluție AI, care e o cursă a consumului de energie, în speranța că va domina economia viitorului.

Lindsay Graham, o portavoce a complexului militar industrial, a spus în Congres: „după acest război, vom avea un nou Orient Mijlociu și vom face o tonă de bani”.

Situața e mai clară, privind următoarele trei clasament:

 Topul țărilor producătoare de petrol (2025):

Asia importă 54% din petrolul comercializat. China importă 24% din totalul mondial, SUA, 13%. Ce țări au cea mai acută nevoie de petrol, vedem din topul țărilor importatoare (2024, la prețurile de atunci)

În fine, clasamentul care ne arată ce jucători pot pune presiune pe piață, e cel al țărilor cu export net de petrol:

Multe din aceste țări au fost zguduite de războaie și lovituri de stat, dacă nu au cooperat cu puterea americană. Scopul n-ar fi asigurarea consumului propriu, cât controlul fluxului spre competitori și menținerea petrodolarului. Și aici vin surprizele. Pentru că menținerea statutului privilegiat al dolarului nu e contradictorie cu slăbirea ratei sale de schimb.

Unul din ideologii economici ai noii administrații Trump e Stephen Miran, care a fost șeful consilierilor săi economici și acum e instalat în conducerea Rezervei Federale. El e de părere că un dolar prea puternic dezavantajează America pe piețele de export și o împiedică să se reindustrializeze. La fel ca șeful Trezoreriei, Scott Bessent, a susținut protecționismul cu ajutorul taxelor vamale și reducerile de taxe dorite de Trump.

Chiar dacă schema cu tarifele pare un eșec răsunător, ambii sunt capacități, a căror gândire n-ar trebui subestimată. (Am explicat la data respectivă ce neajunsuri are protecționismul surogat al lui Trump. Iar cât de hilară e perspectiva întoarcerii americanului la concurența cu manufactura chineză, se vede din acest scurt clip amuzant.)

 

Totuși, strategia nu e absurdă deloc. Scopul e să facă gestionabilă datoria Statelor Unite prin reducerea deficitelor. Stephen Miran consideră că statutul de rezervă monetară al dolarului e o povară, care împiedică dezvoltarea capacităților interne de producție. (Fără să își propună pierderea acelui statut, ci unele ajustări, similare cu Acordurile Plaza din 1985, când țările din emisfera politică americană au acceptat să își aprecieze monedele.)

Pericolul pe care îl vede e reprezentat tocmai de atractivitatea obligațiunilor americane, prin folosirea lor ca bază pentru sistemul paralel al eurodolarului. La fel ca alte voci din administrația Trump, consideră că aliații (țările dominate) profită de stabilitatea oferită de umbrela de securitate (bazele americane) și de sistemul monetar. Ar dori ca Europa și restul vasalilor din Asia și cele două Americi să fie constrânse să contribuie mai mult în achiziții militare din SUA și suportând tarife fără reciprocitate. Practic, o „stoarcere” a teritoriilor deja cucerite, pentru a rezista la presiunea Chinei.

În mediile „reacționare” se vorbește mult despre dedolarizare. Probabil că se va întâmpla la un moment dat, dar deocamdată e departe de iminența anunțată de unii. (Care pot avea diverse motivații  să exagereze acea tendință – simpatii geopolitice sau felurite speculații din vânzarea de criptomonede sau aur.) Dolarul e încă dominant tocmai prin existența giganticei piețe a dolarului offshore, explicată în prima parte.

Dolarul e una din părți în 89% din schimburile de valute și de instrumente financiare denominate într-o monedă, estimate la 9,6 trilioane de dolari zilnic. În acest flux uriaș, doar o treime sunt schimburi clasice de valute. Restul sunt instrumente mai sofisticate, derivate, create de instituțiile financiare, în special contracte de schimb la o dată viitoare.

Dolarul se menține dominant și în schimburile comerciale dintre țări, reprezentând aproape jumătate din plățile pentru import-export. Topul valutelor în comerț se prezintă astfel:

După cum se observă, singura monedă, care ar emite pretenții la concurarea dolarului în schimburi comerciale ar fi euro. (Dar nu și în restul instrumentelor de credit și schimb, esențiale în actuala arhitectură globală.) Poate nu întâmplător, Europa e zona cea mai schilodită de blocarea fluxurilor sale de energie, întâi dinspre Rusia, acum și din Golf, trecută pe gazul lichefiat exportat de America.

