Erezia sionismului creștin

Războiul extins din Orientul Apropiat a readus în discuție un subiect delicat, de la intersecția dintre religie și politică. Unii dintre combatanți îl văd ca pe o înfruntare apocaliptică, în virtutea eshatologiei creștine, iudaice sau islamice. Deși există mereu deschisă și ușa convertirii, să zicem că religiile trebuie acceptate cu diferențele lor specifice. Pe care nu le poți schimba din interiorul alteia. Cu totul altul e cazul disputelor din sânul creștinismului, care pornesc de la lecturi diferite ale textului biblic, fiind deci o discuție teologică.

Susținerea necondiționată pentru acțiunile statului Israel are un nucleu dur în rândul cultelor neoprotestante americane, cunoscute ca „evanghelice”. În istoria de două milenii a creștinismului, interpretarea lor e relativ recentă. Are mai puțin de două secole, dar a început să fie popularizată masiv abia în ultima jumătate de veac. Anterior, nimeni din lumea creștină nu considera că istoria mântuirii ar depinde de o construcție politică a evreilor sau că un creștin ar fi dator să susțină acel stat. Influența cultelor în deciziile unor lideri devine o discuție politică de neocolit.

Ortodocșii, catolicii și chiar protestanții clasici consideră că profețiile Vechiului Testament s-au împlinit prin întruparea Mântuitorului, care este Mesia promis. Cei care cred în Iisus Hristos devin parte din adevăratul Israel, o formă spirituală de continuitate abrahamică. Astfel, toate promisiunile făcute în Vechiul Testament se împlinesc și se aplică Bisericii, care se constituie în poporul celor care îl aleg pe Dumnezeu. Vechiul legământ, făcut cu Avraam și Moise, nu e anulat, ci împlinit în Biserică.

După 1948, subiectul a fost complicat de apariția statului Israel, ca manifestare a unei mișcări politice anterioare, numite sionism. Am încercat cu ani în urmă să prezint fațetele multiple ale acelui termen în articolul: „Ce e sionismul?”. În care am schițat șapte din accepțiunile posibile ale cuvântului. Respectiva mișcare politică a fost inițiată și e susținută de evrei mai puțin religioși, nu puțini chiar atei, dar și de adepți ai religiei talmudice. Hibridul recent cunoscut drept „sionism creștin” e o încrucișare între două religii sau între o religie și un curent politic.

Tucker Carlson a reușit să prezinte spre aprecierea unui public foarte larg doi politicieni americani baptiști, din curentul sionismului creștin. Senatorul Ted Cruz a mărturisit că a intrat în politică dintr-o chemare religioasă pentru o țară străină:

„Am intrat în Congres acum 13 ani cu intenția declarată de a fi apărătorul de frunte al Israelului în Senatul SUA. Și am lucrat în fiecare zi să fac asta.”

În același interviu, Ted Cruz a citat imprecis un verset din Biblie, arătându-se convins că se aplică statului contemporan Israel și că Dumnezeu împarte binecuvântări și blesteme în funcție de cum te poziționezi față de națiunea condusă momentan de Beniamin Netanyahu. Versetul respectiv îi era adresat lui Avraam, deci înainte de Iacob, cel care va deveni Israel și poate fi considerat strămoșul evreilor biblici. Chiar și acolo apărea o precizare universală, referitoare la toate neamurile pământului:

„După aceea a zis Domnul către Avram: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu.
Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare.
Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”.” (Facerea, cap. 12, vs. 1-3) 

În Epistola către Romani, apostolul Pavel face o lungă pledoarie în care explică universalitatea chemării la Dumnezeu, atât pentru evrei cât și pentru toate popoarele. (Fără ca acest universalism să însemne totala lor dispariție în actualul spirit globalist, căci ele își păstrează caracteristici aparte.) Mai ales în capitolele 3-5 ale scrisorii găsim elaborată teoria despre dubla îndreptățire a lui Avraam, prin credință și prin supunere la Lege. Astfel, se produce nu doar o descendență genealogică, dar și una spirituală, a celor ce îi urmează credința a cărei împlinire este în Hristos.

Anterior, Ioan Botezătorul fusese și mai dur și mai direct în exprimarea importanței moștenirii religioase a lui Avraam, deasupra celei biologice:

„Deci zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?
Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Luca, 3, vs. 7-9)

Ambasadorul SUA în Israel, Mike Huckabee, are și calitatea de pastor baptist. Într-un interviu cu același realizator, diplomatul american a interpretat într-un mod similar promisiunile făcute lui Avraam, ca să încuviințeze o expansiune teritorială în Siria, Liban, Egipt, Iordania, Irak, Arabia Saudită. Astfel s-ar trasa harta Israelului Mare, întins de la Eufrat la Nil. „Ar fi în regulă dacă l-ar lua pe tot…” a spus nonșalant emisarul Statelor Unite.

De la sionismul creștin s-au revendicat mai mulți conducători ai Statelor Unite, chiar din zona stângii progresiste, ca Joe Biden, care teoretic e catolic, dar are și un rabin personal.

