Lumea se împarte în oameni care au văzut Matrix și oameni care nu știu despre ce-i vorba. Din prima categorie, vasta majoritate a reținut doar intriga de bază, în care eroul pozitiv luptă contra sistemului opresiv. Doar foarte puțini știu că filmul făcut de cei doi frați (care între timp și-au schimbat amândoi sexul) e o răsturnare a clasicei bătălii între bine și rău, că în el sunt ascunse mesaje oculte, de inspirație gnostică și chiar demonică. (Despre acele sugestii esoterice, veți găsi câteva referințe la finalul articolului.)
Totuși, alegoria unei lumi fabricate prin manipulare, „ca o pânză trasă pe ochi”, din care se poate ieși printr-un salt de conștiință, are valoarea ei de întrebuințare. Pentru că „matrixul” stabilimentului politico-mediatic și economic chiar există. Și lumea din jur iarăși se împarte în cei care luptă împotriva acestei matrici prin căutarea adevărului, a dreptății, și cei care îi reprimă ca să apere nedreptatea, falsitatea.
Atât idealiștii, cât și cei deplin malefici sunt puțini. Dar de partea celor răi par să stea milioanele și miliardele de ignoranți, imposibil de trezit, care perpetuează tot ansamblul prin propria inerție, prin compromisurile mărunte care îi leagă de vârful piramidei puterii, chiar împotriva interesului lor. Bascularea într-o direcție sau alta a acestei majorități amorfe e miza luptei pe tărâm social.
Metafora alegerii între cele două pastile magice, care oferă luciditatea amară sau ignoranța comodă, e excepțională. (Chiar dacă sensurile ascunse diferă de cele evidente.) Acea alegere chiar ne e oferită zilnic. Pelicula are părți ce s-au dovedit profetice. 25 de ani mai târziu, prin apariția telefoanelor mobile și rețelelor de socializare, cu toții trăim o parte din viață într-o realitate virtuală. Suntem și personajele propriei ficțiuni. Și impresia că ne aflăm într-o simulare e greu de ocolit. Sau poate nu era vizionară, cât o formă de programare mentală…
În ce-l privește pe Donald Trump, nu se pune problema să fie unii cărora le e total necunoscut. Dar, în rest, se păstrează cam același tip de împărțire. Adică, avem pe de o parte susținătorii „matrixului” globalist, cei care contribuie la realizarea unei distopii (o utopie horror). Sunt cei care susțin actuala stare de lucruri, prăbușirea civilizației creștine, dispariția națiunilor euro-atlantice în hăul global. De cealaltă parte, sunt rebelii noii ordini. Respectiv, cei care înțeleg pericolele colonizării Vestului cu lumea a treia, înțeleg că aberațiile marxismului cultural sunt dizolvante și destabilizatoare, și doresc întoarcerea la valorile tradiționale și la suveranitatea națională. În prima categorie intră cam tot sistemul mediatic și de producție a culturii populare. Iar, în cazul României, tot acolo intră și structurile statului paralel, ale statului propriu-zis și partidele impropriu numite „pro-europene”, demult subordonate directivelor globaliste.
Lupta e reală și a fost până foarte recent dezechilibrată (ca număr de suporteri) de partea globalismului. Lucru care a întărit impresia naivă că Trump e un erou pozitiv, care conduce un fel de luptă de eliberare națională, de care vor beneficia fără mare efort și restul țărilor din Imperiul American. Superficial, așa se vede lupta dusă de Trump cu hidra rețelei Soros, cu capetele ei debile, Biden, Harris, Ursula… Cei mai destupați la minte s-au lămurit demult că Donald e doar un bișnițar politic, un fanfaron care se bate într-o luptă simulată grosier, ca în spectacolele kitsch de lupte în ring. (La care chiar a luat parte cândva, plătit bine de o afaceristă, pe care a răsplătit-o recent cu o funcție.)
Am să mă refer acum doar la două ieșiri mai noi, care întregesc portretul personajului. După un an de bombardamente în Gaza, care au omorât peste 16.000 de copii și 11.000 de femei (că bărbații nu se mai pun la socoteală în tragedii), creștinul Trump a luat atitudine. Și le-a promis palestinienilor „iadul pe pământ” (hell to pay), dacă nu sunt eliberați ostaticii israelieni imediat ce va fi instalat la Casa Albă. Nimeni nu se mai iluziona că va condamna genocidul, dar ce sugerează e că America nu va mai fi doar complice, ca până acum, prin furnizarea bombelor, banilor și prin blocarea rezoluțiilor ONU prin dreptul de veto. Dar că va interveni direct în masacrul fără precedent din Gaza:
„Cei responsabili vor fi loviți mai dur decât a fost cineva lovit în lunga istorie a Statelor Unite.”
