2. Crăpăturile băncilor din umbră și pocnetul bulelor speculative
În prima parte am recapitulat cum s-a născut actualul sistem finaciar, cum s-au întrepătruns salturile și crizele majore cu prețul petrolului, războaie și inovații contabile. Așa cum am promis, acum ajungem în prezent.
În preziua atacării Iranului, Reuters publica o știre despre intrarea în insolvență a unei companii de credit din Marea Britanie, care trăgea în jos după ea mai multe bănci globale și fonduri de investiții din Europa și Statele Unite. Înființată la Londra de un indian, Market Financial Solutions (MFS) era o verigă intermediară. Lua fonduri de la giganții din prima ligă, le împacheta în instrumente ipotecare și acorda credite pe termen scurt și mediu unor dezvoltatori și firme.
MFS împrumutase cel puțin 2,7 miliarde de dolari de la instituții importante. Dar avea matrapazlâcuri în gestiune, notând de două ori unele dintre garanții. Astfel că era suspectată o gaura de 1,25 md. $. Efectul imediat a fost o cădere abruptă a acțiunilor unor bănci, ca Barclays (care avea o expunere de peste 800 milioane de dolari în MFS), Santander (din Spania) și Wells Fargo (din SUA).
O expunere de 400 milioane de dolari în MFS avea și un fond susținut de Apollo Global Management. Cum am arătat deja, fondatorul Apollo, Leon Black, a fost al doilea cel mai generos sponsor al lui Jeffrey Epstein. Nimeni n-a putut explica de ce perversul a primit onorarii de peste 170 de milioane de dolari de la Leon Black, al cărui fond de investiții administrează active de 840 de miliarde, și n-avea nevoie de expertiza contabilă a unui auto-didact.
În fine, alt jucător de calibru afectat de iminentul faliment al MFS, era banca Jeffreys, cu o expunere de 100 milioane de lire. Un nume mai puțin cunoscut la noi, banca din New York a urcat în golul creat după criza din 2008, de prăbușirea Bear Sterns, Lehmann Brothers și Meryll Lynch, până la statutul de „dealer primar” al Rezervei Federale. Adică în cercul select al instituțiilor cu care lucrează direct banca centrală a SUA.
Sumele de mai sus sunt mari, dar nu de natură să pericliteze băncile enumerate. Pentru ele, sunt mărunțiș. Problematică era posibilitatea de răspândire a vulnerabilităților din sistem, care să creeze efectul de panică bancară și neîncredere în activele puse garanție. Tot mecanismul speculativ are, în principiu, forma unei piramide cu vârful în jos, unde partea mai îngustă reprezintă o valoare palpabilă (gen: active imobiliare, obligațiunile unui stat, bani în cont, aur) sau acțiuni la o activitate generatoare de profit. Iar partea mai voluminoasă o reprezintă instrumentele complexe de creditare, în baza perspectivelor de viitor atașate acelei avuții.
unde apare un gândac, nu e singur
La criza din 2008, JP Morgan absorbise Bear Sterns pentru a deveni cea mai mare bancă americană. În octombrie 2025, Jamie Dimon, conducătorul JP Morgan, se arăta îngrijorat de slăbiciunile sistemice existente. Tocmai dăduseră faliment două firme de credite auto. Iar Jamie Dimon avertiza: „Antenele mi se ițesc când aud astfel de știri. Și, poate n-ar trebui să o zic. Dar când vezi un gândac, probabil că mai sunt și alții. Toți ar trebui să fie preveniți.”
Jamie Dimon nu vorbea în necunoștință de cauză, pentru că inclusiv banca lui a pierdut 170 de milioane de dolari la falimentul uneia din cele două (Tricolor). Dacă în 2007, creditele imobiliare „subprime” (acordate unor clienți fără bonitate) au fost în miezul problemei, acum erau ratele auto. În pandemie, toată lumea a visat să călătorească, dar imediat după eliberarea din carantină ne-am pomenit că mașinile noi sunt livrate cu multe luni întârziere. (Explicația oficială era o criză de semiconductori.) Scumpirea mașinilor noi și vechi a fost în miezul lansării inflației. Chiar s-a ajuns la anomalia că mașinile second hand se scumpeau în asemenea ritm încât s-au putut revinde la prețul de achiziție după un an sau doi de folosire. Ca și cum ar fi fost deținute gratis.