„Când eram tânăr senator, ziceam că dacă aș fi evreu, aș fi sionist. Dar eu sunt sionist, nu trebuie să fii evreu ca să fii sionist.”

Relația lui Donald Trump cu creștinismul e una complicată, în sensul că nu e clar dacă mai e sau a fost vreodată așa ceva. În ultima campanie electorală a fost să se închine la mormântul rabinului Menachem Mendel Schneerson, considerat de secta Chabad Lubavitch adevăratul „mesia”, în locul lui Iisus Hristos. La depunerea jurământului a evitat să atingă Biblia. Și s-a adresat creștinilor ca fiind un grup exterior:

„Creștinilor, ieșiți și votați doar de data asta. În patru ani se rezolvă toate, va fi bine. Nu va mai trebui să votați. Ieșiți să votați, frumoșii mei creștini. Vă iubesc, creștinilor. Nu sunt creștin. Vă iubesc, ieșiți și votați!”

Consiliera lui Trump la Casa Albă pentru probleme religioase e o predicatoare, care pretinde că „vorbește în limbi”, bolborosind silabe fără sens. Și organizează adevărate procesiuni șamanice, în care adepții se ating de Trump, ca și cum s-ar ruga la el, nu doar pentru el. Paula White le-a spus creștinilor că trebuie să își trimită 10% din venitul lor către Israel, ca să nu riște să fie neascultători față de Dumnezeu. Paula White lucrează strâns cu pastorul John Hagee, liderul organizației „Creștini uniți pentru Israel”, una din cele mai fervente asociații de profil.

„Evanghelicii” au rămas ultimul nucleu de susținere pentru această politică inclusiv războinică de tip neocon. Un sondaj Pew Research din martie 2026 arată că 60% dintre americani au o opinie negativă despre Israel. Pe aliniamente politice, situația e chiar mai drastică între votanții democrați tineri (sub 50 de ani), unde părerea defavorabilă Israelului urcă la 84%. La polul opus sunt votanții republicani în vârstă (peste 50 de ani), între care doar 24% împărtășesc acele sentimente critice.

Împărțirea e la fel de semnificativă pe grupuri religioase. Majoritatea americanilor (53%) se arată interesați de conflictul dintre Israel și palestinieni (prezentați în sondaj ca Hamas). Evreii americani manifestă cel mai mare interes (91%), urmați de musulmanii din SUA (70%) și de neo-protestanți „evanghelici” albi (65% interesați și tot atâția pro-Israel). Aceștia din urmă îi depășesc ușor și pe evrei în susținerea Israelului, 65 față de 64%. Restul grupurilor religioase americane au preponderent o raportare critică la politica Israelului. În ordine: alți protestanți albi decât cei „evanghelici” (39% pro Israel), catolici (35%), protestanți negri (33%) și alte grupuri creștine neafiliate, în care probabil sunt incluși și ortodocșii (22%).

Prin răspândirea la noi a cultelor neo-protestante (penticostali, baptiști, adventiști) și a celor care pretind că nu au nicio denominațiune, ideile respective sunt popularizate și la noi, prin predicatori ca Tony Berbece sau fostul pastor adventist Mihai Gâdea.

teoria dispensațiilor

Îmbinarea politicii și religiei în acest subiect își are originile într-un curent teologic, care pune mai presus unele pasaje din Vechiul Testament decât întregul mesaj al Noului Testament. Adepții acestei erezii consideră că poporul evreu e ales de Dumnezeu pentru o misiune mesianică, deasupra celorlalte popoare. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, propovăduirea mesajului evanghelic, răstignirea și Învierea Sa sunt prezentate ca fapte secundare, „o paranteză” în istoria lui Israel, care ar avea o legătură directă cu Tatăl.

În cadrul respectivului curent sunt poziții diverse, unele mai moderate (mai aproape de perspectiva restului cultelor creștine tradiționale). Cele mai radicale consideră că evreii au o cale separată de mântuire, indiferent de respingerea lui Hristos și de nerecunoașterea Sa ca Mesia. Adică printr-o legătură directă cu Tatăl, consemnată în Vechiul Testament. Ceea ce vine în contradicție flagrantă cu spusele Domnului către Toma:

„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan, cap. 14, vs. 6)

După așa zisa „paranteză” a erei creștine, adepții ereziei respective consideră că evreii vor reveni într-un rol major în etapa apocaliptică. Atunci ar urma să aibă loc atacarea Israelului de mai multe națiuni, care s-ar solda cu dispariția a două treimi dintre evrei și convertirea ultimei treimi la creștinism. Aici apare un paradox șocant. Adepții atât de devotați ai alianței cu Israel par a fi și cei mai necruțători. În primul rând, din perspectivă creștină, refuzul de a propovădui mesajul salvator de suflete al lui Hristos către evrei e cel mai „antisemit” lucru, pentru că refuză să îi cheme pe această cale a mântuirii. În al doilea rând, pentru că e prezentat un scenariu apocaliptic în care majoritatea evreilor mor, iar cei rămași sunt aproape forțați la convertire într-o situație disperată.