Cum în istoria respectivă figurează și Hiroshima și Nagasaki, nu poți decât să crezi că dementul amenință cu folosirea armelor nucleare, peste lagărul care e Gaza de multe decenii. Și nici n-ar avea cu ce să dea mai rău, decât cele 85.000 de tone de explozibil revărsate în primele luni de bombardamente, care au distrus 80% din clădiri. Nu au scăpat de la devastare nici tot ce înseamnă spitale, școli, moschei, biserici. Locuitorii trăiesc în corturi, ca refugiați, și sunt hrăniți din ajutoare, când lasă israelienii camioanele să ajungă la ei.
Pedeapsa colectivă e crimă de război în legea internațională. Dar Trump nu se împiedică în detalii pedante. Aparent, îl interesează doar soarta evreilor, pe care îi socotește singurii oameni din regiune, la fel ca fostul ministru al Apărării, și el căutat pentru genocid, care vorbea de „animale umane”. Ostaticii în captivitatea Hamas s-ar putea să nu mai fie în viață, ca victime colaterale ale bombardamentelor sau uciși de răpitori. Dar soarta lor nu a preocupat în mod real guvernul Netanyahu, care a făcut doar un schimb parțial de prizonieri. Altminteri, în Israel se aflau deja mii de prizonieri palestinieni înainte de atacul de pe 7 octombrie 2023, inclusiv minori, deținuți fără proces pentru lucruri de genul, aruncat de pietre. Numărul lor a crescut mult între timp, ajungând la 10.000 de ostatici palestinieni, ce ar fi putut fi dați la schimb oricând contra celor 100.
Altă speranță deșartă legată de eroul fabricat Trump e cea că va aduce pacea în Estul Europei. Dă Siria foștilor barbari de la ISIS, probabil la masa verde cu țări ca Rusia și Turcia, dar ne salvează pe noi, sună legenda. Doar că și aici lucrurile sunt mai complicate. Războiul de la granița noastră se poate stinge prin epuizarea ambelor părți, fără să fie meritul lui Trump. Dar poate și escalada.
Fapt e că, la ultimele alocări de fonduri pentru Ucraina, Trump n-a fost contra. Ba, acordul bi-partinic necesar a fost obținut în Congres inclusiv cu facțiunea loială lui. Ultimele lui declarații sunt că Ucraina ar putea primi mai puțini bani ca ajutor militar (nu deloc). Dar această povară va fi mutată pe umerii Europei, care deja suferă tot mai mult economic din cauza sancțiunilor:
„Am dat 350 de miliarde de dolari și Europa a dat 100. De ce nu dă Europa la fel ca noi? Europa dă o (mică) parte și războiul e mai important pentru ei, decât pentru noi.”
Șeful diplomației UE deja e conștient ce ne așteaptă. Joseph Borrell anticipează că „Europa va trebui să își dubleze efortul după revenirea lui Trump”. De altfel, Donald făcuse afirmații despre cum va pune Europa să plătească tot ce a cheltuit SUA cu Ucraina și anul trecut.
Atitudinea de gangster e deja un loc comun pentru Trump, care în februarie 2024 povestea plin de mândrie cum a șantajat țările vasale din Europa să își achite tributul, inclusiv recurgând la amenințarea că va încuraja Rusia să le atace:
„NATO era falită până am venit eu. Am zis: toată lumea trebuie să plătească. Ei au zis: „dacă nu plătim, o să ne mai protejezi?” Am zis: „categoric nu”. Nu le-a venit să creadă. (..) Președintele unei țări mari s-a ridicat și a zis: „dle, dacă nu plătim și ne atacă Rusia, ne aperi?”Am zis: „n-ai plătit? ești delincvent… Nu, nu te-aș apăra. De fapt, aș încuraja (Rusia) să vă facă orice vor… Trebuie să plătiți! Trebuie să vă plătiți facturile!” Și banii au început să curgă…”
Cred că datele sunt suficiente pentru a reaminti natura personajului. Dar ele nu vor fi niciodată destule pentru a-i convinge pe admiratorii lui masochiști de la poalele Carpaților. Ei vor răspunde mereu cu exemple de genul „Biden e mai rău, sau cu Hillary era mai rău…”. Sau te vor suspecta direct că „faci jocurile…” nu știu cărei forțe din umbră.