Băncile și firmele de leasing au profitat de tendință și au oferit credite tot mai riscante pe piața auto din State. Au fost și alte elemente, care au creat o bulă aparte. Mașinile noi, cu tehnologii anti-poluare și de siguranță sofisticate, sunt mai puțin fiabile. În special cele electrice au o rată de depreciere mare și au depins de programe guvernamentale de subvenție. Coroborată cu inflația și disfuncțiile la livrare, aceasta a creat sentimentul că automobilul e o investiție, nu o cheltuială constantă, care se depreciază. Context ce a dus în sus prețurile pentru mașinile noi și vechi.
Dar tendința a fost oprită de stagnarea economică și de pe piața muncii. Producătorii auto din Europa și America au acumulat stocuri mari nevândute, concomitent cu pătrunderea noilor mărci din China și domolirea modei electrificării. Tot acest context de factori a dus la concluzia pentru mulți americani, care luaseră mașini în rate, devalorizate între timp, că e de preferat să le returneze dealerului, producând credite neperformante. Dar bula creditelor auto era nimic, pe lângă marea bulă a inteligenței artificiale.
AI și finanțarea artificială
În noiembrie 2025 Meta (deținătoarea Facebook, WhatsApp și Instagram) se împrumuta 60 de miliarde de dolari pentru investiții în centre de date pentru AI. E noua cursă a „înarmării”, dată între giganți, care pun la bătaie sume amețitoare și consumă cantități tot mai mari de energie, în speranța că vor domina economia (și societatea) viitorului.
Ce era neobișnuit la această colectare de fonduri, era că firma lui Mark Zuckerberg împărțise suma în două. Doar jumătate era împrumutată în nume propriu, prin emitere de obligațiuni ale corporației (vândute de banca Morgan Stanley) astfel trecută în bilanțul firmei. Aproape 30 de miliarde $ erau atrase printr-o firmă separată, creată în acest sens. (Am menționat în prima parte, apariția acelui gen de inovații în universul offshore, entități numite SPV, vehicule cu scop special. Au anumite avantaje: permit mai multor investitori să participe la un proiect anume, împărțind riscurile și profiturile, permit menținerea în „curățenie” a scriptelor firmei principale, care va părea astfel mai puțin îndatorată și mai sănătoasă. Totodată, pot ascunde informații legate de proprietari, activități și fluxuri financiare. Dar, vin și cu un risc sporit de retragere bruscă a unor participanți și transformare în țepe în toată regula. Pentru că vehiculul poate fi lăsat să crape sau să decadă, fără să angajeze firma în sine, pentru care a fost creat.)
De acel vehicul fiscal, care strângea din piață 30 de miliarde pentru Meta, se ocupa firma Blue Owl Capital. Aceasta fusese creată de un fost bancher de la Lehman Brothers, la câțiva ani de la prăbușirea ei la precedenta criză. „Bufnița Albastră” are în administrare active de peste 300 de miliarde $ și e o piesă din piața „creditului privat”, sau al firmelor care funcționează neoficial ca bănci. Cât de mare e această piață, e foarte greu de spus, din natura explicată mai sus, a piramidei răsturnate a specualției și prin menținerea secretă a contractelor de împrumut. Estimarea pieței variază mult, între 2 și 40 de trilioane de $.
În februarie 2026, Blue Owl anunța că blochează retragerile trimestriale pentru investitori și vindea o treime din activele deținute, pentru care aduna doar 1,4 miliarde $. Acțiunile firmei, care urcaseră după pandemie, până la un vârf de 27 de $ în ianuarie 2025, s-au prăbușit la 9$, la mijlocul lui martie 2026. La fel s-au dus la vale și cele ale altor fonduri similare. Apollo Management, cel creat de finanțatorul lui Epstein (Leon Black), a avut o traiectorie similară, doar că acolo declinul avusese faze anterioare, din cauza dezvăluirilor. O creștere fulminantă într-un deceniu (de la 24 la 176$ în decembrie 2024) și un picaj la 109 în prezent.