Proporția respectivă e dedusă în baza interpretării literaliste a unui verset din profeția lui Zaharia:

„În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curăţirea de păcat şi de orice altă întinare. (…)
Şi în toată ţara, „zice Domnul,” două treimi vor pieri, şi vor muri, iar cealaltă treime va fi lăsată acolo.
Iar pe aceasta a treia o voi pune în foc; îi voi curăţi ca pe argint şi îi voi încerca cum se încearcă aurul. Ei vor chema numele Meu şi Eu îi voi asculta; şi Eu voi zice: „Acesta este poporul Meu”, şi el va răspunde: „Domnul este Dumnezeul meu!” ”(Zaharia, cap. 13, vs. 1 și 8-9)

Aceste roluri diferite pentru creștini și evrei sunt puse împreună în acea teorie prin împărțirea istoriei sacre în mai multe ere, numite dispensații (asupra cărora revin la final). Ultima dintre epoci ar fi cea a mileniului, ceea ce se împletește cu o altă erezie mai veche „milenarismul” (sau chiliasm), tentativa de instituire a unei împărății lumești utopice.

În viziunea creștină generală, a doua venire a Mântuitorului e concomitentă cu Judecata de Apoi și cu sfârșitul istoriei lumești, fiind urmată de Împărăția Cerurilor, care e veșnică. În viziunea dispensaționalistă, anterior au loc mai multe evenimente, ca reconstruirea templului din Ierusalim și reluarea funcționării lui. Evident, din perspectivă creștină e o involuție lipsită de sens întoarcerea la sacrificiile animale din templu, căci acelea erau doar o prefigurare a jertfei de pe cruce. Care e comemorată ritualic la fiecare liturghie din Biserică, prin euharistie (împărtășanie) instituită la Cina cea de Taină prin frângerea pâinii și turnarea vinului. (Cultele neo-protestante tind să nu mai aibă taine, ci o manifestare raționalistă prin predici vorbite și cântece moderne.)

Pericolul major al acestei interpretări e că îi pregătește pe adepții „evanghelici” pentru confuzia dintre Hristos și Antihrist. Profețiile Apocalipsei sugerează că acea figură ar putea fi nu doar un adversar direct al lui Hristos, dar și un substitut, un surogat cu aparență pozitivă, foarte popular, întâmpinat cu speranță ca un salvator politico-religios.

În teoria dispensațiilor, un episod eshatologic esențial e acela al Răpirii, care e o dezvoltare modernă a teoriei predestinării a lui Jean Calvin. În acea etapă, un număr restrâns de creștini și dintre cei aleși înviați e selectat și răpit pe norii cerului. Astfel, secvențele cele mai înfricoșătoare din Cartea Apocalipsei vor fi urmărite de cei aleși dintr-un loc sigur, în care vor fi protejați. Oferirea de jertfe în templul de la Ierusalim e întreruptă în viziunea lor de către Antihrist, care declanșează o perioadă a marilor suferințe.

După aceasta, Iisus revine în Ierusalim, pentru a domni peste o împărăție de o mie de ani (ceva asemănător cu ce își imaginau cărturarii de pe vremea primei veniri). Înainte de a mai descrie câteva trăsături ale acestui curent și felul cum a luat ființă, e necesar să conștientizăm contradicția majoră cu mesajul evanghelic. De aceea, vă propun să parcurgem doar o parte din pasajele biblice ilustrative, cu câteva comentarii.

smochinul neroditor

Dacă pomul cunoștinței binelui și răului din Cartea Facerii rămâne subiect de supoziții, totuși despre frunzele cu care Adam și Eva își acoperă goliciunea după ce-l consumă, ni se spune că erau de smochin. Același pom e folosit ca metaforă pentru măsura evaluării, în celebra formulă: „după roadele lor îi veți cunoaște”.

La vederea unuia din primii ucenici, aduși de Filip, Domnul exclamă în Sine admirativ:

„Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.
Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.
Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel.” (Ioan, cap. 1, vs. 47-49)

Să remarcăm că acestea sunt mărturisirile fundamentale, pe care avea să le facă și Petru, la momentul instituirii Bisericii creștine. Și sunt tot cele două acuze, pe care fariseii le-au considerat blasfemii de nesuportat. Prima, pentru că în înțelegerea lor echivala cu politeismul, coborârea lui Dumnezeu la identificarea cu un om. Pentru a pedepsi cu moartea acel afront, s-au folosit de a doua – livrată stăpânirii romane – ca o dovadă că denunță pe cineva care nu recunoaște ordinea de drept. (Deși ei înșiși așteptau un izbăvitor politic.)