De fapt, Trump nu are ce suveranitate să dea țărilor supuse Americii, pentru că nu e interesat nici măcar ca americanii să își recupereze suveranitatea propriei națiuni. În toate ieșirile lui publice, n-am găsit nicio dovadă certă că ar fi creștin, în afara unor declarații electorale vagi. Iar pentru a fi naționalist, îi lipsesc multe, de la perspectiva culturală, istorică la asumarea unei scale a valorilor compatibilă cu altceva decât individualismul negustoresc. În schimb, Trump va continua să rămână personajul de ficțiune al unei pantomime televizate, un erou creat să ne țină distrași cu un film de duzină. La fel ca prezența răsculaților în Matrix, e programat să confirme iluzia că alegem și că ne opunem.
Înțelegeți de ce, de fiecare dată când suporterii lui Călin Georgescu se bucură de câte un zvon legat de susținerea pe care ar avea-o din preajma lui Trump, eu devin tot mai îngrijorat. Înțeleg de ce se bucură: pentru că paranoia propagandei oficiale despre „influența rușilor” e detestabilă și n-a produs nicio umbră de dovadă. Părintele Ciprian Mega remarcă în această privință că MAE n-a chemat la raport ambasadorul Rusiei, cum a făcut pentru tot felul de fleacuri și postări pe Facebook. Dacă nu îl cheamă acum, când CSAT, CCR și serviciile secrete delirează despre atacuri la siguranța națională pe TikTok, de la un „actor statal”, înseamnă că nici nu au cu ce dovezi să-l confrunte. Și totul e doar show media jenant.
(Cunoscutul preot-regizor, al cărui film, „21 de rubini”, l-am criticat la vremea difuzării, e o raritate și prin moderație în aceste vremuri tulburi. A fost, ca și mine, de părere că Georgescu ar trebui votat în turul 2, dar cu multe rezerve. Și acum refuză să ia parte la fanatismul celor două tabere.)
Mă tem că mișcarea ce se naște în jurul lui Georgescu acum are un nucleu dur, care seamănă tot mai mult cu secta Q-anon, prefabricată în jurul lui Trump. Iar în jurul acelui nucleu, un sprijin popular difuz, care trece momentan de majoritate, dar care se poate evapora la fel de ușor cum a apărut. Și că va deveni o părticică din debușeul virtual, care e deja politica.
Valul popular e absolut legitim, ca răspuns la suprimarea democrației și la nerușinarea propagandei oficiale. Doar că e un val de totală superficialitate, destul de pripit numit „suveranist” sau confundat cu „o trezire” și o opțiune geopolitică. În realitate, românii, care n-au mai fost lăsați să îi acorde lui Georgescu votul majoritar, n-au formulat un program de așa natură.
Românii n-au pornit vreo insurecție față de ocupația americană sau vest-europeană, țări cu care mai curând simpatizează. Nici vorbă să fi luat o decizie în direcția părăsirii confortului mentalității liberale. Românii cu siguranță nu îi urăsc pe evrei, a căror influență pe scena internațională oricum le e indiferentă. Deci isteria scotocirii de legionari nu poate decât să le confirme că versiunea oficială e aberantă. În fine, românii nu au optat nici pentru a schimba tabăra, păstrându-și pentru ruși același sentiment de respingere.
Nu. Singura entitate pe care românii o detestă cu adevărat și contra căreia s-au mobilizat în valul „georgist”, născut în ultimele două săptămâni, sunt politicienii. Pe care n-au flerul să îi numească trădători, pentru că n-au perspectiva mai largă. În schimb, îi disprețuiesc pe ziariști, percepuți ca trădători ai populației, în favoarea politicienilor.
Valul Georgescu e, deci, o mișcare justificată, dar superficială, în esență, de pedepsire simbolică a partidelor și presei aservite. Unii ar fi stânjeniți să rememoreze ce același val a mai fost călărit și de alții, nu doar de Șoșoacă și Simion, suveraniștii aproape uitați. Dar și de Băsescu, în etapa lui de luptă cu parlamentarii și mogulii, de Dragnea, în bătălia cu serviciile și Soros, sau de Dan Diaconescu, șoferul de Rolls Royce contra „ciocoilor”.