Aceeași poveste și cu fondul creat de cumnatul lui Leon Black, coreligionarul lui Epstein, Tony Ressler. Fondul lui, Ares Management, are în administrare active de peste 596 md. $. Același picaj la jumătate, de la vârful istoric per acțiune de 198$ în ianuarie 2025, la prețul actual din martie 2026 de 106$.
Pentru aceste pierderi, vina era aruncată pe companiile de software, care sunt în declin, amenințate să fie scoase din joc primele de revoluția AI. Aceasta ar urma să automatizeze scrierea de cod pentru programare, sau să genereze deja produse grafice finite. Un exemplu grăitor e marea firmă Adobe, producătoarea Photoshop, altor programe de design și editare, inclusiv popularul cititor pentru fișiere PDF. Acțiunile Adobe au atins vârful în noiembrie 2021, când erau vândute cu 688$. La mijlocul lui martie 2026, sunt 254$.
Ce pierdeau vedetele de altă dată câștigau coloșii implicați în cursa AI. Perspectiva ca și ei să fie parte dintr-o bulă speculativă e aproape o certitudine, iar cum ar arăta spargerea ei ți-e și frică să te gândești. Furnizoarea de cipuri pentru unitățile de procesare și grafice, Nvidia, a ajuns cea mai scumpă companie de pe glob, evaluată la 4,4 trilioane de dolari. Urmată în top de Google (Alphabet) și Apple, fiecare cu câte 3,7 tn. $, Microsoft (2,9), Amazon (2,3 tn. $). În top 10 mai sunt doi producători de semiconductori (din Taiwan și SUA), compania petrolieră saudită Saudi Aramco (1,7 tn. $, lider și în clasamentul veniturilor), și alte două firme americane implicate în cursa AI: Meta (1,5) și Tesla (1,4 tn. $).
Acțiunile Nvidia au avut o evoluție fulminantă în ultimii cinci ani. De la sub 13$ în martie 2021, la 182$ în martie 2026, trecând printr-un vârf de 207 în noiembrie 2025.
Investițiile făcute în inteligența artificială, care deocamdată consumă enorm, pentru a produce venituri neînsemnate, s-au făcut pe credit. Un raport al agenției Moody’s arăta că băncile au împrumutat 300 miliarde de dolari către firmele de credit privat până în vara lui 2025. (Așa cum sunt Blue Owl, Apollo sau MFS, amintite mai sus.) Alte 285 md. $ au fost acordate fondurilor de investiții pe piața de capital.
Există numeroase articole bine documentate care descriu cursa AI ca o bulă de proporții. Autorii notează că în 2025, domeniul a atras 60% din investițiile fondurilor de risc din SUA. Doar câțiva din marii jucători – Google, Microsoft, Amazon, Meta – au cheltuit 300 de miliarde $ pentru noile centre de date anul trecut. Iar Forbes citează estimări că în 2026 se vor cheltui 2 trilioane de $ pentru extinderea AI. Asta în timp ce unii din liderii domeniului pierd bani în neștire. Anthropic (care produce Claude) a înghițit 5 miliarde anul trecut; Open AI (fundația lui Chat GPT) a cheltuit 9 în același an și vrea să cheltuiască 17 miliarde $ anul viitor. O întrebare e dacă vor mai fi acele fonduri disponibile, într-o recesiune.
numele grele
Se spune că un bancher e genul de prieten, care îți împrumută umbrela când e senin și ți-o cere când plouă. Semnalele se înmulțesc că acel moment e aproape, când creditorii își strâng baierele pungii. Ceea ce poate produce un efect de domino.