Europa e victima propriilor strategii sinucigașe demografic și în termeni de competitivitate, majoritatea inspirate de peste Ocean. O perspectivă ar fi că imperiul american în declin și-ar putea abandona sau devora coloniile pentru a-și menține nucleul anglofon, la un moment dat. Ar putea declanșa chiar destrămarea zonei euro, eventual.

Între formele de echilibrare a balanței comerciale americane e și creșterea exporturilor de armament. Europa și-a triplat importurile de arme, preponderent din SUA, devenind cea mai importantă piață (aproape 40%) pentru exporturile americane de profil și devansând în premieră țările din Orientul Mijlociu.

6. disciplinarea Golfului

În același ton conspiraționist, putem lua în considerare și o altă perspectivă. Anume ca un scop al operațiunii militare din Iran să fie chiar pedepsirea țărilor din Golf, care manifestau o tendință de apropiere îngrijorătoare față de China. La cum merge războiul, poate fi un pariu nebunesc, dacă tehnica militară americană reiese incapabilă să ofere protecție prin bazele existente. (Informațiile despre gradul de avariere a lor sunt deocamdată imposibil de verificat, nu știm cât e propagandă.) Dar scopul ar fi „arătarea pisicii” pentru monarhiile din regiune, ca să le piară gândul ieșirii din aranjamentul petrodolarului.

Știrile despre înțelegeri pentru vânzarea petrolului în yuani de către Arabia Saudită fac furori de mai mulți ani. Dar fără concretizări. În 2024, Emiratele Arabe Unite s-au alăturat BRICS, în timp ce Arabia Saudită a rămas în expectativă. În ultimii cinci ani, schimburile comerciale între China și Arabia Saudită au crescut cu 50%.

În mai 2025, Donald Trump făcea un turneu în țările din Golf, însoțit de o pleiadă de milionari, conducători de bănci, fonduri de investiții, marii jucători din inteligența artificială și producători de armament. Ideea era atragerea investitorilor arabi în proiecte americane, mai ales de tehnologie. Poate n-a mers cu vorba bună și Unchiul Sam s-a săturat să se coboare la statutul de pețitor al mofturilor șeicilor, la concurență cu China. Haosul din Golf poate convinge liderii zonei că au nevoie vitală de protecție și ascultare, că nu pot juca la două capete. Nici vorbă să fie lăsați să mai atragă și capital global cu idei de paradis fiscal sau găselniță pentru investitori imobiliari.

Războaiele sunt și o reclamă pentru tehnologiile militare. America nu mai uimește ca acum trei decenii, când portavioanele, avioanele de vânătoare și rachetele ghidate Tomahawk răvășeau Irakul. Dimpotrivă, e chiar stânjenită de dronele iraniene. Dar tot mai poate arăta șeicilor ce poate face Palantir, cum pot fi găsiți acasă și lichidați conducătorii neascultători, unul câte unul. Ceea ce e suficient pentru readucerea la ordin. În plus, chiar țările respective sunt arătate ca vulnerabile. Se pot transforma rapid din oaze de lux, înapoi în deșert. Depind inclusiv de filtrarea apei potabile, de importul de alimente, sau își pot vedea blocată temporar principala sursă de venit.

Cum spuneam, e un pariu foarte riscant, care se poate solda cu pierderea controlului într-o zonă cheie și cu efecte secundare, ca retragerea investițiilor în bursa americană. Plus un lanț mare de consecințe secundare, rezultate din perturbarea furnizării de îngrășăminte chimice, ce ar produce scumpirea hranei, sau perturbări în producția altor substanțe chimice indispensabile, inclusiv în noile tehnologii. Dar aveți în vedere că state precum SUA sau Israel au acces la modele predictive informatice, care cu siguranță au luat în considerație orice parametri de genul.

7. perpetuarea sistemului sau resetare

Sistemul financiar mondial (așa cum a fost schițat în prima parte) are o natură speculativă, denominată în dolar, dar dominată de „capitalul fără patrie”. Imperiul Offshore e o realitate cu un grad de autonomie față de imperiul american și față de restul statelor, pe care le poate influența până la subordonare. Așa cum am văzut la crizele din 2008 și 2020, băncile centrale, în frunte cu Federal Reserve, intervin cu orice mijloace pentru salvarea sistemului bancar, care le-a scăpat demult de sub control la nivel național.