Mișcarea are tot mai mult un caracter artificial, de hobby virtual, pentru personaje aproape fictive prin lipsa lor de substanță. Unii cred că pot afla adevărul de la „televiziunile bune” ale sistemului, în compensație cu minciunile tot mai aberante de la „televiziunile rele”. De la unii afli că e Harap Alb, conectat direct la popor, de la alții, că a fost văzut cu Setilă și Omul Spân, cu care punea la cale un miting de două persoane ce urma să răstoarne instituțiile într-o rebeliune.
Speranțele pentru un „happy end” la acest film dezolant sunt îndreptate spre americanii lui Trump și personaje lunecoase. Robert Kennedy și Tucker Carlson au rămas la nivel de zvonistică. Premiu de consolare a fost un presupus șef de campanie (online), Brad Parscale. Nici sprijinul acestuia n-a fost din cale afară de evident, dar a dovedit măcar că urmărește aprobator o goarnă locală din zona PSD, ca Victor Ciutacu. Și au fost rememorate ciudatele onoruri cu care a fost primit de patriarhul Daniel și de președintele Academiei, Ioan Aurel Pop.
Verigă de legătură a fost Adrian Thiess, care a gravitat în jurul lui Georgescu și acum doi ani, când era propunerea AUR pentru șefia guvernului. În presă au apărut multe despre misteriosul personaj, care a avut o firmă „Frații Masoni” SRL (Mason Brothers Investments SRL), și s-ar fi mândrit cu inițierea în ritul scoțian și de York. A intermediat vizite în țară pentru Mihail Gorbaciov și Etienne Davignon, președinte al Grupului Bilderberg. Alături de susținerea din partea altui slinos ocultist, HD Hartman, acest gen de pile fac tot mai dubioasă brusca ascensiune a lui Georgescu.
Ciudat cum „au trecut de partea poporului” tocmai două televiziuni bine plătite de PSD: cea a lui Sebastian Ghiță, uitat de „servicii” undeva prin Serbia, și Realitatea, după care și penibilul Rareș Bogdan mai varsă o lacrimă în amintirea patronului pușcăriaș. Cu Antena 3 devenită CNN și comasată cu Digi și B1, începem să avem și noi împărțirea rolurilor propagandei în CNN și Fox.
Într-un interviu luat de Anca Alexandrescu, Călin Georgescu a făcut o promisiune uimitoare. Susține că, după ce devine președinte, va accepta un audit din partea Statelor Unite, dar doar dacă sunt conduse de Donald Trump. Investigația ar urma să cerceteze acuzele influenței ruse în campania sa electorală. Și, în cazul în care se confirmă, garantează că demisionează. E un fel de jurământ de vasalitate și de fidelitate față de America lui Trump, fără vreun echivalent în legislația românească. Promisiunea aruncă la coș și pretenția recuperării suveranității naționale a României. (Am adăugat acest paragraf, după ce un cititor mi-a semnalat știrea.)
La firul ierbii, apar zilnic știri despre oameni săltați de acasă sau din trafic pentru opinii incorecte politic și crime de gândire. Ele fac parte din realitatea matrixului, a sistemului de cenzură și represiune, care a fost pus la punct prin legi anti-naționale, date cu zeci de ani în urmă. Legi, pe care liderii suveranismului cu acces la televizor n-au spus vreodată că le-ar vrea anulate. Dimpotrivă, prioritatea lor a fost să se dezică de acele etichete tot mai absurde ca: fascist, rasist, xenofob, homofob, sexist, legionar, rusofil, antivaccinist, negaționist, extremist… nu să își pună problema cărei direcții slujește însăși instituirea îngrădirilor de gândire motivate politic.
De fapt, sunt imitații ale vânătorii demult declanșate chiar pe tărâm american, pentru „naționaliști albi”, fundamentaliști creștini, posesori de arme sau negaționiști ai alegerilor din lotul „6 ianuarie”. Sperietori care la noi au fost amestecate în ciorba cu legionari francezi și interbelici, bodyguarzi, influenceri, mercenari, ruși și interlopi. Tentativa de a justifica suprimarea alegerilor prin această colecție de extravaganțe, cade în propria penibilitate. La un moment dat, alegeri se vor ține din nou, refăcând fațada matrixului. Dar tocmai realitatea că nu mai suntem liberi, ci expuși intimidării și represiunii, va fi cea care va dura.
La prima vedere, Matrix e un film SF anti-sistem, care expune funcționarea unei orânduiri opresive și de control. „Mașinile” au devenit gestionari ai planetei prin inteligența artificială și au început să considere specia umană un inconvenient în optima funcționare a ansamblului. Oamenii au ripostat încercând să se elibereze de tirania lor printr-o măsură bizară: au blocat soarele ca să le taie sursa de energie. Ocazie cu care și-au sacrificat și propria sursă de lumină, căldură și hrană naturală.