Natanael face acea mărturisire, pentru că e atât de impresionat de divulgarea a ceva ce se petrecuse sub smochin. Putem presupune că era vorba de o trăire în rugăciune, pe care n-o povestise nimănui, o revelație doar între el și Dumnezeu. Dar putem specula și un sens metaforic. „A fi sub smochin” ar relua gestul sfios al acoperirii trupului în mod exterior; a fi parte dintr-o tradiție a normelor de conduită, prescrise în legea lui Moise. Deci parte din poporul ales. O cale bună pentru moment, care oferă umbră de arșiță și roade bune la gust. Mai mult decât nimicul ignoranței păgâne despre păcat, dar totuși „un vicleșug”, necesar doar după pierderea inocenței. Orice s-ar fi întâmplat în inima lui Natanael sub acel smochin, putem presupune că l-a făcut să depășească prescripțiile rituale date tuturor ca un veșmânt de frunze. L-a făcut să iasă din rândul neamului său simbolizat de smochin, printr-o trăire profundă, în har:

„Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan, cap. 1, vs. 17)

În ultima săptămână înainte de răstignire, evenimentele se precipită într-o cascadă de revelații și profeții ale Vechiului Testament, împlinite atunci. Avusese loc recent și învierea lui Lazăr, cea mai mare dintre minuni. Hristos intră în Ierusalim pe un mânz, aclamat de mulțimi și de copii, care strigă: „osana fiu al lui David”:

„Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice:
“Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”.” (Matei, cap. 21, vs. 4-5)

Dacă nu ar fi fost manevrate în direcția opusă de cărturari și farisei, poate mulțimile ar fi aclamat un rege al iudeilor. Are loc episodul cunoscut al alungării vânzătorilor și schimbătorilor de bani din templu. Totuși, Ierusalimul nu devine nici obiectul fascinației Mântuitorului, nici capitala de cucerit pentru o împărăție lumească. Dimpotrivă, pare un loc dezolant, în care minunile s-au făcut în zadar, încât Hristos exclamă exasperat:

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.” (Matei, cap. 23, vs. 37) 

E un loc sterp, care nu hrănește, pentru că stă pe o credință, care nu mai dă roade și își încheie misiunea în istoria mântuirii:

„Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit;
Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.” (Matei, cap. 21, vs. 18-19)

(În versiunea lui Marcu, ni se precizează chiar că nu era sezonul pentru acele fructe. Deci blestemul pomului ne apare cu atât mai nedrept. Dar e intercalat explicit cu prezența în Ierusalim și disputele cu fariseii, așadar un simbol al nerodirii acelei interpretări a prescripțiilor lui Moise.)

lucrătorii nedrepți ai viei

Conflictul între linia profeților și linia interpreților legii vechi, de care țineau fariseii, e istorisit și în discursul primului martir creștin. Înainte de a fi lichidat cu pietre de iudeii furioși pe convertirea lui la creștinism, sfântul Ștefan ține un discurs lung, în care vorbește de profeții uciși înaintea lui și de căderea poporului în neascultare și în idolatria pentru culte ca al lui Baal. (Faptele Apostolilor, cap. 7, vs. 41-54)

Dar Mântuitorul face mai explicit decât prin uscarea smochinului neroditor trecerea la noul legământ în parabola lucrătorilor viei:

„Şi a început să spună către popor pilda aceasta: Un om a sădit vie şi a dat-o lucrătorilor şi a plecat departe pentru multă vreme.
Şi la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic.
Şi a trimis apoi altă slugă, dar ei, bătând-o şi pe aceea şi batjocorind-o, au trimis-o fără nimic.
Şi a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o şi pe aceea, au alungat-o.
Şi stăpânul viei a zis: Ce voi face? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate se vor ruşina de el.
Iar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; să-l omorâm ca moştenirea să fie a noastră.
Şi scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Ce va face, deci, acestora, stăpânul viei?
Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora. Iar ei auzind, au zis: Să nu se întâmple!” (Luca, cap. 20, vs. 9-16)

al doilea legământ

Opțiunea între linia descendenței biologice din Avraam, păstrată în Vechiul Testament, și cea a descendenței spirituale, sau a înfierii prin har, e foarte limpede exprimată de Iisus Hristos:

„Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;
Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.
Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi?
Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului.
Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac.
Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.

Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi.
Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru.
Ei au răspuns şi I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.
Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta.

Voi faceţi faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu.
Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.
De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.

Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.” (Ioan, cap. 8, vs. 31-45)

primul sinod

Deși adună mulțimi mari, atrase de miracole, apostolii nu reușesc să convingă majoritatea compatrioților evrei, care aleg „democratic” pe răsculatul Barabas. După Răstignire, Înviere și Înălțarea la Cer a Domnului Hristos, apostolii săi rămân inițial ca o grupare marginală a lumii evreiești. Pe alocuri persecutată, pe alocuri tolerată. Mărturisirea lor capătă adepți între neamurile păgâne, dar inițial mai putea fi dezbătută și în comunitățile evreiești.

Primul sinod apostolic are loc undeva în jurul anului 48, cu prezența lui Petru și Pavel. Subiectul disputei a fost dacă adepții noii religii, botezați din rândul ne-evreilor, ar trebui să păstreze cutumele evreiești. Relatarea se găsește chiar în Biblie:

„Şi sosind ei la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei.
Dar unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând că trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise.
Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt.” (Faptele Apostolilor, cap. 15, vs. 4-6)

Decizia luată atunci a fost să se renunțe la tăierea împrejur și la majoritatea restricțiilor culinare și ritualice mozaice. În epistolele sale, apostolul Pavel explică rațiunea lor pedagogică din etapa primitivă și împlinirea în forme simbolice în creștinism. S-au păstrat doar câteva din tabu-urile vechi, cum ar fi interdicția de a consuma animale sugrumate sau sânge de animale. Desigur, rămâneau valabile cele 10 porunci ale lui Moise. (Pentru că mesajul hristic fusese unul de împlinire, nu de stricare sau negare a Legii vechi.)