La începutul lui martie, concomitent cu debutul războiului, turbulențele au fost resimțite și de Blackstone, fondul gigant al lui Steven Schwarzman, cu aproape 1,3 trilioande de dolari în active sub administrare. Acțiunile fondului au crescut spectaculos, de circa zece ori, din 2019 încoace. Dar sunt în picaj, pierzând o cincime din preț în ultimul an. Ritmul retragerilor a atins un nivel de panică la unul din fondurile sale, cu 3,7 miliarde $ scoase de deponenți în primul trimestru al anului 2026, dintr-un total de 86 miliarde al acelui vehicul. Principalii acționari au dorit să dea un semnal liniștitor și au anunțat că aduc 400 de milioane proprii, ca fluxul returnărilor să se mențină.
Câteva zile mai târziu, veștile îngrijorătoare au venit de la surata Blackrock, balena cu 14 trilioane de dolari active în administrare. Unul din fondurile ce-i aparțin s-a confruntat cu un nivel mare al cererilor de retragere de la investitori. În acest caz, era pentru prima dată când cererile se situau la 9% din depuneri și s-a impus blocarea la plafonul de 5%, în ordinea cererilor.
Nu e chiar atât de grav pe cât sună, dar nici de bun augur. Fondurile de investiții au din capul locului niște limite la retragere și stipulate în contract frâne prin care pot îngheța temporar retragerile. Activele financiare pe care le au nu se pot lichida peste noapte decât cu pierderi și pot stârni scăderi ale prețului, dacă sunt vândute deodată. E ca la panicile bancare, dacă toți depunătorii își cer banii înapoi deodată se creează o epidemie, care riscă să dărâme toată construcția.
La scurt timp, au apărut știri și despre fonduri aparținând unor bănci mari, care au acționat acel buton de panică. Banca Morgan Stanley a impus și ea restricții la retragerile dintr-un fond de investiții al său, după ce s-a confruntat cu cereri reprezentând 11% din totalul fondului. A urmat liderul, JP Morgan, care a anunțat că limitează împrumuturile către acest gen de fonduri, de pe piața creditului privat.
un context pesimist
Nesiguranța economiei speculative vine într-un context apăsător al economiei reale, de care nu poate face abstracție. Șomajul e la un moderat 4,4% în SUA, unde există aproape 7 milioane de posturi neocupate. Dar ultima jumătate de an a fost o alternanță perfectă de luni cu creștere și scădere de oportunități. În februarie 2026, s-au pierdut 92.000 de locuri de muncă. În timp ce în 2025, în medie s-au adăugat câte 10.000 la fiecare lună. Până să ajungă AI-ul și automatizarea să înlocuiască oamenii, firmele fac concedieri din lipsă de vânzări.
Cum dobânzile au crescut după „pandemie”, pe piața imobiliară americană nu au mai fost profitabile refinanțările. Astfel s-a creat un „zid” de 1,5 trilioane de dolari în credite ipotecare, programate să ajungă la maturitate la finele lui 2025, începutul lui 2026. Spectrul apasă mai ales băncile mici, regionale (cum sunt cele care au dat faliment în 2023). Băncile regionale au 70% din creditele la spațiile comerciale, domeniul cel mai păgubos al ultimilor ani, cu o rată de neocupare de 18%. Iar locuințele au devenit atât de inaccesibile, încât Donald Trump vorbea anul trecut de ipoteci imobiliare pe 50 de ani. Cu o asemenea găselniță, cumpărătorul ar ajunge să plătească o dobândă de 225% din prețul casei.
În fine, elefantul din cameră: nivelul nesustenabil al datoriilor. Doar datoria suverană a Statelor Unite a depășit 39 trilioane de dolari (103% din PIB). China datorează și ea aproape 21 trilioane $ (106% din PIB), Japonia, 11 trilioane $ (253%).
Datoria globală a atins anul trecut halucinanta sumă de 346 trilioane de dolari (310% din PIB-ul mondial). Din ea, două treimi sunt făcute de țările avansate și o treime de cele în curs de dezvoltare.