Mașinăriile au ripostat transformând oamenii în sursa lor alternativă de energie. I-au imobilizat în capsule cu un lichid în care devin un fel de baterii, care generează energie așa cum plantele produceau oxigen prin fotosinteză. Omul-baterie e tot timpul conectat prin fire implantate în creier la o realitate virtuală, numită Matrix, care imită convingător lumea așa cum era în anul 1999. Un detaliu notabil e că orice om astfel conectat moare și în viața reală, dacă e ucis în realitatea virtuală. De unde rezultă că acel spațiu de fantasme generate de calculator a luat metaforic locul sufletului din concepția mistică.
În universul Matrix nu există Dumnezeu și nici speranța într-o salvare transcendentă. Totul e creația unor calculatoare și eventual a unui arhitect uman, care a programat codul surogatului de realitate. (Personajul e dezvăluit abia în partea a doua dintr-o serie creată prin adăugire, cu care nu mi-am bătut capul să o văd în totalitate.) Totuși, în această distopie tehnologică există un Oracol, care face profeții atât despre lucruri din matrix, cât și despre „Alesul”, care ar putea să apară pentru a aduce sfârșitul lumii virtuale. Teoretic, face asta fiind ea însăși o existență virtuală, folosind învățarea predictivă și un calcul al probabilităților. Dar nu poți să nu remarci că prezența predestinării în tehno-universul filmului e ca nelipsitul horoscop, numerologie și alte superstiții de la televizorul altfel secularizat.
Spațiul virtual respectiv are și câteva personaje secundare ca vampiri, fantome, vârcolaci, care sunt rămășițe de cod nedorit, pe care sistemul nu a apucat să le șteargă. Comuniștii le-ar fi zis „racile ale vechiului regim”, părți uitate din mitologia erei creștine sau a religiei în genere. În schimb, matrixul e dotat cu un fel de anti-viruși, vigilenții Agenți, care vânează orice opoziție, care ar reprezenta un risc sistemic. Ca în cenzura comunistă: n-aveai voie să te referi la Dumnezeu, sfinți sau îngeri, dar aveai voie să pomenești de diavol.
Agenții au fost asemuiți cu arhonii („căpeteniile”), forțe demonice din concepția gnostică. Ei participaseră alături de Demiurg la făurirea universului vizibil și aveau rolul de a-i împiedica pe oameni să se rupă de chingile acestei lumi și să îi realizeze falsitatea. Cele șapte căpetenii aveau asociate în ocultism și șapte planete. Ei înșală oamenii pentru a-i ține prizonierii lumii materiale, sunt adversari ai progresului spiritual, căutat de gnostici. Dar, spre deosebire de demonii biblici, ei nu se opun Creatorului, ci îndeplinesc o funcție necesară pentru stabilizarea creației.
Gnosticismul e una din cele mai mari erezii, cu care creștinismul a luptat în primele secole. Care, departe de a fi dispărut, a luat forma multor credințe oculte contemporane. Misteriosul corpus de credințe esoterice ale sale e anterior creștinismului, fiind împletit cu credințe păgâne foarte vechi și ale căror învățături s-au pierdut în mare parte. Ulterior, gnosticismul a dezvoltat versiuni în sânul lumii creștine, iudaice (mai ales în Cabala), islamice, fiind esențial în masonerie.
Una din credințele principale ale acestui curent (cu multe ramuri chiar contradictorii) pleacă de la ideea că universul vizibil e creația unui zeu rău-voitor sau incompetent. Acest creator al lumii materiale e denumit Demiurg de gnostici sau Marele Arhitect de francmasoni. În unele versiuni ale mitologiei gnostice, Demiurgul e fie ajutat de diavol în crearea lumii, fie se dovedește a fi o forță demonică. La un palier superior există o altă forță supremă, pur spirituală, asociată fie cu Sophia („Înțelepciunea”) fie cu Unicul, ca sursă primordială. O versiune a gnosticismului îl pune într-o poziție similară pe Lucifer, ca păstrător al unor taine pe care Demiurgul nu ar vrea să le divulge pământenilor.