Bifurcația devenea tot mai clară, încă de pe vremea când apostolii mai propovăduiau prin sinagogi. Creștinismul alegea interpretarea spirituală, a unei mari libertăți sub discernământul duhului. În timp ce religia fariseilor, deveniți rabini, devenea tot mai legalistă, concentrată pe formă până la superstiție, într-un cod juridic complex, dezbătut în Talmud. (Ca un fapt divers, circumcizia are o mare popularitate în Statele Unite, deși într-o scădere ușoară la 49% (în condițiile în care populația evreiască e 2% și tot mic e și procentul musulmanilor.)

evoluția istorică

În anul 64, are loc marele incendiu al Romei, pentru care Nero îi acuză pe creștini, inaugurând o lungă perioadă de persecuții pe toată întinderea Imperiului. (Care va dura, cu intensități diferite, până la edictul de toleranță al lui Constantin din 313.) La acea dată, Nero se afla sub influența celei de-a doua soții, Poppaea Sabina, posibil de religie iudaică, dar în tot cazul o protectoare insistentă a evreilor la Roma. (Tipologia ei se aseamănă cu cea a Esterei, la vârful imperiului Ahamenid, strămoșii persanilor și sirienilor.)

Profitând de turbulențele din capitală și de conducerea unui Nero tot mai aberant, mișcarea zeloților (din care probabil făcuse parte și Barabas) declanșează în anul 66 răscoala evreilor, cu ambiția unui război de independență. Pentru reprimarea revoltei e desemnat generalul Vespasian, dar operațiunea se dovedește una de durată, care se întinde pe mai mulți ani. În timpul ei, Nero pierde susținerea armatei și e forțat să se sinucidă în anul 68, punând capăt dinastiei neoficiale inaugurate de Iulius Cezar. Imperiul intră în degringolada războiului civil cu patru generali proclamați simultan împărați de oștile lor în diferite puncte al împărăției. Unul dintre ei, care avea să se impună, a fost chiar Vespasian, care pleacă spre Cetatea Eternă, lăsând războiul cu evreii în seama fiului său, Titus.

Templul din Ierusalim fusese deja pângărit de pretenția ultimilor împărați să se oficieze în el acte ale cultului imperial, prin care să fie integrat în religia și politica romană. Dar în anul 70, templul e demolat de Titus. Anul următor, fiul împăratului aduce în triumf robii și avuțiile capturate, între care și menora de aur, după cum se poate vedea și azi pe Arcul de triumf al lui Titus din Roma.

Războaiele dintre romani și evrei s-au prelungit sub mai mulți împărați, cu întreruperi, asedii și masacre de ambele părți, nefiind limitate la zona Levantului, ci în aria mai largă a unei diaspore care exista dinainte de cucerirea romană. Revolte și confruntări au loc în zonele cu însemnate comunități evreiești, ca Alexandria (Egipt), Cipru, nordul Africii și Mesopotamia. Mai cu seamă, sub împărații Traian și Hadrian, răscoalele evreiești produc un adevărat genocid în rândul conlocuitorilor greco-romani, încât unele regiuni au avut nevoie să fie repopulate după. (Evenimentele sunt cunoscute ca războaiele din Kitos.) Ultima mare răscoală e condusă de Simon Bar Kohba și e zdrobită de împăratul Hadrian în 136. „Fiul” lui Traian (adoptat pe patul de moarte, din rațiuni de succesiune) a manifestat o brutalitate deosebită, distrugând complet Ierusalimul, ucigând până la două treimi din evreii din Iudeea și alungând pe restul fie în sclavie fie în exil.

În lipsa templului și a unei preoțimi oficiante (din seminția lui Levi), religia evreilor a fost preluată integral de farisei, deveniți rabini, comentatori legaliști ai preceptelor mozaice. Rabinii sunt la intersecția dintre teologi speculativi, avocați și lideri ai comunității. Disputele lor pe marginea interpretării Legii Vechiului Testament, organizate în Talmud în jurul secolului 6, au dat naștere unei religii mult diferite de ce a lui Moise. La fel cum nici creștinismul nu se poate confunda cu acea moștenire, prin dezvoltarea ulterioară produsă de apostolii lui Hristos în Evanghelii și interpretările date de Sfinții Părinți ai Bisericii. Prin apariția Coranului aproximativ în aceeași perioadă cu Talmudul, există și o a treia religie monoteistă, care se revendică de la moștenirea revelației lui Avraam. Toate trei se consideră într-o continuitate naturală cu acel nucleu și le consideră pe celelalte deviații de la traiectoria inițială.