Gradul mare de îndatorare generalizată și amploarea dimensiunii speculative fac nesustenabil sistemul pe termen lung. Dar până la transformarea în altceva, vor arunca în luptă orice, de la război, penurii artificiale, pandemii, urgențe climatice și atacuri cibernetice. Ca îndatorarea să fie rostogolită mai departe, lipsa creșterii economice poate fi suplinită de producția militară. Războiul e o cheltuială, o comandă de stat ca un program keynsean. Inflația indusă poate fi un răspuns la tendințele deflaționiste ale unei economii care nu crește.

Slăbirea relativă a dolarului e în dezavantajul creditorilor, ca randament, dar le permite să își mențină ansamblul în funcțiune și chiar să îl crească. Majoritatea datoriilor sunt denominate în dolari; creșterea îndatorării înseamnă creșterea cererii pentru dolar. Așa cum am văzut în știrea despre cum s-a scumpit inegal benzina pe glob, tot inegal se distribuie presiunea. America e mai la adăpost pentru că tipărește valuta în care e datoare, pe când presiunea mai mare e pe economiile fragile, care nu exportă suficient să colecteze acei dolari. (Țări ca Liban, Sri Lanka, Pakistan sunt versiuni dramatice recente ale fragilității pe care criza o face acută.)

Economia americană e una specială, versatilă, care exportă atât produse din petrol și gaze, tehnologie de vârf – farmaceutică, informatică, militară – și servicii, inclusiv de natură financiară. Până și creșterea interesului pentru aur, perceput ca alternativă la dolar, a fost încorporată în ea. Pentru că au apărut titlurile digitale de deținere, așa numitul „aur de hârtie”, o piață estimată la 200-300 de trilioane de dolari. Încă dominată de Londra, dar tranzacționată tot în dolari și din care circa un sfert e emis de firme americane.

Strategul economic al lui Trump, Stephen Miran, a avansat inclusiv ideea de a forța deținătorii datoriei americane să treacă la obligațiuni pe 100 de ani. Presiunea ar putea fi aplicată fie țărilor ocupate (pardon, apărate), ca Europa, fie rivalului China. Un dolar mai slab ar fi oricum o taxare a economiilor făcute de China, care să scadă capacitatea ei de a investi în armată sau în proiectede globale de infrastructură, ca OBOR. Tot un dolar mai slab poate ajuta la gestionarea datoriei SUA. (Rămânând nominal la același nivel, scade ca procent din PIB prin creșterea prețurilor.) Stagflația de acest gen nu e o variantă ideală, dar poate lovi mai mult adversarul principal.

Alt gânditor macro-economic, Brent Johnson, mizează de mai mulți ani pe o apreciere a dolarului relativ la alte valute. Raționamentul e justificat de volumul uriaș al datoriilor denominate în dolari, care într-o criză obligă datornicii să liciteze pentru dolari. Statele se împrumută și în moneda proprie, dar nu au mereu acest privilegiu. Când sunt nevoite să se împrumute într-o valută străină, 63% din obligațiunile statelor sau companiilor sunt în dolari. Acel procentaj a crescut spectaculos, cu 20% chiar după marea criză din 2008, în detrimentul euro. Iată doar un exemplu cum o criză produsă chiar de blocarea sistemului financiar speculativ, poate fi folosită pentru extinderea lui.

Tocmai această „umflare” a dolarului ar duce la implozia sa finală, în teoria respectivă. Adică dolarul ar fi abandonat abia când ar ajunge prea scump și greu de procurat de străini, după ce ar crește pentru că e accesibil la creditare. Abia acela ar fi momentul în care sistemul ar fi resetat cumva. Fie printr-un acord convenit între guverne, la capătul unor confruntări armate, care să tranșeze cine ce resurse și teritorii controlează. Fie prin adoptarea unui alt mijloc, digital, de plată creat de bănci private sau (supra)statale.

evadare.ro
March 20th, 2026
Mai multe despre: Economie • • • • • • • •
#Facebook | #demografie | #Epstein | #război | #Trump | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #Iran | #muzica | contact