Gnosticii văd omul ca fiind primordial un spirit, captiv în închisoarea trupului, de care se poate elibera prin cunoaștere („gnosis”). Acest tip de cunoaștere inițiatică mai e cunoscută și ca „iluminare”, proces de contopire cu spațiul luminii divine (pleroma). Universul însuși cunoaște mai multe „emanații” în timp și spațiu, lumi care au câte o ființă tutelară, dar sunt tot mai slabe și mai deficitare. Viziunea se regăsește în cosmologia Talmudului, care rescrie total revelația din cartea Genezei.
Ideea că lumea e doar o iluzie ce trebuie depășită se regăsește în mistica orientală. Dar a fost popularizată și de Platon, prin concepția sa despre lumea Ideilor. Pe scurt, tot ce cade sub percepția omului și e luat drept realitate, e pentru Platon doar copia imperfectă a formei lor depline, tiparul conceptual care sunt Ideile.
Concepția platonică a fost ilustrată în alegoria Peșterii, în care oamenii trăiesc înlănțuiți în fața unui perete pe care urmăresc jocurile unor umbre create în spatele lor, despre care sunt convinși că e realitatea însăși. Eroul platonic încerca să îi convingă pe oameni să urce afară din peșteră, către lumina reală a soarelui.
În Matrix, însă, oamenii decuplați de realitatea virtuală servită de mașini trăiesc de bună voie într-o peșteră. Teoretic, în acel refugiu sub-pământean (numit Sionul) ar fi ultima oază pentru oamenii liberi. Dar dacă o privim atent, e cel mai respingător loc cu putință: supra-populat ca o viermuială sordidă, întunecat, lipsit de orice urmă de frumusețe și de natură. Oamenii „liberi” trăiesc în zdrențe, sunt murdari și neîngrijiți, mănâncă un terci sintetic și au ca distracție un concert de muzică electronică. Lumea lor seamănă izbitor cu versiunea proastă de „dezvoltare durabilă” pregătită de programatorii lumii noastre, cu orașele ei de 15 minute, economie de energie și dieta pe bază de gândaci.
Nici nu mai pare aberant că personajul trădătorului, care îl întruchipează pe Iuda, alege să îi lase baltă pe rebeli pentru iluzia comodă a ignoranței. Spre comparație, lumea virtuală oferită de calculatoare părea cât de cât suportabilă.
Că personajul principal e o caricatură a Mântuitorului a fost atât de evident încât a fost des remarcat. Numele lui (Thomas Anderson) face trimitere la apostolul „necredincios” și la „Fiul Omului”, de la numele grecesc pentru om / bărbat („andros”). În pseudo-univers e angajatul oarecare al unei corporații, care are și o viață nocturnă ca hacker. El e dus într-un „deșert al realului” și pe la ghicitoarea Oracol, să se vadă dacă e „Alesul”. („Unul” sau Monada Supremă e între numele date lui Dumnezeu în gnosticism.) Face tot felul de minuni după ce e iluminat de aflarea secretului că lumea e o iluzie și că totul în jurul lui e cod, care poate fi controlat și alterat. E îndrăgostit de un personaj feminin numit Trinity („Treimea”), moare și înviază. La finalul primului film se înalță, dacă nu la cer, măcar pe fundalul infinit al virtualității.
Numele de hacker al eroului principal, Neo, îi întărește caracteristica de nouă iterație. Doar că pentru orice creștin un nou Hristos nu poate fi decât ceea ce Apocalipsa avertizează că vor fi „hristoșii mincinoși”. Ultimul din seria acelor copii amăgitoare urmează să fie Antihristul. În al treilea film din serie, Agentul Smith devine o formă rebelă de cod, care se copiază peste o mulțime de personaje ale virtualității, similar cu posesiunea demonică. Soluția lui Neo de a contracara acest proces (pe care nici Mașinăriile nu-l doresc) a fost să fuzioneze cu agentul Smith. Acesta din urmă e apoi șters ca redundant din codul matrixului.
Fuziunea e similară cu aceea dintre bine și rău în simbolul oriental „yin & yang” purtat de Oracol. Dar poate fi văzută și ca o parodie gnostică a creștinismului – fie prin asumarea condiției umane de către Fiul lui Dumnezeu prin întrupare, fie referitor la trecerea prin moarte, pentru a învinge moartea însăși.
Alegoria din Matrix e ilustrativă pentru a înțelege funcționarea sistemului opresiv și de control. E răul mic, căruia i se poate răspunde eventual prin răzmerițe și aspirații individualiste pentru libertate. Dar deturnează atenția de la sursa spirituală a Răului mai mare, care pentru creștin nu e materia sau vreo guvernare în sine. Și duce cu gândul spre alte soluții decât cele ale mântuirii creștine.