Pe lângă speculațiile juridice ale rabinilor, pe marginea poruncilor și narațiunilor din Tora, iudaismul actual a mai primit și un strat ocult, inspirat din tradiții orientale și gnostice. Acea tradiție mistică e cunoscută drept Cabala (Kabbalah) fiind descrisă mai ales în Zohar, un text scris probabil în jurul anului 1.000, în diaspora sefardă. Însă adepții ei consideră că e doar o transcriere parțială a unei tradiții orale mult anterioare. (Hristos e foarte categoric în a condamna adăugirile folclorice pe marginea Legii vechi.) În absența unor dovezi scrise, e deci imposibil de spus cât din acea tradiție orală, inițiatică, exista de pe vremea exilului babilonian ori egiptean, era păstrată subteran din religiile feniciene (cum era cultul lui Baal) și cât a fost adăugat în era creștină, mai ales sub influența neo-platonismului.

eonii gnostici

În cele aproape trei secole de clandestinitate a creștinismului, sub persecuții, s-au dezvoltat mai multe interpretări asupra doctrinei. Deviații ce aveau să fie apoi scoase la iveală și tranșate în sinoadele ecumenice. Gnosticismul a fost cel mai dezvoltat set de erezii ale acelei perioade. Un curent foarte divers, despre care informațiile păstrate provin doar de la adversari, care tind să îl diabolizeze. Totuși, câteva trăsături mai răspândite se pot consemna.

Gnosticii porneau de la concepția că lumea e un loc al suferinței, iar trupul e o închisoare pentru suflet. Din care se poate elibera prin cunoaștere (gnoză), obținând un fel de iluminare. Întrucât lumea e impură, credeau că Dumnezeu nu se putea atinge sau amesteca cu materia și că lumea ar fi opera unei divinități intermediare, numită Demiurg. Unul din primii eretici gnostici condamnați de Biserică a fost Marcion, care considera că în Vechiul Testament ar fi un zeu răzbunător și crud, diferit de Dumnezeul iubirii din Noul Testament. Biserica a respins această teorie și ruptura de Vechiul Testament, pe care îl integrează ca bază profetică în ansamblul Scripturii. Neo-protestanții fac o nouă ruptură, de astă dată pentru a favoriza excesiv Vechiul Testament.

O temă larg răspândită între gnostici era că există o succesiune de epoci, numite eoni, fiecare cu câte o zeitate tutelară, din ce în ce mai slabă și mai întinată de material. La origini, exista un spirit pur, o esență unică. Ideea emanațiilor se regăsește și în Cabala. Iar epocile succesive au un echivalent vizibil în teoria „dispensațiilor”. De fapt, teme gnostice se găsesc și în filosofia greacă, dar și în ocultismul din creștinism, iudaism și islam, având o puternică influență și în masonerie.

ocultismul Renașterii

În secolul 12, Gioachino da Fiore călătorește la Ierusalim unde are o profundă experiență mistică, în urma căreia se călugărește și fondează un ordin monahal. El dezvoltă o teorie a erelor succesive, o variantă moderată a eonilor gnostici și o prefigurare a dispensațiilor. Prima eră e sub patronajul Tatălui, fiind una a rigorii poruncilor din Vechiul Testament, de la Adam la Hristos. A doua eră e cea a Fiului, fiind guvernată de credință și ritualul bisericesc. Ultima eră urma să fie cea a Duhului Sfânt, o etapă utopică a iubirii universale, guvernată de un ordin călugăresc perfecționat, în care nu va mai fi nevoie de Scriptură, pentru că spiritul ei va fi pătruns prin gnoză.

Gioachino da Fiore a fost condamnat ca eretic de Biserica Catolică. La fel ca „evanghelicii” actuali, era captivat de profețiile vremurilor de pe urmă din Cartea Apocalipsei și prevestea iminența unei noi ere. (Formulă care se va regăsi în ocultismul contemporan ca New Age.) Călugărul avea un interes aparte pentru mistica evreiască. Era finală din viziunea lui se aseamănă cu era mesianică din iudaism. În acea etapă finală a istoriei, Da Fiore preconiza o convertire în masă a evreilor și o fuziune cu creștinismul.

Sub patronajul familiei bancare De Medici, în Italia Renașterii (secolul 15) are loc o redescoperire a filosofiei și artei greciei antice. Umanismul renascentist avea și o fațetă subterană, de frondă față de învățătura creștină, prin absorbirea unor filoane din școala lui Platon și a neo-platonismului. Marsilio Ficino, fondatorul Academiei din Florența, era practicant al astrologiei și alchimiei, traducător al unor opere presupus inițiatice ale lui Hermes Trismegistul. Și el vehicula ideea eonilor gnostici. Pico della Mirandola a încercat să fondeze o formă creștină de Cabala, absorbind texte evreiești deopotrivă cu surse grecești, într-un sincretism esoteric din care nu lipseau astrologia și magia.

puritanii protestantismului

Desigur, nu putem ajunge la neo-protestantism fără cele două rupturi majore anterioare: marea schismă, dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică (1054) și apariția protestantismului, prin Reforma lui Martin Luther (1517). Inițial, luteranismul păstra majoritatea dogmelor catolice, dar introducea principii noi, cum ar fi interpretarea bazată strict pe textul biblic, înlăturând tradiția anterioară.

Mișcarea puritană din Anglia secolelor 16-17 pornește de la ideea că ruptura față de catolicism nu a fost suficient de radicală. Ei cer renunțarea la orice tradiții de cult și la majoritatea tainelor. Veștmintele preoțești sunt înlocuite cu hainele obișnuite ale predicatorilor, care nu necesită o calificare aparte. Erau iconoclaști furibunzi, considerând icoanele idoli și nu acceptă cinstirea sfinților. Sunt pentru o descentralizare a bisericii, de unde va rezulta puzderia de grupări neo-protestante și grupări carismatice. (Multe culte dispensaționaliste de azi pretind a nu avea nicio denominațiune.)

Puritanii puneau mare preț pe experiența personală de întoarcere la Dumnezeu (de unde curentul ulterior „pocăit”, sau în terminologia americană, a celor „născuți din nou”). Ei demonstrau un zel nemaiîntâlnit al implicării în societate, prin impunerea normelor de comportament. (Aveau să fie în spatele unor mișcări ca prohibiția alcoolului, combaterea indecenței și pornografiei. Erau și militanți pentru alfabetizare, pentru ca fiecare să citească Biblia pe cont propriu.) Tot ei au inaugurat și implicarea activă în societate a femeilor, putând fi considerați între precursorii curentelor feministe și woke de mai târziu, dar e o interpretare puțin forțată, ei fiind totuși foarte conservatori.

Mișcarea lor și-a pus amprenta asupra societății engleze prin capturarea puterii de către Oliver Cromwell, care pentru scurtă vreme face din puritanism doctrina statului. În 1649, armata sa învinge în războiul civil, îl judecă și decapitează pe regele Charles I (cu 140 de ani înainte de ghilotinele Revoluției Franceze). După restaurația monarhiei, majoritatea puritanilor au părăsit Biserica Anglicană.

Prin lectura literală a Bibliei, puritanii au ajuns la restaurarea multor cutume evreiești prescrise în Vechiul Testament. Cum ar fi ținerea sabatului. Mulți erau obsedați de limba ebraică, în care credeau că pot găsi sensuri nepătrunse ale textului (deși Noul Testament e scris în greacă). Venirea lor la putere prin Cromwell a însemnat și reprimirea evreilor în Anglia, în 1656, după ce fuseseră alungați în 1290. Puritanii erau convinși că după convertirea evreilor va urma o perioadă mesianică.

Prin restaurația monarhică, puritanii au început să fie văzuți ei înșiși ca un element turbulent pentru societate. Așa că regele a fost bucuros să le faciliteze stabilirea în America, în valuri care încep din 1620. Trecerea Oceanului în Lumea Nouă a fost trăită de puritani ca o experiență religioasă de fondare a unei societăți ideale și făceau deseori paralela între pasajul evreilor din Egipt spre Tărâmul Făgăduinței.

Puritanii au fondat universitatea Harvard, inițial pentru formarea de predicatori; iar apoi Yale, când au considerat că prima a devenit prea liberală. Spiritul lor republican a influențat mult Revoluția Americană, alături de ideile iluministe, ale liberalismului clasic și masoneriei.

dispensațiile

Teoria dispensațiilor e creația teologului englez cu origini irlandeze John Nelson Darby, undeva în jurul anului 1830. Acesta a părăsit Biserica Anglicană, fără a mai adera la o altă grupare. A insistat pentru eliminarea specializării preoțești, capacitatea de a predica fiind deschisă tuturor. Lui îi aparțin ideile fundamentale ale curentului evanghelic neo-protestant actual. Cum ar fi: împărțirea istoriei în ere (numite dispensații), răpirea credincioșilor înainte de marea suferință descrisă în Apocalipsă și existența unor legăminte diferite pentru evrei și creștini. Astfel, Darby considera că pentru evrei promisiunile se vor împlini sub forma unei împărății lumești, cu teritoriu. În timp ce Biserica ar fi o entitate cerească.

De la el au derivat mai multe școli de gândire, cu un număr variabil de „dispensații”. Dar cele mai populare între „evanghelici” ar fi următoarele șapte:

1 Era inocenței – cuprinsă între creația din Geneză și alungarea din rai pentru neascultare a perechii primordiale, Adam și Eva. (Toate epocile par curmate de un eșec uman, după care Dumnezeu pare a pregăti un plan alternativ.)

2. Era conștiinței – între ieșirea din rai și potopul de pe vremea lui Noe. O etapă în care omul își folosește o busolă morală interioară. Dar eșuează prin creșterea fără margini a răutății.

3. Era guvernării – între potop și Turnul Babel. (În unele interpretări, această etapă ar fi fost guvernată de „Legile lui Noe”, o invenție mai recentă a speculației iudaice, pe care unii rabini o prescriu pentru viitor celorlalte popoare care, în viziunea lor, nu ar putea ține numeroasele porunci halahice.) În această etapă societatea încearcă să se organizeze și să se guverneze. Dar eșuează în ambiția de a-L sfida pe Dumnezeu prin construcția unui turn către cer. Ambiție pedepsită prin încurcarea limbilor și apariția distincțiilor etnice.

4. Era promisiunii – între Avraam și Moise. E o perioadă a patriarhilor, a legământului făcut de Avraam cu Dumnezeu, introducerea circumciziei și a unor norme de comportament. Etapa se termină prin robia egipteană pentru neascultare, după unii, în deceniile de rătăcire prin pustiu în drum spre Canaan.

5. Etapa legii – între primirea celor 10 porunci ale lui Moise și Răstignirea lui Iisus Hristos, chiar până la demolarea Templului din Ierusalim în anul 70. Observați aspectul șocant că în acest desfășurător pretins creștin Hristos nu „merită” alocată o etapă proprie, care să înceapă cu Întruparea sau cu Evangheliile. Pur și simplu, intrarea Fiului lui Dumnezeu în istorie pare un fapt secundar al istoriei evreiești pentru o teologie care se pretinde creștină.

6. Etapa harului – de la Răstignirea lui Hristos la Răpirea credincioșilor. (Ar fi etapa în care ne aflăm.) Ar fi etapa răspândirii mesajului creștin, până la căderea în apostazie a Bisericii sau până la declanșarea evenimentelor descrise în Cartea Apocalipsei. Înainte de momentele apocaliptice, credincioșii ar fi răpiți în cer, pentru a nu le suferi.

7. Împărăția milenară – E etapa (aproape) finală, dar care are o durată limitată, de o mie de ani, spre deosebire de înțelegerea curentă a restului cultelor creștine. Ar include o domnie pe pământ a lui Iisus Hristos, întreruptă de o ultimă confruntare cu Diavolul, căruia i se permite o ultimă rebeliune. Abia după înfrângerea acestuia, e realizată viziunea „unui cer și un pământ nou”, împărăția cerească eternă.

Învățăturile lui John Nelson Darby nu au avut inițial un ecou semnificativ. Abia după 1909 ele încep să fie sistematizate și popularizate de Cyrus Scofield. Între aceștia doi avusese loc și lansarea mișcării sioniste. În 1862, Moses Hess, primul comunist din Germania, publică „Roma și Ierusalim”, devenind și părintele sionismului. Înainte de a o citi, Theodor Herzl, publică și el în 1895 „Der Judenstaat”, primind o recunoaștere mai largă ca fondator al mișcării sioniste. Primii coloniști se mutau deja în Palestina controlată de Imperiul Otoman (primul kibbutz e creat la Tel Aviv în 1909). În 1917 ministrul de Externe britanic, Arthur Balfour, trimite scrisoarea publică adresată lordului Rothschild, în care își exprimă sprijinul pentru înființarea unui stat pentru evrei în Palestina.

Cyrus Scofield a avut o carieră de politician în a doua jumătate a secolului 19. Nu foarte onorabilă, marcată de scandaluri de mită și folosire de cecuri sub semnătură falsă. Nici viața privată nu era strălucită, își abandonează familia pe fondul consumului de alcool. Dar orice om are dreptul la îndreptare, mai ales în cadrul creștin. Scofield se pocăiește și devine predicator al unui cult evanghelic.

Scofield a fost determinant în popularizarea tezelor dispansațiilor și a sionismului creștin prin publicarea în 1909 a variantei sale asupra Bibliei. În mare, era vorba de traducerea standard (de pe vremea regelui englez Iacob, cu trei secole înainte). Însă conținea câteva „ajustări” să se potrivească tezelor lui Darby și o mulțime de note de subsol, care ghidează cititorul în direcția interpretării dispensaționaliste. Practic, notele de subsol erau marea sa contribuție, dar aveau să aibă un impact major.

Deși nu se apropie de miliardele de exemplare ale Bibliei regelui Iacob, cu actualizările sale, Biblia lui Scofield e cea mai influentă și mai folosită în mediul neo-protestant. La răspândirea ei a contribuit și tipărirea de către Editura Universității Oxford.

Succesul cărții a fost completat de televizor prin apariția fenomenului tele-evangheliștilor în Statele Unite. Persoane foarte carismatice adunau milioane de simpatizanți și urmăritori fideli, cu predici înflăcărate în săli imense și prin micul ecran. Unul dintre cei mai influenți tele-evangheliști a fost predicatorul baptist Jerry Falwell. Acesta avea o prietenie personală cu premierul Menachem Begin și considera sprijinul pentru Israel elementul determinant al politicii externe americane.

Falwell a fondat mișcarea intitulată Moral Majority, care reunea mai mulți lideri spirituali, cu o agendă conservatoare, criticând liberalizarea avortului, a căsătoriilor homosexuale și vulgaritatea din presă. Mișcarea a avut un rol hotărâtor în alegerea președintelui Ronald Reagan în anii 80, inaugurând o linie neo-liberală economic și neo-conservatoare social.